Minunile pe care ciobanul Petrache Lupu din Maglavit susținea că le face au declanșat, în perioada interbelică, o isterie în masă, mica localitate din Oltenia în care locuia bărbatul devenind loc de pelerinaj pentru mii de oameni.
La început, speriate de proporțiile pe care începuse să le ia fenomenul de la Maglavit, autoritățile au cerut ca ciobanul să fie arestat, iar credincioșii care veneau să aprindă lumânări și candele să fie îndepărtați cu forța, însă, datorită intervenției senatorului Toma Vălăreanu, bărbatul a fost lăsat nestingherit.
Oficialitățile au realizat că nu pot stăvili fenomentul, dar au decis să înființeze o comisie specială, condusă de medicul neurolog Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Române și președinte al Societății Române de Neurologie, pentru a-l consulta pe ciobanul din Maglavit. Celebrul profesor s-a deplasat personal în Oltenia pentru a-l observa în mediul său obișnuit pe Petrache Lupu, apoi și-a publicat concluziile într-un volum care a făcut multă vâlvă în epocă, susținând că fenomenul mistic nu poate fi oprit.
Vizitele la Maglavit, la Petrache Lupu, au început să fie mai rare după anul 1938, dar în timpul războiului ciobanul a fost luat de autorități cu un avion militar și dus pe linia frontului, la Nistru, pentru a-i încuraja pe soldați. Legenda lui a continuat să trăiască și în perioada comunistă. Așa se face că, în 1976, gazetarul Ovidiu Ioanițoaia a vizitat Maglavitul și i-a trecut pragul. “Sfântul”, cum i se spunea încă, avea la acel moment 69 de ani și doi copii, Lixandru și Mihai, stabiliți la oraș, dar și nepoți. Intrase imediat după instaurarea comunismului în CAP, cultiva pepeni la marginea satului și legume în grădina casei. Fusese, după spusele unuia dintre fiii săi, dus la Securitate prin ’48 sau ’49, mai întâi la Craiova, apoi la București, fiind ținut cinci zile în beciurile Ministerului de Interne, pentru a-l speria și pe el, și pe oamenii care încă mai băteau drumurile Maglavitului.
Scriitorul Marin Preda a povestit în revista Luceafărul, în 1970, propria experiență la Maglavit. Fragmentul citat a fost integrat în volumul “Imposibila întoarcere”, care a apărut un an mai târziu:
“Mulţi, judecând strict raţional, au condamnat „fenomenul Petrache Lupu“ pe motiv că a fost organizat de preoți, ca să exploateze credința naivă a maselor. Iar prin faptul că, astăzi, Petrache Lupu e un cooperator obișnuit, unii vor să spună că totul a fost o farsă. O fi fost! Dar ceea ce am văzut eu, acolo, nu era nici o farsă, chiar dacă documentele ne pot demonstra că specularea întâmplării a fost organizată de sus, fie pentru întărirea autorităţii bisericii, fie, pur şi simplu, ca o diversiune.
Am plecat din Siliştea-Gumeşti cu căruţa, cu părinţii mei, să-l vedem pe sfânt. Era în 1937, cred. Nu voi spune ce am văzut, n-am talentul de a descrie terifiantul spectacol oferit de bâjbâiala orbilor, bestecăitul ciungilor, schilozilor, paraliticilor, care singuri prin numărul lor ofereau o imagine a apocalipsului; mi-a rămas însă în minte mulţimea de mii de oameni, adunată pe o câmpie lângă Dunăre să-l aştepte pe Petrache Lupu…
Un fapt era neîndoielnic: omul fusese mut şi povestea că, în urma unei vedenii, a apariţiei unui „moş“ în singurătateasa de păstor, îşi recăpătase graiul. Că i s-a sugerat că acest „moş“ era Dumnezeu, n-are acum nici o importanţă. Mulţi au avut astfel de viziuni şi cu toate acestea n-au ajuns celebri ca acest modest cioban. De ce?
Pentru că mulţimea, pe care am văzut-o aşteptându-l, avea nevoie de o soluţie. Mulţimea, în acei ani, în 1937, avea sentimentul apocalipsului care se apropia, al sfârşitului lumii, când războiul cu crimele lui nemaivăzute şi abominabile avea să se rostogolească şi peste pământul nostru. Acest sentiment obscur trebuia într-un fel sau altul să fie canalizat.
Şi Petrache Lupu, l-am văzut cu ochii mei, s-a urcat într-un fel de prepeleag şi a zis aşa: „Fraţilor, l-am văzut pe moşul! Şi mi-a spus că o să trimeată pe pământ o stea cu patru colţuri care să aibă la un colţ apă, la altul foc, la altul cenuşă şi la altul întuneric. Focul are să vă ardă, să vă facă cenuşă, să vie pe urmă apa să spele şi apoi să cadă întunericul. Fraţilor, sunteţi păcătoşi! Mai faceţi?“.
Mulţimea, care stătea în genunchi, a răspuns într-un murmur plin de groază: „Nu mai facem!” „Mai faceţi?“ a repetat profetul.. „Nu mai facem!” ..Mai faceţi?“, i-a biciuit din nou ciobanul cu glasul lui, a cărui sâsâială devenise şuierătoare.
„Nu mai facem, aaaaa!”, s-a răspuns iarăşi, după care tânărul păstor s-a dat jos din prepeleag, ne-a zis să stăm toţi pe două rânduri şi a trecut printre noi, punându-ne fiecăruia mâna pe cap. Astfel de fapte există mereu în popor. Dar nu totdeauna capătă dimensiuni în conştiinţa colectivă. La noi în sat, mi-aduc aminte că într-o zi, să fi fost prin 1930, ne-am pomenit într-o dimineaţă în casă cu o muiere care ne-a anunţat:
“Nea Tudore, ţaţă Joiţo, aţi auzit?“ „Ce?” „Peste trei zile se răstoarnă pământul! Pusei de mămăligă, zice, şi venii să vă spun”. „Ce vorbeşti, zice tata, vreţi să muriţi sătui?!“
Era o viziune apocaliptică pură, apărută ca expresie a unei terori fără nume. S-a răspândit în tot satul, a ţinut trei zile şi cum a treia zi pământul nu s-a răsturnat, lumea şi-a văzut mai departe de vite şi de copii…
Asta nu înseamnă că scriitorul trebuie să se transforme într-un soi de Casandră (prevestitoarea de rele). Dar să dea glas neliniştei morale a maselor, asta este, între altele, pe deplin posibil. Este, pe lângă căutarea sensului existenţei, o condiţie a marii literaturi, a universalităţii ei…”
*** Luceafărul, iunie 1970
Galerie foto (click pentru vizualizare)
S-a zvonit prin octombrie 1989 că Sfântul de la Maglavit a murit și că ar fi prezis, înainte de a închide ochii, căderea comunismului. Realitatea este însă alta. Petrache Lupu orbise complet, nu mai auzea absolut deloc, dar a supraviețuit până la vârsta de 87 de ani. A murit pe 14 decembrie 1994, iar la înmormântarea lui au participat aproximativ 700 de persoane.
