Jean Georgescu a venit pe lume pe 12 februarie 1904 la București și a absolvit Conservatorul Regal de Artă Dramatică. În anii ‘20 a debutat ca actor în teatru, jucând în diferite companii românești alături de marii artiști ai epocii.
Debutul în cinematografie a avut loc în anul 1924, când a realizat, în tripla postură de scenarist, regizor și interpret, comedia în două acte „Milionar pentru o zi”. Regizorul Jean Mihail, amintindu-și de premiera acestui film în iarna anului 1925, „împreună cu alte patru comedii străine de scurt metraj”, îi consemnează succesul, adăugând că în celelalte pelicule jucau vedetele epocii, Charlie Chaplin, Faty şi Zigoto.
“Îmi plăcea sa joc. Poate eram puţin comedian din naştere, poate eram puţin cabotin şi cabotinul din mine cerea de lucru”, spunea marele cineast. Plăcerea actorului de a juca, de a trăi fiecare personaj s-a transmis regizorului. Pe platou, Jean Georgescu nu explica, ci interpreta fiecare rol: “Am în mine toate personajele”, spunea el.
În 1929, Jean Georgescu a plecat la Paris, unde a avut șansa de a lucra alături de Jacques Christian, perioadă în care a scris patru scenarii de film pentru studiourile franceze.
Despre experiența pariziană, cineastul român povestea în 1939 pentru revista Realitatea ilustrată:
“Am plecat din București după ce cu mari greutăți am reușit să strâng cei opt mii de lei, costul biletului până la Paris. Acolo am ajuns într-o seară de toamnă, acum zece ani, cu suma de o sută de franci în buzunar. În două zile n-am mai avut nimic din ei și eram mulțumit să rămân pe stradă. Am avut norocum să-mi întâlnesc un cunoscut din București care m-a luat la el și m-a ținut timp de șase luni. După asta s-a săturat de mine și într-o zi am găsit poarta închisă. Începea atunci cel mai trist capitol din viață. Străin, timid și deloc familiarizat cu concepțiile francezilor, eram gata să mă întorc în țară și să mă fac băiat așezat și, nu o singură dată, în timp ce ronțăiam câte un covrig – ca unic fel ce înlocuia cele trei mese zilnice – m-am gândit cu regret că n-am urmat sfatul mamei de a mă face… ofițer.
De la marile planuri de “metteur en scene” care avea să revoluționeze Parisul, iată-mă după crunte greutăți ajuns într-un studio, ca figurant. Făceam orice. Jucam acolo roluri de hamali, băieți de tejghea, gardiști și, deși ne găseam în plină dezvoltare a filmului sonor, eu jucam roluri mute. Francezilor nu le plac prea mult cei ce nu vorbesc limba lor ca lumea și eu eram destul de recent sosit la Paris, nu eram doctor în frumoasa limbă a lui Balzac.
De aceea, ca să nu mă prindă și să pierd ci treizeci de franci pe zi, făceam zilnic pe bolnavul de măsea care nu poate vorbi. Astfel am scăpat de concediere și am putut rămâne în studio. Eram “Georges” și de la figurație m-au trecut în echipa tehnică. Aici am învățat multe, am notat tot ce am văzut și perioada aceasta mi-a prins bine pentru viitor.
Dacă ziua lucram în studio, noaptea, în cameră, scriam de zor scenarii peste scenarii pe care le prezentam pe unde se nimerea. Unul din marii producători de acolo este Jacques Christian și, auzind că acesta primește zeci de scenarii spre studiu pe zi, i-am prezentat și eu unul. Desigur că ar fi rămas necitit și neluat n seamă dacă n-ar fi plecat în ziua aceea într-un week-end și dacă n-ar fi luat din întâmplare în geamantan tocmai pe al meu, ca să aibă divertisment în tren. Astfel mi-a fost citit scenariul și, după două zile, Christian mă primea entuziasmat și-mi dădea să semnez contractul. Era primul meu succes. Filmul l-am realizat în trei zile şi aveam ca interpret principal pe marele actor de la Comedia Franceză, Alexandre. Îi dădeam acum sfaturi şi indicaţii de joc. După acest film a urmat „Ca colle” cu Fernandel, film în care scenariul şi regia erau ale mele. Între timp, fac cunoştinţă cu doctorul în medicină Aubergé, care-mi văzuse realizările şi vine să-mi încredinţeze scenariile sale. Cu Aubergé am făcut filmul „Depart”, şi tot cu el filmul „L’hereuse aventure”, programat, în aceeaşi zi, la zece mari cinematografe din Paris.
„L’hereuse aventure”, pe care l-am adus cu mine şi se află actualmente în vamă, pot spune că m-a consacrat definitiv. După acest film, care mi-a adus succes şi parale bune, am făcut câteva documentare interesante şi am realizat — dintr-o serie de şase – două filme de comedie burlescă gen „Stan şi Bran” cu doi mari comici de la „Folies-Bergeres”: Dandy şi Orbal. Aceste două filme: „Lui & Co.” şi „Les compagnons de St. Hubert”, ale căror scenarii, dialog şi regie le-am semnat eu, au fost jucate cu acelaşi succes în Franţa ca şi în Belgia. Eram în continuarea realizării acestei serii când a venit războiul şi când studiourile au rămas goale, fiecare tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, alergând să ajute la salvarea şi triumful patriei.
Cu aceste realizări am revenit în ţară unde cred că mă voi strădui — dacă nu vor lipsi banii — să fac filme româneşti şi să turnez şi versiunea lor franceză”.
*** Realitatea ilustrată, 21 noiembrie 1939
Întâlnirea cu Fernandel și cu tânărul Jean Gabin a fost evocată mai târziu cu multe detalii de regizor:
“Fernandel! Neuitatul Fernandel a jucat într-un film al cărui scenariu a fost scris de… mine. Cine ştie aceasta? Câţi dintre cei care ştiu au relevat însemnătatea faptului? În sfârșit, să trecem… Să trecem la «neuitatul Fernandel» de la care păstrez câteva amintiri inedite.
L-am cunoscut — din vedere — pe când turna în filmul «Răsfăţatul escadronului» la studiourile «Pathé» unde mă introdusesem cu greu, vrând să văd cum lucra regizorul Ozep, pe atunci renumit. Dirija pe un mare platou filmul «Mirage de Paris». În curtea dintre platouri, era construit un colț de decor de cazarmă. Acolo filma Fernandel, ca soldat. Un superior se răstea la el; era vorba de corvoadă. În spatele lui Fernandel, un alt soldat ţinea o roabă; acesta mi-a atras involuntar atenţia. Nu-l mai văzusem pe ecran. Am aflat de la un cunoscut din echipa filmului că-l recomandase Fernandel pentru un rolişor. Se numea Jean Gabin.
Mai târziu, un an şi ceva, s-a întâmplat ca în urma unui concurs proiectul meu de scenariu să fie achiziţionat de casa Frogerais şi de regizorul Christian Jaque. Regizorul m-a luat cu el acasă la Fernandel, care trebuia să joace rolul principal, ca să-i povestesc scenariul: «Ai mare haz când povesteşti — îmi spune Christian Jaque — mai ales cu micul dumitale accent». Când producătorul s-a decis definitiv asupra scenariului, m-a pus şi el să i-l povestesc. I l-am jucat «da capo al fine». Era încântat.
Ajuns acasă la Fernandel, eu, mai tânăr, puţin sfios… Înţelegeţi, situaţia nu era de toate zilele, mi se cam încetinise respiraţia. Ajuns la momentul critic în care trebuia să încep povestirea, am făcut o pauză. În acest timp aud pe Fernandel: «Aşa, aşa, respiraţi bine!»
Sesizase emoţia mea. Această paranteză a lui m-a ambiţionat, i-am dat drumul cu aplomb, căutând să fiu cât mai expresiv în vorbă şi în gest, astfel că spre sfârşit i-am spart un pahar de pe tava cu trataţii. «La colle!» exclamă Fernandel. Expresie pur franţuzească care în româneşte ar cam însemna: Merge! S-a făcut! De atunci filmul care iniţial se numea «Papier peinte» (Tapet) a adoptat drept titlu exclamaţia lui Fernandel: «Ca colle».
La primul tur de manivelă a apărut şi compozitorul muzicii, un debutant angajat în urma intervenţiei mele. Fusesem buni amici în adolescenţă, era român de origine, Francis Chagrin, astăzi cunoscut compozitor în Anglia. Cînd s-a recomandat lui Fernandel, acesta din urmă l-a întrebat:
— Cum ați spus că vă numiți?
— Francis Chagrin, a răspuns timid compatriotul nostru.
— E trist!… a conchis Fernandel cu aer de compătimire. Apoi, zâmbind, lui Christian Jaque: Pentru o comedie, numele lui pe generic e un adevărat «trouvaille!»
În cursul filmării, într-o scenă, trebuia ca Fernandel, ajutat de un vecin, să adune mobila la mijlocul camerei, ca apoi să lipească tapet pe pereţi. Printre altele se găsea şi un bufet înalt din două piese, model vechi. La partea de sus bufetul avea două uşi lungi cu geamuri înflorite şi urma să fie tras de cei doi spre mijloc. În timpul acestei manevre, partea de sus a bufetului trebuia să se răstoarne şi geamurile de la uşi să se spargă, la care Fernandel urma să spună cu un aer naiv — apropo de geamurile uşilor bufetului — «s-au spart!»
A început filmarea şi totul a mers perfect, numai că unul dintre cele două geamuri nu s-a spart şi noi ceilalţi, din dosul aparatului, am avut un moment de teamă. Fernandel, fără să-şi piardă cumpătul — arătând partenerului geamul rămas întreg — a spus candid, zâmbind cu toţi dinţii.
— Nu s-a spart!
— Bon! Coupez! a strigat Christian Jaque și un hohot general a cuprins platoul. Scena s-a înscris ca bună și s-a trecut la următoarea.
Christian Jaque îmi ceruse să iau parte zilnic la filmare — decupajul îl făcusem împreună, astfel, dacă eventual avea nevoie să mă consulte în privința vreunui gag sau unei schimbări, să fiu acolo. Eram încântat, în sinea mea bineînţeles. (De altfel, eu regizasem deja un film de metraj mediu, «La miniature» de G. Bernanose, de aceea Christian nu se opunea când Fernandel dorea câteodată să cunoască şi părerea mea asupra vreunei situaţii comice.)
În ziua ultimului tur de manivelă, «neuitatul Fernandel», după ce a terminat ultima scenă, s-a întors din cabină și mi-a adus fotografia alăturată, spunîndu-mi: «Pour vous, Georgesco. Et merci!»
*** Jean Georgescu, L-am cunoscut pe Fernandel, Cinema, 1971
Jean Georgescu și-a folosit-o experiența la realizarea filmului „O noapte furtunoasă”, turnat în timpul războiului, în anul 1941, în condiţii tehnice extrem de grele, pe un platou improvizat, peliculă considerată prima mare realizare a filmului românesc.
După zece ani, în 1952 regizorul a ecranizat schiţele lui I. L. Caragiale, „Arendaşul român”, „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” și „Mofturi 1900“.
“Calităţile regizorale ale lui Jean Georgescu, chiar atunci când sunt exersate pe scenarii clorotice („Visul unei nopţi de iarnă” în 1946, după o piesă de Tudor Muşatescu, sau „Directorul nostru”) îi relevă un umor de substanţă, pentru că realizatorul înscrie întotdeauna – şi asta-i un inedit -, gagurile într-o atmosferă pe care o reclamă acţiunea prin acel plan doi, întotdeauna existent, şi care subliniază pregnant ideea artistică”, scria Tudor Stănescu despre el în revista Cinema.
Aceeași publicație a găzduia în 1971 un interviu realizat de Savel Stiopul:
– Maestre Georgescu, am avut şansa să vă fiu student, apoi asistent, şi acum am cinstea să mă număr printre prietenii dumneavoastră. Vă cunosc aproape de-o viaţă. V-aş întreba, de ce iubiţi atât de mult filmul?
– Nu ştiu, îmi plăcea încă din Conservator. Era poate voga imaginii in mișcare… Mă simt foarte bine la cinema și făcând cinema. Când văd un film, uit repede de preocupările meseriei si devin spectator. Un spectator total.
– Nu înseamnă toate acestea că filmul corespunde unei nevoi cu totul personale de autoexprimare?
– Probabil. Într-adevăr, la mine predomină vizualul. Citesc o carte, îmi rămân doar imaginile. Nume, străzi, le uit. Altul reține tocmai asta. Mie îmi place enorm să merg, să privesc. Sunt un mare hoinar, îmi place să văd străzile, cum se construiește ceva, îmi place să văd oamenii, cum gesticulează, cum sunt îmbrăcaţi.
– Eu cred că mai există şi un alt fel de realizator, cel la care predomină partea dramatică, povestea, literatura. La autorii de acest tip, întruchiparea filmului apare pe parcursul realizării.
– Pentru mine filmul e gata o dată cu decupajul. Îl văd pe de-a-ntregul în minte înainte de a-l vedea pe ecran. De aceea sunt, poate, atât de pretenţios la realizare.
– Cred că ăsta e primul lucru pe care l-am învăţat de la dumneavoastră: rigoarea şi respectarea imaginii iniţiale, mental elaborate. Unii, neînţelegând o asemenea structură filmică, sunt tentaţi să vă considere un maniac pedant, nu exagerat.
– Ce e drept, mi se întâmplă uneori să fiu sfătuit de cei din jur, când persist în obţinerea unui anume lucru: «Lăsaţi, maestre, ce vă chinuiţi, e foarte bine!» Ei nu pricep că aici îmi joc eu toată viaţa mea; dacă reuşesc sau nu, dacă-mi iese sau nu, fie şi un detaliu, toată viaţa mea personală e în joc.
*** Cinema, 1 februarie 1971
În anii ‘70, Jean Georgescu nu a mai putut face niciun film. Vremurile se schimbaseră și marele regizor a fost evitat de casele românești de producție cinematografică.
“Preţul nesupunerii artistului la constrângerile politic-administrative ale vremii a fost uriaş. Dar peste el Jean Georgescu preferă să treacă cu eleganţă, fără patimi vindicative. „A quoi bon?”, ţi-ar spune acest om care a rezistat intemperiilor, a luptat cu zâmbetul pe buze pentru ca zâmbetul să nu piară dintre noi. Un caz unic in istoria cinematografului românesc, o pildă de demnitate umană si artistică reprezintă pentru contemporani Maestrul. Dar cine mai are azi timp de pilde?”, scria criticul de film Alice Mănoiu în 1991.
Jean Georgescu a încetat din viață pe 8 aprilie 1994, la vârsta de 90 de ani, la București.
ACTOR: “Ţigăncuşa de la iatac” (1923), “Milionar pentru o zi” (1924), “Năbădăile Cleopatrei” (1925), “Maiorul Mura” (1927), “Aşa e viaţa” (1928).
SCENARIST: “Milionar pentru o zi” (1924), “Aşa e viaţa” (1928, cu Marin Iorda), “Se potriveşte” (Ca Colle- 1933), “O noapte furtunoasă” (1942), “Visul unei nopţi de iarnă” (1946, cu Tudor Muşatescu), “Două lozuri” (cu Gh. Nagy şi Aurel Miheleş), “Mofturi ’1900” (1964), “Pantoful Cenuşăresei” (1968, cu Alex. Culescu).
REGIZOR: “Milionar pentru o zi” (1924), “La Miniature” (Miniatura — 1932) “L’heureuse aventure” (Fericita aventură — 1935), “Les compagnons de St. Hubert” (Prietenii Sfântului Hubert — 1937), “O noapte furtunoasă” (1942), “Visul unei nopţi de iarnă” (1946), “Petrolul”, “Pădurile” (1949 — documentare), “În sat la noi” (1951 — cu Victor Iliu), “Arendaşul român”, “Vizita”, “Lanţul slăbiciunilor” (1955), “Directorul nostrum” (1955), “Lanterna cu amintiri” (1963), “Mofturi ’1900” (1964), “Pantoful Cenuşăresei” (1968).
Surse:
Rampa (1924, 1935)
Realitatea ilustrată (1939)
Cinema (1966, 1971, 1976, 1985)
Contemporanul (1966)
