Născut pe 26 aprilie 1922, în judeţul Arad, Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul lui Ștefan Popa) a absolvit cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj în 1948 și a fost un timp profesor de limba română în satul natal, după aceea la Hălmagiu şi Gurahonţ, apoi, alături de Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Cornel Regman, Ioanichie Olteanu, Ovidiu Cotruş, a făcut parte din „Cercul literar de la Sibiu”.
Despre primii săi ani poetul a vorbit într-un articol publicat în revista Transilvania în 1988:
“Ştefan Popa, născut la 26 aprilie 1922, în comuna Caporal Alexa, judeţul Arad. După liceul „Moise Nicoară” din Arad, am urmat 3 ani Facultatea de Medicină din Sibiu, apoi alţi 4 ani Literele şi Filozofia la Sibiu şi la Cluj; sunt licenţiat în Filozofia culturii, Estetică şi Pedagogie. Am fost profesor la ţară, în judeţul Arad, timp de 7 ani (1948—1955). Am fost redactor la revista Teatrul, la revista Lumea; am făcut un an de închisoare (1957), după care — la rejudecare — am fost găsit nevinovat şi achitat. Din 1969 sunt redactor-şef adjunct la revista Secolul 20. Am publicat 10 cărţi de poezie, 4 cărţi de critică literară şi eseu şi 2 cărţi de literatură pentru copii. Am fost premiat o dată de Academie, de 4 ori de Uniunea Scriitorilor, o dată de Consiliul Culturii. Sunt distins cu Medalia „Goethe” acordată de Institutul „Goethe” din München, pentru traducerea lui Faust. Am mai tradus şi publicat în volume poeţi ca Dante, Hölderlin, Gerhard Hauptman, Mallarmé, Ruben Dario, Paul Valéry, Ivan Bunin, Gottfried Benn, Pierre Emmanuel.
Mi-am ales pseudonimul Ştefan Aug. Doinaș la vârsta de 15 ani. Sunt căsătorit. Nu am copii. Adresa: București, 3, B-dul 1848, nr. 35, tel. 14.61.19.
Dar, scumpe prietene, s-ar putea ca toate acestea să nu mă definească absolut complet ca om, ci doar ca individ care a avut diverse profesiuni şi activităţi în viaţa sa. Omul — omul adevărat — se înfăţişează, poate, mult mai mult într-o simplă strângere de mână sau într-o luare de poziţie privind o problemă esenţială…
Etapele creaţiei mele? Am început, ca tânăr poet, sub patronajul artistic al lui Valéry şi Mallarmé. Ca student, la Sibiu, în cadrul „Cercului Literar”, mi s-a lărgit orizontul spre marea poezie germană. Am debutat, dar nu editorial, în 1947, când manuscrisul meu “Alfabet poetic” a luat Premiul „Eugen Lovinescu”. Prima carte publicată a fost “Cartea mareelor” în 1964, împreună cu următoarea: “Omul cu compasul”, din 1966, reprezintă faza tinereţii mele poetice, caracterizată prin baladesc, prin neoclasicism, prin lirism erotic şi meditativ. De prin 1965, am cultivat o poezie de tip parabolic, o lirică de tip iniţiatic, dar păstrând încă aproape toate caracteristicile clasicismului.
Abia din 1970 poezia mea s-a îndreptat spre un barochism categoric. Am fost mult influenţat, în această perioadă, de Hölderlin — dovadă volumul “Hesperia”. În acelaşi timp, am descoperit un modernism moderat, cu inflexiuni filozofice, cu multe poeme ce formează un fel de „poezie a poeziei”. Lirismul pronunţat filozofic l-am abordat în ultima perioadă, cam de vreo 7 ani încoace, mai ales în volumul “Poeme” care, de fapt, vor să fie şi sunt antopoeme. În toţi aceşti ani, am făcut şi critică şi eseistică literară, scriind exclusiv despre problemele poeziei. Şi am continuat să traduc din poeţii lumii…
Ce-mi place mai mult din ce am scris? Baladele tinereţii mele le prefer pentru prospeţimea lor juvenilă şi pentru ambiţia — nu ştiu în ce măsură reuşită — de a realiza o poezie de simboluri plurivalente. Îmi plac câteva poezii ale mele din ultimul timp, baroce, pentru „dezlănţuirea metaforică şi implicaţiile meditative ale lor. Ţin la traducerea lui Faust ca la o performanţă de fidelitate faţă de „arta poetică” a unei capodopere.
Autorii preferaţi? Maeştrii mei au fost, pe rând, Valéry (cu poeziile sale din Charmes, îndeosebi “Cimitirul marin”) şi Mallarmé — din sonetele sale hermetice. Apoi, dar nu mai puţin, Hölderlin — cel din perioada „strofelor antice” şi al „imnurilor“. M-a influenţat, într-o vreme, poetul american Wallace Stevens, după ce gustul pentru tipul de poezie modernă mi l-a deschis, prin anii ’60, Eliot.
Artiştii preferaţi? Îmi place Dali, pentru că arată că realitatea e geamănă perfect cu un coşmar colorat. Dintre actori, prefer pe cel cu inteligenţă artistică maximă, care — după mine — este Laurence Olivier. Nu pot să aleg între Bach şi Beethoven, pentru că am oscilat întotdeauna între farmecul sever şi pios al răsăritului de zi şi orchestraţia teribilă a unui amurg cu ploaie şi vînt.
Cartea de căpetenie? Demult nu mai sunt fidel unei singure cărţi şi unui singur scriitor!… În materie de literatură — socotesc eu — nu mai poţi fi ascetic, pentru că rişti să fii… canonizat. După ce am constatat, uluit, că o seamă de scriitori au scris ceea ce aveam eu de gând să scriu, şi astfel i-am preţuit deoarece au reuşit să facă ceea ce nu e sigur că eu aş fi reuşit; după ce i-am urât pe aceşti autori şi cărţile lor (care puteau să fie ale mele), m-am întors apoi din nou la ei şi la ceea ce au scris, ca la nişte imaginare opere ale propriului meu condei; şi atunci, continui să iubesc şi să-i admir cu toane; nu poţi să nu te superi, din când în când, pe Shakespeare, de pildă, e ca şi cum ai fost întotdeauna mulţumit de ceea ce a făcut Dumnezeu …
Crezul artistic, ars poetica? Cred că un scriitor trebuie să aibă vocaţie (dacă n-ai talent, degeaba înnegreşti albul foii, ca să intri în Uniune…), cultură (dacă nu cunoşti aprofundat problemele „meseriei“ tale şi nu te „scalzi“ în reuşitele majore ale literaturii universale — cum poţi spera să reuşeşti?) şi, în fine, caracter (în lipsa acestuia, nu vei şti niciodată dacă ai sau nu talent și cultură).”
După 1989, Ștefan Augustin Doinaș a devenit membru al Academiei Române, președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor și senator din partea Partidului Alianța Civică.
„Când au venit comuniştii la putere aveam 25 de ani, eram deja format! Am asistat la declinul extraordinar al societăţii româneşti şi am parcurs această demonie a istoriei care a fost comunismul şi care a lăsat urme adânci în sufletele oamenilor! Sunt sigur că după câţiva ani societatea românească se va redresa! Suntem un popor viguros, puternic, care vom ieşi cu bine din această încercare! (…)
Am fost arestat în 4 februarie 1957, am fost acuzat de omisiune de denunţ în cadrul unui complot armat pentru răsturnarea puterii de stat şi am făcut închisoare un an de zile! Bineînţeles, acuzaţia era fantezistă! Marcel Petrişor, prieten al meu şi coleg de litere, venise la mine în redacţie — la revista TEATRUL, unde lucram împreună cu regretatul meu prieten Ion D. Sârbu — şi ne-a spus, în zilele când în Ungaria era revoluţie, că şi la noi se va petrece ceva, anume că studenţii vor face o manifestaţie şi vor cere scoaterea limbii ruse din şcoală (lucrul părea o acţiune de mare curaj pe vremea aceea şi de asemenea că vor găsi sprijin la armată. A treia zi după ce a fost la mine, a fost arestat. Au trecut trei luni până ce şi eu am fost arestat, pentru că Petrişor a fost bătut în asemenea hal, încât aproape în fiecare săptămână mai spunea un nume cu care a stat de vorbă! Pe mine m-a spus ultimul, din cauza prieteniei pe care mi-o purta! Am fost 36 de inşi implicaţi în acest proces!”
La un an după eliberarea din închisoare, poetul s-a căsătorit cu Irinel Liciu (Silvia Lia Popa), prim-balerină a Operei Naţionale.
„Locuiesc aici (într-un bloc aflat pe Bulevardul I. C. Brătianu) din 1958. Logodnica mea, Irinel Liciu — fostă primă balerină la Opera Română — primise prin repartiţie acest apartament, locuia împreună cu părinţii. Ne-am căsătorit îndată ce am ieşit eu din închisoare şi ne-am instalat aici, înainte stăteam în Cotroceni, cu chirie, într-o locuinţă foarte mică, absolut incomodă, într-o casă veche.
Eu cred că acest apartament se individualizează prin diverse obiecte care se află plasate în diverse colţuri ale casei şi sunt cele care atestă gustul meu şi al soţiei mele. Pentru că aceste obiecte mici, neînsemnate uneori, alteori dimpotrivă, legate de o anumită amintire şi deci de o mare valoare sentimentală, sunt cele care dau culoarea, tonul, atmosfera unei încăperi. O roată cu dinţi lungi — care a aparţinut unei maşini agricole — pe care am adus-o de la mare, găsită de soţia mea cu prilejul unei plimbări pe plajă, un model de automobil de la începutul secolului, o veche cană de cositor, un dulăpior chinezesc, o adevărată bijuterie care nu poate fi utilizată la nimic, atât este de fragil, dar care este o pată de culoare!
Nu mi-am numărat niciodată cărţile! S-ar putea să am peste zece mii de volume! Să ştiţi, însă, că nu trebuie să vă faceţi niciodată impresia că omul care are o bibliotecă atât de mare chiar a şi izbutit să citească toate aceste cărţi. O mulţime de cărţi de referinţă le consulţi atunci când ai nevoie şi citeşti articolul respectiv. Alte cărţi te-au sedus prin titlul lor, prin autorul lor, prin conţinutul lor şi le-ai răsfoit. Puţine sunt cărţile pe care le-ai citit sistematic şi de obicei acelea sunt cărţile la care te reîntorci mereu, pentru că numai printr-o lectură repetată se poate pătrunde într-adevăr miezul unei cărţi. Uneori mă apucă o plăcere deosebită să fac curăţenie în bibliotecă, iar alteori sunt plictisit de moarte că totuşi trebuie să fac această curățenie!”
Poetul a încetat din viață pe 25 mai 2002, la vârsta de 80 de ani, la Spitalul Fundeni, după ce fusese supus unei intervenții chirurgicale. După câteva ore, soția sa a fost găsită decedată în locuinţă. Un bilet pe care l-au găsit anchetatorii justifica gestul sinuciderii:
“Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”, scria Irinel Liciu.
Poeta Constanța Buzea povestea la acel moment: “I-am văzut, pentru prima oară, pe Irinel Liciu şi pe Ştefan Augustin Doinaș, împreună mergând pe Edgar Quinet, acum aproape 40 de ani. Se ţineau de braţ, ca o singură fiinţă, tăcuţi trecând printre studenţii care se aflau în acel moment la intrarea de la Filologie. Eram studentă în primul an, şi m-a umplut de uimire şi încântare apariţia perechii (celebre) atât de aproape de mine, înaintând pe trotuarul atât de îngust. Am recunoscut-o pe ea, apoi m-am interesat în jur cine era bărbatul tandru care o însoţea pe celebra balerină, şi o purta cu sine evident fericit.
Atunci nu mi s-a dat un răspuns, colegii, nu ştiau, ca şi mine, pe ce lume ne aflăm. Am dedus mai târziu, când mi-am venit lent în fire, citind şi auzind despre biografia poetului. Fapt este că i-am văzut pe stradă în chiar anul în care lui Doinaş, după o detenţie de un an de zile (1958), închis pe temeiuri politice, i se permitea, în 1963, să-şi reia, după şase ani de interdicţie, activitatea publicistică… Erau tineri şi ei, şi senzaţia că iubirea lor îi făcea suav indestructibili, pentru totdeauna, aşa cum se ţineau strâns de braţ şi înaintând într-o cadenţă parcă de dans nepământean, nemaispunându-şi cuvinte până, depăşind grupul nostru gălăgios, şi-au reluat conversaţia întreruptă sau au continuat să tacă… Domnul meu, şi Dumnezeul meu, odihneşte-i în pace, căci mult s-au iubit, şi iartă-i ei greşeala de a nu te fi putut urma pe Tine, în dreptele Tale porunci…”
*** Constanţa Buzea, Flacăra, 2002
