“După trei săptămâni de şedere la Chicago, seara de luni, 14 aprilie, este a doua pe care n-o petrec împreună cu Mircea şi Christinel Eliade. Studenţii de la Disciples of the Divinity School House, unde sunt găzduit, au lunea o cină în comun. Contrar aşteptărilor mele, cina se termină la şapte. Aş mai avea timp să trec pe la ei, cu pretextul de a mânca împreună un cantalup. De o săptămână, Mircea Eliade are dureri crepusculare atroce în coşul pieptului şi e cuprins de o ciudată oboseală. În primele două săptămâni după venirea mea am lucrat amândoi cu spor la diverse lucruri – între altele la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din birou, din Meadville Theological Seminary, la 18 decembrie 1985.
În fond, paguba materială a fost redusă, toate hârtiile importante au fost salvate. Au pierit cărţi şi scrisori numai. Pentru Mircea Eliade, însă, incendiul a avut o altă semnificaţie. Mi-a repetat de atâtea ori că lumea este un camuflaj, că e plină de semne care trebuie descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre, încât cred că-l înţeleg. Se gândeşte oare la romanul “Lumina ce se stinge”, la focul care consumă biblioteca şi pe savant cu ea?
Jurnal, 4 aprilie 1986, despre seara petrecută la Christinel şi Mircea Eliade, împreună cu fiziciană Sanda Loga: “M. E. citeşte foarte mult despre Life after Life – Viaţă după viaţă şi e convins că moartea e un “semn de lumină”. Repetă asta de mai multe ori. Chr. Şi S.L. numesc autorii a două cărţi, care au adunat mărturiile unor oameni scăpaţi ca prin minune de la moarte. De fapt, de 30 şi mai bine de ani, aceasta e una din marile teme ale literaturii sale.
Jurnal, 5 aprilie: “Oare pe cine încerca să convingă de cele de mai sus, pe noi, ori pe sine însuşi? Pe amândoi, cred. Şi poate că universul conţine, printre altele, şi acest vicleşug: că dacă cineva îşi construieşte un “palat în ceruri” – orice fel de palat! – se va duce să locuiască acolo în eternitate. Poate că totuşi paradisele există. Cât despre infern, nu sunt sigur: infernul ar putea fi doar uitare. Deşi, un bun muncitor probabil că va reuşi să-şi clădească şi un infern dincolo”.
Duminică după prânz ne-am plimbat împreună ca să admirăm florile abia răsărite pe peluze (Mircea Eliade admiră peluzele americane şi lărgimea străzilor: “Aici poţi respira, nu e înghesuit ca în Europa”.) Mi-a părut iarăşi cum îl ştiu de mai bine de zece ani, fremătând de curiozitate pentru orice, iradiind din toată fiinţa un amestec unic de bunătate, tensiune intelectuală, pace şi seninătate. Nu a părut nici obosit, nici deprimat. În cadrul schimburilor active de cărţi care au loc începând din seara venirii mele, îi promit să-i caut pentru a doua zi nuvela “Ligheia” de Tomasi di Lampedusa.
Seara suntem invitaţi cu toţii la celebra indianistă Wendy O’Flaherty şi la băiatul ei, Michael, împreună cu nu mai puţin celebrul filosof David Tracy, numit de curând Service Distinguished Professor. Christinel şi Mircea Eliade sunt centrul serii. Pentru prima dată în ultimele zile, el cinează fără dureri. Suntem cu toţii optimişti, cu atât mai mult cu cât ultimele analize, făcute în urmă cu vreo două săptămâni, au fost perfecte. Satisfăcut, mă întorc acasă cu gândul că marţi vom relua lucrul şi că, poate, Mircea Eliade va renunţa la spaima de magnetofon şi va începe să dicteze o nuvelă. Durerile care l-au chinuit până acum nu pot fi decât una din nenumăratele şicane ale artritei, aceeaşi care-l împiedică să scrie.
Luni, 14 aprilie, după ora 7 seara, studenţii sunt angajaţi în lungi convorbiri telefonice, astfel încât linia nu e liberă vreme de o jumătate de oră. Telefonul la care Christinel răspunde de obicei sună în gol. O invitaţie de ultimă oră? Puţin probabil. Telefonul este iarăşi luat în primire de o studentă. Camera mea e invadată de sunete de clopot mai puternice ca de obicei (Christinel mi-a explicat că la capela de alături există un carillon pe care tinerii exersează. Dar acestea sunt glasuri de clopote mari, care răsuna adânc în clădire. Încerc să-mi alung gânduri sinistre. Fără îndoială, trebuie să existe o explicaţie simplă pentru absenţa lor de acasă; de exemplu, s-au dus la Quadrangle Club să cineze. Dar acolo se duc doar miercurea; încă de două ori telefonez fără răspuns. După opt, telefonul meu intră în pană, încerc până la zece să-l animez, dar fără rost.
Marţi, la ora nouă, de cum intru în birou, sunt informat de directoarea administrativă a facultăţii că mi-au găsit un apartament. Alerg să închiriez o maşină, la ora 11 când mă întorc să iau lucrurile găsesc o notă în uşă. Christinel se află în spital, Mircea Eliade este în Intensive Care Unit în urma unui atac de congestie cerebrală. La 11:30 intru pe uşa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar Bernard Mitchel, unul dintre cele mai bune din lume. Cu mâna lui Christinel în mâna lui stângă, Mircea Eliade îi zâmbeşte, apoi îmi zâmbeşte cu aceeaşi căldură care este numai a sa. Ne înţelege perfect, dar nu poate vorbi: atacul i-a atins partea stângă a creierului, nu se știe cât de grav. Partea dreaptă a corpului îi este, probabil temporar, paralizată.
Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran, “Exercises d’admiration” şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără răspuns. A alarmat imediat buni prieteni, pe profesorul Lacoque şi pe soţia sa, iar salvarea l-a transportat la spital în nu mai mult de douăzeci de minute.
Doctorii erau optimiști: desigur, următoarele zile aveau să fie hotărâtoare, dar congestia părea relativ ușoară. Şansele să se restabilească complet erau în acea primă zi de 50%. Dovedind un devotement pe care aveam să-l înţeles în cele aproape opt zile de veghe la căpătâiul lui Mircea Eliade, lângă rezervă se aflau deja decanul facultăţii, profesorul Frank Gamwell, David Tracy, Wendy O’Flaherty, fiziciana Sanda Loga, mai târziu profesorul Jerry Brauer, profesorii Joseph Kitagawa şi Eveline Kitagawa, Paul Ricoeur cu soţia şi mulţi alţii.
În tot acest timp, Mircea Eliade e alert, îşi potriveşte ochelarii ca să recunoască vizitatorii, zâmbeşte şi mai ales îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa: îi arată verigheta, prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strânge afectuos mâna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mâna la buze ca să i-o sărute. În rezervă nu se varsă lacrimi. Christinel şi le şterge afară, iar lângă el rosteşte fără încetare încurajări.
Ştiu că mulţi oameni sunt, ca şi mine, profund legaţi de Mircea Eliade. Dar purtarea prietenilor săi americani este uimitoare: decanul Gamwell şi David Tracy îşi vor anula fiecare o călătorie, petrecându-şi ziua întreagă la spital. Iar măsura devotamentului lor avea să se vadă în zilele următoare. Profesorul Nathan Scott, un venerabil pastor anglican de culoare, fost coleg al lui Mircea Eliade, e anunţat de internarea acestuia şi sfătuit să nu vină încă la Chicago. Mircea Eliade a lăsat dispoziţie ca el să-i administreze extrema uncţiune, ca semn de înfrăţire între rase şi religii. Deocamdată încă Mircea Eliade pare în afara oricărei primejdii. Zilele următoare vor fi cruciale, dar suntem foarte optimişti. Christinel e hotărâtă să-l vegheze în fiecare clipă, iar el însuşi, deşi incapabil s-o spună, pare decis să recupereze.
Relatarea tuturor acestor fapte şi nume are, după cum cred, importanţa ei în economia biografiei lui Mircea Eliade. Transparentă dintru început (cine nu-şi aminteşte de paginile din Amintiri vorbind de pătrunderea copilului într-o cameră plină de mister, pagini pe care Saul Below le-a citit în faţa
celor peste 1200 de oameni adunaţi la serviciul funerar?), existenţa lui Mircea Eliade trebuie să-şi găsească o cronică exactă până în ultimele clipe. Mai mult, nici un amănunt al acestor opt zile de veghe nu e lipsit de sens. O moarte nu seamănă cu alta, deşi, probabil, există anumite modele cărora toate morţile li se conformează mai mult sau mai puţin. Moartea ciobanului din Mioriţa nu e la fel cu aceea a Doamnei Bovary, iar crucificarea lui Iisus nu seamănă cu sfârşitul lui Budha, cunoscut sub numele de parinirvana.
Jurnaliştii l-au numit deseori un mare solitar. Corectă în ce priveşte opera lui, judecata este cât se poate de nedreaptă cu referire la viaţa (şi la felul morţii) lui Mircea Eliade. A afectat direct sute de conştiinţe, poate mii, şi indirect sute de mii. Toate se întâlnesc acum într-un moment de solidaritate care îi transformă sfârşitul într-o ceremonie patetică, dar nu tragică. (Aveam să înţeleg acest lucru abia peste câteva zile, însăşi moartea lui semăna pace)
Dintru început devotamentul tuturor prietenilor a fost mişcător, pentru a da un singur exemplu, într-una din zile decanul Gamwell a stat nu mai puţin de şapte ore în picioare, nemişcat, în coridorul spitalului, fără a-şi manifesta în nici un fel prezenţa, de teamă de a nu stingheri. Mulţi s-au perindat în pelerinajul necurmat, sfidând toate regulile secţiei de reanimare (Intensive Care Unit), deseori spre disperarea personalului.
Optimismul nostru a durat trei zile, în care starea lui Mircea Eliade părea uneori să se îmbunătăţească atât de mult, încât nu aveam îndoieli asupra însănătoşirii. Joi, la 7:30 dimineaţa, a răspuns perfect examenului neurologic, dar mai târziu şi-a pierdut coordonarea, dând semne că nu mai era în forma de dinainte. Acesta nu mai era un motiv pentru a pierde speranţa: doctorii explicaseră că o congestie produce întotdeuna edem cerebral; perioada cea mai dificilă pentru bolnav este retragerea edemului, care durează circa trei zile. Abia după aceea se poate constata mărimea daunelor, vindecarea completă nefiind nicidecum expusă.
Deşi vineri la prânz Mircea Eliade nu mai deschidea ochii (funcţiile inimii, vizibile pe ecran, fiind însă excelente), totul părea să corespundă previziunilor medicale. Mi-am ţinut seminarul între 1:30 şi 4:30, iar înainte de 5 m-am întors la spital fără nici un fel de presentimente, convins că lupta lui Mircea Eliade, cu ajutorul devotamentului nesfârşit al lui Christinel şi cu sprijinul acelor prieteni minunaţi care-i vizitau neîntrerupt avea să se încheie cu bine. Dimineaţa începusem să-i spun lui Mircea Eliade acea poveste pe care i-o promisesem în plimbarea care avusese loc duminică 13 aprilie, la ora două. Înainte de prânz, Christinel îi citise din propriile lui nuvele, pe care Mircea Eliade le recitise cu puţine zile înainte. A fost singura dată când am auzit de la el o apreciere pozitivă asupra propriei sale opere, mai ales asupra nuvelei “Ivan”, în care e vorba despre o moarte asupra căreia există “evidenţe mutual contradictorii”. Mircea Eliade repeta formula cu satisfacţie, remarcând că, în fond, nu se ştia dacă personajul – un elev TR în război – a murit sau nu.
Vineri la ora cinci trăiesc probabil clipa cea mai zguduitoare după lungii ani în care existenţa lui Mircea Eliade fusese pentru mine o garanţie a ordinii lumii. Christinel îmi comunică plângând că analizele aduseseră dovada unui cancer în curs de generalizare, că profesorul se afla în comă şi că moartea sa era o chestiune de zile, poate de ore. De aici încolo a început Marea Veghe, în care s-a desluşit taina morţii lui Mircea Eliade, a fost moartea unui Buddah, mahăparinirvana.
În intervalele cât a rămas singură cu el, Christinel i-a vorbit. (După ea, Mircea Eliade a continuat să-i zâmbească dincolo de noaptea cunoştinţei care l-a învăluit definitiv vineri.) Nu ştiu ce i-a vorbit. Sunt un martor parţial, care i-a privit pe ceilalţi, mai ales pe Christinel, cu admiraţie şi compasiune, imaginând doar imensa ei durere. Dar pot relata cu certitudine numai anumite părţi ale Marii Veghi, cele privitoare la relaţia mea cu Mircea Eliade, cu Christinel şi cu ceilalţi prieteni.
Vineri spre seară, rămas singur cu el, am continuat să-i povestesc nuvela “Ligheia”. Mitologia ei, cu profesorul La Ciura îndrăgostit de sirena Ligheia, supravieţuitoare a epocii elene în marea cea mai albastră a lumii, corespundea oarecum trecerii pe care Mircea Eliade se pregătea s-o facă.
Christinel a rămas toată noaptea şi ziua după ea neclinitită în rezerva 505, mână în mână cu Mircea Eliade. L-am vegheat şi eu, năruit, sprijinindu-mă de perete. Îmi fusese relativ uşor să fiu optimist, atâta vreme cât exista speranţă; acum totul căpăta o altă dimensiune, neaşteptată. Mircea Eliade avea să dispară din orizontul fiinţelor certe. Numai gândul, răsărit la capătul acestei nopţi, cum că ne aflam în parinirvana avea să-mi aducă pace, era timpul când discipolii şi prietenii adunaţi din întreaga lume aveau să soarbă ultimele picături de viaţă din trupul care până nu de mult adăpostise un Mare Suflet.
Sâmbătă, 19 aprilie, după amiază soseşte Nathan Scott de departe, în faţa câtorva prieteni strânşi lângă Christinel în rezervă, îi administrează cu voce vibrantă extrema uncţiune şi rosteşte, secundat de David Tracy şi de Frank Gamwell, rugăciuni pentru eliberarea sufletului.
Inima lui Mircea Eliade funcţionează încă normal, îmi trebuie mult timp ca să înţeleg ce se întâmplă: profesorul le dă timp discipolilor să vină. Charles Long, unul din primii său elevi, a ajuns la Chicago de departe, la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii şi cei mai dragi studenţi, colegul meu de clasă din 1975. Telefonul din secţia de reanimare sună din toate părţile lumii, călcând încă o dată toate regulile spitalului.
Marţi dimineaţă ies ca să fac câteva curse pentru Christinel, care n-a mai părăsit nici o clipă spitalul de vineri. La întoarcere, Wendy O’Flaherty mă cheamă înlăntrul rezervei: la orele 9:15 ale zilei de 22 aprilie, presiunea arterială a lui Mircea Eliade a căzut, dar inima aceasta formidabilă, nu numai mare, ci şi rezistentă, încă mai pâlpâie. Wendy ştie că n-aş fi putut să-mi iert niciodată absenţa de lângă profesor în ultima clipă, îmi spune că Mircea Eliade a avut şi această ultimă bunătate: mi-a aşteptat întoarcerea. Tot mai rare, bătăile pulsului se încheie la 9:40. David Tracy şi Frank Gamwell rostesc o ultimă rugăciune. Parinirvana a luat sfârşit.
Desigur, lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi fără Mircea Eliade. Dar am înţeles, după o noapte de disperare, că în cele cinci zile ale veghii Mircea Eliade înfăptuise o minune. Prietenii şi discipolii săi se întâlniseră în acest timp acolo, solidari cu Christinel şi întărindu-şi legăturile unul faţă de celălalt. În mahaparinirvana, timpul adunării înainte de marea trecere, exista o mare înţelepciune. Şi din nou îmi aminteam de vârsta de 24-25 de ani, când credeam că descifrez în zâmbetul lui Mircea Eliade cunoştinţa misterelor universului.
Poate că, într-adevăr, se petrecuseră lucruri tainice, privitoare la soţia sa care-l veghease cu devotament eroic; la schimbarea de sentimente şi gânduri între prietenii nedezlipiţi de ea; la soarta şi, poate, la misiunea lor. Timpul adunării fusese, poate, şi un timp de probă.
Deşi ochii mi se înnegurează din când în când, deşi lumea va arăta cu totul altfel fără Mircea Eliade – totuşi i-am acceptat moartea cu împăcare. Miercuri la ora două a fost chemat pe Woodlawn Avenue colţ cu strada 67, între două pasaje din înţelepciunea lui Iisus Sirach şi Apocalipsa lui Ioan. David Tracy a citit o pagină din Mitul Eternei Reîntoarceri. Slujbe pentru odihna sufletului au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America. Organizat din umbră de David Tracy, serviciul memorial care a avut loc în enorma Rockfeller Chapel din Hyde Park, campusul universităţii din Chicago, a fost, după mărturisirea unui bătrân profesor, cea mai frumoasă slujbă la care asistase vreodată. În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricouer, Wendy O’Flaherty şi subsemnatul au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârşitul vieţii: româna, franceza şi engleza. Charles Long a explicat esenţa Marii Veghi, care nu era numai rezultatul iradierii universale a celor peste cincizeci de cărţi ale profesorului, ci şi a necrezutei sale bunătăţi. Nathan Scott (cine a spus că ar putea deveni cel mai grandios arhiepiscop de Canterbury?) a încheiat o tânguire despre sufletul Dreptului care se află în mâna Domnului.
Înţeleptul se află în pace, căci Dumnezeu l-a încercat ca aurul în cuptor, îngână poporul adunat în biserică.
În fond, continui să-mi repet de ani de zile, dacă lumea aceasta este un camuflaj, aşa cum mi-aţi spus de atâtea ori, Mircea Eliade, atunci sunt fericit că am trăit în aceeaşi taină în care aţi trăit dumneavoastră”.
*** Chicago, 24 aprilie -1 mai 1986, reproducere după revista “Limite”, nr. 48-49, noiembrie 1986
