Fizicianul rus Andrei Saharov a relatat în memoriile sale despre activitatea de cercetare ştiinţifică ce avea ca scop punerea la punct a armelor termonucleare sovietice, activitate strict secretă care se desfăşura la „Instalaţie“, expresie criptică prin care autorul își desemna locul de muncă, dar a vorbit și despre odiosul personaj Lavrenti Beria.
Saharov dezvăluie că „Instalaţia“ reprezenta, după propriile sale cuvinte, „o ciudată simbioză între un institut de cercetări ştiinţifice ultramodern şi un mare lagăr de muncă“, dat fiind că folosea munca obligatorie a unor deţinuţi și demască sistemul de detenţie sovietic, folosirea muncii obligatorii (iniţial a deţinuţilor şi, ulterior, a militarilor în termen), hotărârile arbitrare luate în ceea ce îi privea pe deţinuţii care, în final, erau puşi în libertate.
Pentru a nu demasca amplasamentul „Instalaţiei“, aceştia erau deportaţi in regiuni îndepărtate ale U.R.S.S. Saharov a povestit și una dintre întâlnirile avute la Kremlin cu Lavrenti Beria, şeful NKVD, căruia i-a făcut un portret impresionant și a stăruit, în special, asupra anului morţii lui Stalin, 1953.
Cel ce avea să devină, mult mai târziu, renumitul disident sovietic, contestatar al sistemului comunist în general, şi al sistemului sovietic, în special, a mărturisit într-o confesiune emoţionantă prin tragismul ei propria rătăcire din anii aceia, propriile iluzii legate de cel ce a fost călăul poporului său şi al altor popoare est-europene: Iosif Vissarionovici Stalin.
După ce a crezut în ţelul de a face Uniunea Sovietică puternică „pentru a putea apăra pacea“ şi s-a angajat în realizarea lui, ca om de ştiinţă, Saharov constată: „A fost nevoie să treacă mulţi ani până când am înţeles, pe deplin, gradul de minciună, exploatare şi înşelătorie grosolană cuprins în noţiunile de stat, naţiune şi idealurile comunismului“. „Regimul nostru seamănă cu o celulă canceroasă“ suna verdictul necruţător al lui Saharov.
Fizicianul rus îşi amintea că, abia după cinci luni de la moartea lui Stalin, în iulie 1953, a dispărut din Moscova tăbliţa indicatoare pe care scria „Strada Beria”. Șeful poliţiei secrete a lui Stalin, Lavrenti Beria, „această fiinţă umană absolut terifiantă”, fusese arestat. A fost executat pe decembrie 1953.
„Am fost de multe ori, împreună cu un grup un mai mare, în camera nr. 13 din Kremlin , biroul lui Beria. Dar, de data aceasta, m-am dus singur. Beria şedea, ca de obicei, în capul mesei de conferinţă, purtând nelipsitul său pince-nez şi o manta de culoare deschisă, aruncată pe umeri. M-a întrebat ce părere am despre o propunere privind dezvoltarea unui reactor magnetic termonuclear. Am răspuns. Apoi a întrebat brusc: „Vrei să mă întrebi ceva ?“ Eram nepregătit pentru o ofertă atât de neaşteptată. Spontan, l-am întrebat: „De ce suntem mereu în urma S.U.A. si a altor ţări? Suntem pe punctul de a pierde cursa tehnologică?“
După douăzeci de ani, într-un memorandum pe care împreună cu doi colegi l-am trimis lui Leonid Brejnev, notam că de vină erau instituţiile de guvernare insuficient de democratice şi lipsa libertăţii intelectuale şi a liberului schimb de informaţii. Pe atunci, însă, nu mă gândeam la asemenea lucruri.
Lavrenti Beria mi-a dat un răspuns pragmatic: „Pentru că nu avem activitate de cercetare şi dezvoltare şi ducem lipsă de bază industrială. Totul se bizuie pe un singur furnizor: Elektrosila. Americanii dispun de sute de companii cu un mare număr de instalaţii industriale”.
Beria mi-a întins mâna. Era grăsuţă, umedă şi extrem de rece. Doar în clipa aceea, cred, mi-am dat seama că mă aflam în faţa unei fiinţe umane terifiante. înainte nu-mi trecuse prin minte acest lucru şi mă comportasem dezinvolt. În seara aceea, am discutat, în casa părinţilor mei, despre întâlnirea cu Beria şi teama lor m-a făcut să îmi dau seama – probabil pentru prima dată – de propria mea reacţie. În iulie 1953, după arestarea lui Beria, mi s-a arătat o scrisoare care fusese difuzată de Comitetul Central organizaţiilor de partid şi care explica arestarea. Scrisoarea era introdusă într-o copertă roşie, astfel că am botezat-o „Cartea roşie”.
Începea prin a-l numipe Beria burghez degenerat, agent secret al Mussavat (partid democratic musulman, activ în Azerbaidjan în perioada 1911-1918), ce abuzase de încrederea naţiunii şi comisese crime abominabile. Erau descrise câteva din faptele oribile ale lui Beria, în calitate de complice al lui Stalin şi de protagonist esenţial al întregului sistem de represiune.
În scrisoare erau descrise acţiunile lui Lavrenti Beria şi ale călăilor săi în Georgia – arestări în masă, execuţii, torturi barbare. Câteva pagini erau consacrate lui Nestor Lakoba, preşedintele C.C. al P.C. din Abhazia.
După ce Lakoba fusese asasinat de N.K.V.D. (precursor al K.G.B.), în 1936, văduva lui a fost arestată şi torturată ca sa recunoască vinovaţia soţului ei. Pentru că ea a refuzat acest lucru, a fost arestat fiul ei, în vârstă de 14 ani; apoi, mama a fost torturată în prezenţa fiului, iar fiul, în prezenţa mamei. Ei au refuzat, însă, să recunoască vinovăţia lui Lakaba şi au fost ucişi.
„Cartea roşie” dezvăluia că, la scurtă vreme după izbucnirea războiului, în iunie 1941, Beria i-a trimis lui Stalin o listă a deţinuţilor politici ce urmau a fi executaţi; cuprindea circa 400 nume, inclusiv 40 de nume ale unor binecunoscute oficialităţi de partid şi guvernamentale, dintre care mulţi erau eroi ai revoluţiei şi războiului civil. Stalin a semnat lista şi toţi au fost executaţi. Menţionarea numelui lui Stalin, în acest context, era şocantă pe acea vreme. Mi s-a spus că, atunci când această parte din scrisoare a fost citită într-o mare fabrică, în sală s-a vociferat. Acum ştim că au fost multe asemenea execuţii „preventive” masive şi complet ilegale, înainte şi in timpul războiului. Asasinarea ofiţerilor polonezi la Katyn a avut acelaşi caracter.
Adjunctului lui Beria, Vladimir Dekanozov, fost ambasador în Germania, îi plăcea sa cutreiere cu automobilul străzile Moscovei în căutare de femei, le viola în limuzină, în prezenţa gărzilor personale şi a şoferului. În această privinţă, Lavrenti Beria era mai puţin brutal. Se deplasa în apropierea locuinţei sale din strada Malaia Nikitinskaia, le indica gărzilor personale o femeie de pe stradă, care, ulterior, era condusă în apartamentul lui, unde o forţa să îi cedeze. Când o fată de 14 ani a încercat să se sinucidă, Beria a petrecut noaptea lângă patul ei, însă fata nu a putut fi salvată.
Deţinuţii politici erau, deseori, interogaţi în biroul lui Beria. Le cerea tuturor celor prezenți să lovească victima cu rândul – o practică de asigurare a solidarității prin complicitate de bandă. După arestarea lui Beria, în sertarul biroului din camera nr. 13, unde m-am întâlnit de mai multe ori cu el, au fost găsite două bastoane. Beria a organizat un aşa-numit „laborator al sincerităţii”, unde se efectuau, se pare, cercetări privind substanţe cu efect de alterare a capacităţii mentale şi, probabil, privind tehnologia torturii.
Laboratorul era condus de acelaşi medic care îndeplinea pentru Lavrenti Beria unele misiuni delicate, cum era eliminarea clandestină a unei persoane, fără a fi formal arestată. Presupusa victimă era atrasă într-un apartament secret, unde medicul o zgâria cu vârful unui baston otrăvit. Peste 30 de persoane au fost eliminate în acest fel. Mi-am amintit de aceasta când am aflat de asasinarea unui emigrant politic bulgar prin înţeparea cu vârful otrăvit al unei umbrele.
*** Revista Lumea, iulie 1990
Laureat al premiilor Lenin și Stalin (anulate de autoritățile comuniste), laureat al Premiului Nobel pentru Pace la mijlocul anilor ‘70, disident și militant pentru drepturile omului. Andrei Saharov a fost exilat de către liderul sovietic Brejnev la Nijni Novgorod cu domiciliu forțat, după ce a protestat împotriva invaziei sovietice din Afganistan din 1980. Fizicianul a fost eliberat în decembrie 1986, la scurt timp după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, după mai multe greve ale foamei și încercări ale autorităților de a-l hrăni forțat.
A revenit la Moscova și a fost reintegrat în activitatea științifică și politică, devenind liderul așa numit grup interregional, fiind ales în noul Parlament. Saharov a încetat din viață pe 14 decembrie 1989, în timpul lucrărilor Congresului II al deputaților poporului, în urma unui atac de cord.
Nadejda Ivanovna Voroşilova, soţia mareşalului Kliment Voroşilov, a avut ea însăși o experiență cu monstrul din inima sistemului sovietic: „Despre Beria şi afacerile lui tenebroase cu femeile se vorbea în fel şi chip. În asemenea cazuri te gândeşti fără să vrei: poate-s scorneli. Dar într-o bună zi s-a întâmplat şi cu mine. Era în patruzeci şi doi. Mergeam pe stradă împreună cu Valia, nepoata lui Kliment Efremovici. Ea se ducea la serviciu, la agenţia TASS, eu acasă, la Kremlin. De noi se ţinea scai o maşină neagră. Mergea încet în urma noastră, chiar pe lângă bordura trotuarului.
La un moment dat s-a oprit. Din ea a ieşit unul de la Direcţia politică generală şi a pornit direct spre noi. Mai bine zis, spre mine.
– Domnişoară, eu vă cunosc.
– De unde?
– Ne-am odihnit la acelaşi sanatoriu.
– Nu-mi amintesc.
El începe să îndruge nu ştiu ce. Valia dă colţul spre TASS, eu îmi văd de drum. El nu mă slăbeşte. Începuseră, deja, să circule zvonuri despre desfrâul lui Lavrenti Beria, se spunea că coloneii lui le fură pe femeile frumoase direct din stradă. Chiar mi-am zis că trebuie să fie unul din acoliţii lui Beria. Altfel cine ar fi putut să fie?
Grăbesc pasul. El după mine. Maşina merge alături. Eu aproape că fug, el la fel, maşina accelerează. Oamenii își întorc capetele. Pentru mine era important să ajung la poarta Kremlinului. Acolo, garantat s-ar fi lăsat păgubaş. Cu sufletul la gură, ajung. De cum am trecut de poartă, n-am mai văzut pe nimeni în urma mea. Intru în casă, îmi trag sufletul, îi povestesc pățania Ekaterinei Davidovna. Credeam că va izbucni în hohote de râs. Dar ea mă priveşte cu ochii plini de groază:
„Beria… Taci! Nu spune nimănui nici un cuvânt!“
– Nu e de mirare? o întreb pe Nadejda Ivanovna. E posibil oare ca soţia atotputernicului Voroşilov să se fi temut în patruzeci şi doi de un oarecare Beria, care venise să lucreze la Moscova doar cu patru ani în urmă?
– Pe atunci toată lumea se temea de el. Toţi aveau câte o „bubă“ în familie. Stalin şi NKVD aranjau lucrurile astfel încât fiecare om să se simtă cu musca pe căciulă. Care era această muscă nu conta, indiferent de situaţia lui în societate. Fiecare avea pe cineva la închisoare. Punctul slab al Voroşilovilor erau părinţii mei, al lui Kaganovici – fratele lui, al lui Budionâi – soţia sa, cîntăreaţa Mihailova. Fiecare trebuia să fie pătat. Aceasta era esenţa politicii lui Beria“.
