Charlie Chaplin nu a făcut niciodată discriminări în ceea ce priveşte prieteniile şi colaboratorii săi. Atitudinea sa democratică a atras însă nemulţumiri din partea unei părţi a presei, care a speculat adesea amănunte din viaţa lui personală. De aici până la a se bucura de atenţia „Comisiei de cercetare a activităţii antiamericane”, n-a fost decât un pas. Lucru însă realizat. “Luminile rampei” au fost pretextul. În urma persecuțiilor suferite, Chaplin a decis să părăsească Statele Unite.
În timp ce eram ocupat cu noua montare a lui “Monsieur Verdoux” am primit un telefon de la un comisar al poliţiei federale care mă informa că sunt convocat la Washington în faţa comisiei de cercetare a activităţii antiamericane. Eram convocaţi în total nouăsprezece persoane.
Senatorul statului Florida, Pepper, se găsea pe atunci la Los Angeles şi am fost sfătuiţi să-l vedem şi să-i cerem părerea. Nu m-am dus, căci situaţia mea era deosebită: nu eram cetăţean american. La această reuniune toţi participanţii au convenit să invoce drepturile lor constituţionale în cazul când vor fi convocaţi la Washington (cei care au făcut aceasta au stat un an în închisoare pentru refuzul de a se înfăţişa comisiei.)
Convocarea preciza că voi fi prevenit cu zece zile înainte de data fixată pentru prezentarea la Washington, dar puţin după aceasta am primit o telegramă care îmi anunţa o amânare de zece zile…
Întrucât comisia se deplasase recent la Hollywood pentru a lua interogatoriul prietenului meu, Hanns Eisler, ar fi putut foarte bine să mă interogheze în acelaşi timp, economisind astfel banii contribuabililor.
„Totuşi, scriam în concluzie, pentru a vă uşura sarcina, vă voi spune ceea ce cred că vreţi să ştiţi. Nu sunt comunist, n-am fost niciodată în viaţă înscris în vreun partid sau vreo organizaţie politică. Sunt ceea ce se cheamă «un pacifist». Sper ca aceasta să nu vă şocheze. Vă rog deci să precizaţi când trebuie să mă prezint la Washington.
Al dumneavoastră,
Charles Chaplin”
Am primit un răspuns uimitor de politicos, în care mi se explica că prezentarea mea nu va fi necesară şi că pot considera chestiunea ca terminată…
(Situaţia financiară a Companiei Associated Artists începe să fie dificilă şi speranţele lui Chaplin erau în succesul filmului “Domnul Verdoux”)
…La Hollywood am organizat o prezentare particulară a filmului, pentru prietenii mei. Când filmul se terminase, Thomas Mann, Lion Feuchtwanger şi alţi câţiva prieteni s-au ridicat aplaudând mai mult de un minut. Încurajat şi liniştit, am plecat la New York. O dată ajuns aici am fost imediat atacat de Daily News:
„Chaplin este în oraş pentru premiera filmului său. După isprăvile lui de neocomunist să îl sfidez să apară la o conferinţă de presă. Voi fi acolo pentru a-i pune câteva întrebări jenante”.
Serviciul de publicitate al Companiei Associated Artists îşi punea întrebarea dacă trebuie sau nu să întâlnesc presa americană. Eram indignat, deoarece în ajun mă întâlnisem cu reprezentanţii presei străine şi aceştia îmi făcuseră o primire călduroasă, chiar entuziastă. De altfel, nu sunt un om care mă las uşor intimidat.
Pentru a doua zi dimineaţă am închiriat o mare sală la hotel şi am întâlnit presa americană. După ce s-au servit cocteilurile, mi-am făcut apariţia şi din capul locului am simţit că se pregăteşte o lovitură sub centură. De la înălţimea unei mici estrade din fundul sălii, îndărătul unei mese, şi făcând apel la toată puterea mea de seducţie, am început să vorbesc.
— Doamnelor şi domnilor, bună ziua. Sunt aici pentru a vă furniza toate amănuntele ce v-ar putea interesa în legătură cu filmul meu şi cu proiectele de viitor.
Ziariştii păstrau tăcerea.
— Nu vorbiţi toţi deodată, am reluat eu surâzând.
În cele din urmă, o ziaristă din primele rânduri întrebă:
— Sunteți comunist?
— Nu, am răspuns eu cu un ton categoric. Următoarea întrebare, vă rog.
Am auzit atunci pe cineva mormăind. Credeam că era vorba, poate, despre prietenul meu de la Daily News, dar acesta strălucea prin absenţă. Oratorul care se ridică arăta cam murdar, cu un pardesiu boţit. Aplecat deasupra unui manuscris bolborosea ceva.
— Iertaţi-mă, am spus. Va trebui să mai citiţi încă o dată, pentru că n-am înţeles un cuvânt din cele ce aţi spus.
— Noi, vechii combatanţi catolici…, începu el.
— N-am venit aici să răspund vechilor combatanţi catolici, l-am întrerupt eu; este o conferinţă de presă.
— De ce n-aţi devenit cetăţean american?, a întrebat o altă voce.
— Nu văd niciun motiv să-mi schimb naţionalitatea. Mă consider cetăţean al lumii, am răspuns.
Un freamăt parcurse asistența. Două sau trei persoane încercară să vorbească în acelaşi timp. O voce izbuti să străbată larma.
— Dar vă câştigaţi banii în America.
— Dacă situaţi lucrurile pe plan financiar, am spus surâzând, atunci să vorbim cu precizie. Afacerea mea este internaţională. Şaptezeci la sută din veniturile mele provin din străinătate şi Statele Unite le impun sută la sută, vedeţi deci că sunt un invitat excelent care plăteşte bine.
Legiunea catolică îşi reluă asaltul.
— Indiferent dacă vă câştigaţi banii aici sau nu, noi, care am debarcat pe plajele din Franţa, regretăm că nu sunteţi cetăţean al acestei ţări.
— Nu sunteţi singurii care aţi debarcat pe aceste plaje — am spus. Cei doi fii ai mei erau de asemenea acolo cu armata condusă de Patton, în prima linie, şi ei nu se laudă cu aceasta ca dv.
— Îl cunoaşteţi pe Hanns Eisler?, spuse un alt reporter.
— Da, este un prieten foarte drag şi un mare muzician.
— Ştiţi că este comunist?
— Puţin îmi pasă ce este, prietenia noastră nu este bazată pe politică.
— S-ar zice totuşi că vă plac mult comuniştii, spuse un altul.
— Nimeni n-are dreptul să-mi spună ce să iubesc sau să nu iubesc. încă n-am ajuns până acolo.
Atunci o voce bătăioasă apuse:
— Face oare o impresie bună ca un artist care a dat atâta fericire lumii și care a înțeles atât de bine pe oamenii simpli să se lase luat în derâdere, urît și dispreţuit de aşa-zişii reprezentanţi ai presei americane?
Mă aşteptam atât de puţin la o exprimare a simpatiei, încât am răspuns sec:
— Regret, nu v-am putut urmări, vreţi să repetaţi întrebarea?
Agentul meu de publicitate îmi făcu semn cu cotul, murmurând:
— Omul acesta este de partea dumneavoastră, a spus un lucru favorabil.
Era Jim Agee, poetul și romancierul american, care pe atunci era critic la Times. Am rămas foarte descumpănit.
— Regret că nu v-am auzit, am spus… Vreţi să fiţi atât de bun să repetaţi?
— Nu ştiu dacă voi putea, a răspuns el puţin jenat, după care repetă aproape aceleași cuvinte.
Mi-a fost cu neputință să găsesc un răspuns și am clătinat capul spunând:
— N-am comentarii de făcut… dar vă mulțumesc.
După aceasta nu mai eram bun de nimic. Această exprimare a simpatiei îmi tăiase combativitatea.
— Doamnelor și domnilor, regret, credeam că această conferinţă de presă se va referi la filmul meu. În loc de aceasta s-a transformat într-o ciocnire politică, aşa încât nu mai am nimic să vă spun.
Întâmplările de la această şedinţă m-au rănit profund, dându-mi seama că am în faţă un zid de ostilitate…
Spre surpriza mea, “Domnul Verdoux” a ţinut afişul în exclusivitate timp de şase săptămîni la New York şi încasările erau foarte bune, dar apoi au scăzut brusc…
Când l-am întrebat în această privinţă pe Grad Seers, de la Associated Artists, acesta-mi răspunse:
— Uitaţi-vă! (îmi arătă Daily News şi câteva ziare ale trustului Hearst.) Şi aceasta se repetă în toată ţara.
Într-un ziar se putea vedea o fotografie a legiunii catolice din New Jersey, care defila în faţa cinematografului unde rula “Domnul Verdoux”. Manifestanţii purtau pancarde pe care scria: „Chaplin este un comunist”, „Expulzaţi-l pe străin!”, „Chaplin, nerecunoscătorul şi simpatizantul comunist”, „Chaplin în Rusia…”
Când o lume întreagă de decepţii şi neplăceri se abate asupra ta, dacă nu te cuprinde disperarea, recurgi la filozofie sau la umor. Când Grad îmi arătă fotografia manifestanţilor, fără niciun client în faţa cinematografului, am spus în glumă:
— Fără îndoială că au făcut fotografia aceasta la ora cinci dimineaţa.
Totuşi, pretutindeni unde “Domnul Verdoux” rula neînsoţit de manifestaţii, încasările erau mai mari decât media.
Filmul fusese reţinut de toate marile firme de distribuire din Statele Unite. Dar, după ce primeau scrisori din partea Legiunii americane şi a altor organizaţii asemănătoare, renunţau să-l mai ruleze. Legiunea avea un mod eficace de a speria pe directorii sălilor, ameninţând să le boicoteze timp de un an întreprinderea în cazul când vor include în program vreun film al lui Chaplin sau alte filme dezaprobate de ea. La Denver, în prima seară, încasările au fost excelente, dar a doua zi filmul a fost retras după afiş din cauza acestor ameninţări…
(Charlie Chaplin şi soţia sa, Oona, au decis să părăsească S.U.A. și s-au îmbarcară pe vaporul Queen Elisabeth)
Într-o zi la micul dejun eram cât se poate de veseli. Aveam ca invitaţi pe soţii Arthur Rubinstein şi Adolph Green. În timpul mesei, lui Harry Crocker (secretarul lui Chaplin) i s-a transmis o telegramă. O băga tocmai în buzunar, când aducătorul îi spuse: „Răspunsul
este aşteptat prin radio”. Harry citi textul şi faţa i se întunecă. Apoi ne rugă să-l scuzăm şi părăsi masa.
Ceva mai târziu îmi ceru să vin în cabina lui, unde îmi citi telegrama. Eram anunțat că mi se interzice accesul în Statele Unite şi că înainte de a putea să mă reîntorc va trebui să mă prezint în faţa unei comisii de anchetă a Serviciului de imigrare, ca să răspund unor acuzaţii de ordin politic şi moral. United Press voia să ştie dacă am ceva comentarii de făcut…
Agenţiile de presă îmi telegrafiau din toate colţurile lumii ca să-mi ceară declaraţii. La Cherbourg, prima noastră escală înainte de Southampton, cel puţin 100 de ziarişti europeni se urcară la bord cu dorinţa de a-mi lua un interviu. Am organizat pentru ei un fel de conferinţă de presă în sala de mese, după micul dejun. Oricât de compătimitori s-au arătat ei, încercarea prin care treceam era copleşitoare şi mă întrista”.
După ce s-a hotărât să părăsească America, Chaplin a colindat diverse capitale ale Europei, unde publicul l-a copleşit cu manifestaţii de simpatie şi solidaritate. S-a stability ulterior în apropiere de Geneva, la Vevey, împreună cu Oona şi cei şapte copii ai lor.
Reproducem pagina finală a cărţii lui Chaplin:
“…E momentul să pun capăt odiseii pe care am trăit-o. Îmi dau seama că epoca şi circumstanţele mi-au fost favorabile. Am avut parte de afecţiunea, dragostea şi, de asemenea, de ura omenească. Da, lumea mi-a dăruit ceea ce a avut mai bun şi m-a cruţat aproape total de ceea ce este rău. În ciuda tuturor schimbărilor prin care am trecut, cred că norocul şi nenorocul se abat asupra noastră la întâmplare, ca norii de ploaie. Convins de aceasta, n-am fost niciodată prea zguduit de relele care s-au abătut asupra mea şi am fost întotdeauna plăcut surprins de întorsăturile favorabile. Nu posed arta de a trăi, nici o filozofie proprie. Înţelept sau nebun, toţi trebuie să luptăm cu viaţa. Am trăit sub semnul unui paradox: uneori amănunte fără importanţă mă scoteau din sărite, în vreme ce catastrofele mă lăsau indiferent.
Viaţa îmi este acum mai pasionantă ca oricând. Sunt complet sănătos, spiritul creator funcţionează perfect; am numeroase proiecte de filme — mai puţine pentru mine, dar le voi scrie şi le voi pune în scenă pentru membri ai familiei mele, din care unii sunt foarte înzestraţi pentru comedie. Am totdeauna planuri ambiţioase, niciodată nu mă voi putea hotărî să mă retrag definitiv”.
Sunt încă multe lucruri pe care aş vrea să le realizez. În afara unui mare număr de scenarii neterminate aş vrea să scriu o piesă şi o operă… dacă timpul îmi va permite”.
*** Fragment din “Istoria vieții mele”, 1964, traducere de AI. loan
Puteți citi și:
Viața lui Charlie Chaplin, micul vagabond crescut la școala săracilor
Copilăria lui Charlot: suferințe și lacrimi
