Ziarele din toată lumea, inclusiv cele de la București, consemnau în iulie 1935 moartea lui Alfred Dreyfus:
“Colonelul Dreyfus, eroul „Afacerei Dreyfus”, care a pasionat mult timp opinia publică franceză şi mondială, a încetat azi din viaţă în vârstă de 75 de ani, la domiciliul său din Paris. Dreyfus era bolnav de un an de zile, timp în care a suferit mai multe intervenţii chirurgicale. Înmormântarea defunctului colonel Dreyfus se va face probabil duminică dimineaţă. Colonelul Dreyfus era ofiţer al Legiunii de Onoare. În 1894, pe când era căpitan de artilerie, a fost acuzat că ar fi fost amestecat într-o afacere de spionaj. A fost condamnat la deportare, însă în urma luptei dusă de prietenii săi a obținut revizuirea procesului si a fost definitiv reabilitat în 1906”.
Gazetarul și economistul B. Brănișteanu scria la acel moment în cotidianul Adevărul:
“Pe cât mi se pare, dispare şi ultimul actor al acelei drame zguduitoare care acum patruzeci de ani a pasionat opinia publică franceză, opinia publică a lumii, împărţind-o în două tabere, nu adverse, ci duşmane, care s-au combătut, în sensul propriu şi în sensul figurat al cuvântului, cu o înverşunare în care de-o parte s-a uzat de cele mai mizerabile mijloace de care dispune fanatismul şi pasiunea politică, de altă parte de cele mai nobile arme şi sentimente de care dispune umanitatea. Dacă revizuim în câteva cuvinte fondul de fapte al afacerii, cineva care trăieşte astăzi unde cele mai revoltătoare nedreptăţi nu provoacă decât un protest platonic al contemporanilor nu va putea înţelege nici amploarea pe care a luat-o „afacerea”, cum i se zicea foarte scurt, nici perseverenţa pe care au pus-o, întru apărarea ei, cei mai iluştrii francezi ai vremei, riscând liniştea, onoarea şi chiar viaţa lor, dacă viaţa fără onoare ar mai putea fi preţuită.
Ajunge să cităm câteva nume care vor supravieţui vremilor: Scheurer Kestner, Labari, Zola, Jaures şi last not least, Clemenceau. Atitudinea şi acţiunea lor s-au inspirat de la cea mai bună tradiţie a Franţei. Ei au continuat opera pe care altă dată a întreprins-o Voltaire, pentru a reabilita pe Callas. Ei au atras asupra lor furia dezlănţuită a unei mulţimi fanatizate şi gata la cele mai abominabile crime, a unei mulţimi aţâţate de un grup de oameni puternici prin situaţia lor socială şi în viaţa de stat, dintre care unii au fost desigur de bună credinţă, dar mulţi ticăloşi, care au urmărit scopuri personale, au voit să răstoarne un regim pe care-l urau, pentru a-l înlocui cu unul de la care aşteptau avantagii deosebite, sau, ce-i mai rău, şi-au apărat pielea, care le era ameninţată fiindcă tripotaseră cu dreptatea, cu onoarea unui semen pe care-l acuzaseră fără temei de cea mai abominabilă crimă, de crima de trădare, dar care, în realitate, nu era vinovat decât de un singur lucru, acela de a fi fost evreu.
Obiectul acestei lupte a fost în aparentă colonelul, pe atunci căpitanul, Dreyfus. În realitate, Dreyfus nu a fost decât omul în care s-a întruchipat, ca în zeci și sute de mii de victime înaintea lui, dreptatea ultragiată. El fusese acuzat că ar fi făcut spionaj pentru Germania căreia ar fi vândut secrete de ale apărării naţionale. Trimis înaintea Consiliului de război, zadarnic şi-a afirmat inocenţa. Pe baza unui document secret care s-a dovedit apoi a fi fost un fals şi de care nu i s-a dat cunoştinţă nici lui, nici avocatului său, ceea ce era, este şi va rămâne cea mai mare denegare a dreptului sfânt de apărare, el a fost condamnat la degradare şi la deportare în Insula Dracului.
Până în ultima clipă a umilitorului supliciu al degradării, el a strigat că e nevinovat. Şi, în conştiinţa că ziua reparaţiunii trebuie să vină, el a suportat chinul fizic şi moral de a trăi ani de zile legat în lanțuri, sub teribila acuzare, numai cu gardienii săi, pe o insulă solitară şi pustie.
A doua zi după condamnarea lui, Clemenceau şi Jaurés s-au declarat nemulţumiţi. Nemulţumiţi nu pentru că a fost condamnat, ci nemulțumiţi fiindcă pedeapsa li s-a părut prea uşoară.
„Sunt, scria Clemenceau, azi mai hotărît adversar al pedepsei cu moartea ca oricând. Dar niciodată publicul nu va putea înţelege cum a putut fi condamnat la moarte un copil de douăzeci de ani fiindcă a aruncat un nasture al tunicii sale în capul preşedintelui unui consiliu de război, pe când acest trădător de Dreyfus va pleca în curând la Insula Nu (Dracului), unde-l aşteaptă grădina Candidei”.
Cât despre „grădina Candidei”, ea a fost un infern. Dar nici infernal, aşa credea Clemenceau, nu putea fi suficient pentru a ispăşi o crimă ca cea ce se imputa căpitanului Dreyfus. I se imputa, dar fără temei. Căci Dreyfus era nevinovat. Mai întâi nu era convins de aceasta decât fratele său, Mathieu. Apoi acel bătrân generos alsacian, ca şi victima, Scheurer Kestner, vicepreşedintele Senatului. Prin acesta, s-au convins încetul cu încetul, Jaures, Clemenceau, Zola, Marcel Prevost, Anatole France şi mulţi alţii din lumea politică şi intelectuală. Şi când Zola a lansat prin gazeta lui Clemenceau, celebrul său „J’accuse”, lupta crâncenă a fost dezlănțuită, luptă care s-a terminat cu repararea nedreptăţei, fiindcă nici nu se putea altfel.
Plină de peripeţii dramatice, lupta aceasta a dus Franţa la două degete de războiul civil, a silit pe Zola să se exileze, a atras lui Clemenceau urile cele mai crâncene şi cele mai grozave ameninţări, a tulburat ordinea poporului francez şi a despărţit, cum am mai spus, toată lumea civilizată în două tabere. Deoparte cei care credeau în dreptate şi luptau pentru ea, fără considerarea persoanei, de alta fanaticii, partizani reacţiunii, victimele prejudecăţilor străvechi, care susţineau că, chiar dacă o nedreptate s-a făcut în interesul superioral statului, ea trebuie acoperită.
Înțelege-vor astăzi mulți grandoarea acestei lupte şi a acelora care au dus-o până când au asigurat victoria adevărului şi dreptății? În tot cazul, nu aceia care stau în admiraţie față de nazismul german care a erijat în doctrină de stat acele concepte, acea mentalitate pe care tot ce a avut Franţa mai strălucit ca intelectualitate, le-au combătut cu riscul vieţii lor, repetăm, ce-i mult mai grav, cu riscul onoarei lor.
Nu fuseseră ei oare acuzaţi de antipatriotism şi de trădare? Şi nu ştim noi în lumina istoriei astăzi că, într-adevăr, Dreyfus a fost nevinovat şi că Franţa recunoscătoare a aşezat pe Jaures în Panteon şi proclamă ca salvator al Patriei pe marele ei fiu, Clemenceau, care şi în mormânt a voit să stea drept, în picioare?
Ce a fost Dreyfus? Un biet om care, dacă nu era victimă, ar fi făcut poate cor cu călăii săi, căci era doar crescut în vederile și sentimentele lor. Ce a fost însă afacerea Dreyfus? Nimeni nu a spus-o mai frumos decât bătrânul Tolstoi, patriarhul de la Iasnaia Poliana. „Prin afacerea Dreyfus, a afirmat el, s-a pus pentru Franţa un caz de conştiinţă”.
*** B. Brănişteanu, Adevărul, 1935
După moartea lui Alfred Dreyfus pe 12 iulie 1935, Leon Blum, preşedintele Partidului Socialist, şi-a scris amintirile asupra „afacerii”. Evocarea aceasta a trecutului, abandonând câteodată sursele documentare, era încredinţată numai memoriei şi a devenit, astfel, o pasionantă mărturie pe care autorul şi-a făcut-o lui însuşi despre zguduitoarea dramă a căpitanului Dreyfus.
“La câteva săptămâni după procesul din Rennes şi după graţiere, Felix Vallotton a publicat un desen pe care îl văd, parcă, şi astăzi. Căpitanul Dreyfus, întunecat şi grav, privit din faţă, stătea pe un scaun, legănând pe genunchi doi copilaşi voioşi. Ochii lui se întorceau însă în altă parte, trişti, când cel mai mic îl întreba:
— Tată, ne spui o poveste?
O poveste? Căpitanului Dreyfus i-ar fi fost cu neputinţă să le povestească propria lui întâmplare. El însuşi nu o înţelesese. El însuşi nu o ştia. Acum, căpitanul Dreyfuss a murit, după treizeci de ani de rezervă voluntară, el, omul, care a umplut lumea întreagă cu numele său. Şi fără îndoială că niciodată nu şi-a ştiut povestea sau că a uitat-o de mult! A fost un om modest, serios, care nu avea nimic eroic, afară doar de curajul său mut şi neclintit. Pentru că era atât de simplu, fără prestigiu, fără strălucire, fără elocvenţă, el nu a găsit nici măcar în faţa judecătorilor „strigătul de inocenţă” care l-ar fi relevat.
În scrisorile pe care le trimetea soţiei sale, în timpul celor cinci ani cât a stat pe Insula Dracului, nu se poate găsi cea mai mică urmă de revoltă. Simţul ierarhiei era atât de puternic la el încât nu se încredea decât în şefii lui pentru recunoaşterea şi repararea îngrozitoarei erori săvârşite, încrederea aceasta era singurul său sprijin. A ascultat întotdeauna, scrupulos, consemnele date. În timpul instrucţiei conduse de d. Paty de Clam, și-a păstrat secretul, cu stoicism, chiar faţă de soţia şi de fratele său, Mathieu.
Grandoarea lui militară era făcută din servitudine. La drept vorbind, el nu avea nici un fel de afinitate cu “afacerea” și nicio vocație pentru rolul ce i-l impunea un capriciu al istoriei. Dacă n-ar fi fost Dreyfus, ar fi fost oare „dreyfusard”?
Povestea pe care n-a spus-o el copilului nu am intenţia să o reconstitui eu, deşi indiferenţa şi uitarea au început să o acopere, încetul cu încetul. Tinerii şi poate înşişi cei mai vârstnici de astăzi sunt ca Alfred Dreyfus la întoarcerea de pe Insula Dracului, nu ştiu nimic despre „a mai cere” şi mai cu seamă nu o înţeleg. Eu însumi am încercat în zadar să trezesc interesul fiului meu asupra ei. Am vrut să simtă ce a fost „afacerea” pentru mine şi pentru oamenii de vârsta mea; cuvintele mele rămâneau însă pentru el simple vorbe. Generaţiile care ne-au urmat nu-şi mai pot da seama că, timp de doi ani interminabili, între începutul campaniei de revizuire şi între graţiere, viaţa a fost ca suspendată. Totul se îndrepta către o singură chestiune, totul era frânt, frământat, răsturnat, în sentimentele cele mai intime şi în raporturile inter-umane. Erai dreyfusard, sau nu erai! Iată singurele poziţii posibile. De când ieşisem din „Ecole normale” eram certat cu Paul Dupuy şi cu Victor Bérard; într-o dimineaţă însă, ne-am îmbrăţişat toţi trei, aflând că luptam sub acelaşi semn. Luni întregi nu l-am mai întâlnit pe Philippe Berthelot, camarad atât de intim, deoarece comentase sarcastic discursul rostit de Scheuer-Kestner, în Senat.
„Afacerea” a exercitat asupra tuturor partidelor politice un efect de discriminaţiune şi de cataliză. Le-a descompus şi le-a reconstituit din propriile lor elemente, transpuse pe planuri noi. Legături de conivenţă secretă şi prin urmare de simpatie se înnodau pe deasupra frontierelor. Prima întrebare pusă de un explorator al regiunilor antarctice expediţiei care l-a salvat după o iarnă întreagă de izolare, a fost: „Dreyfus este liber?”
Afacerea a fost o criză umană mai puţin întinsă în timp şi spaţiu decât Revoluţia franceză şi Marele Război, dar tot atât de violentă. Care este oare semnul cel mai sigur al acestor crize colective? După opinia mea, deprecierea valorii vitale. În cursul anumitor perioade, statele, oamenii, dau mai puţină importanţă vieţii lor proprii sau vieţii altora. Fie că este vorba de un simptom sau de un efect, marile zguduiri revoluţionare se recunosc după deprecierea valorii vieţii omeneşti. Dacă epoca Teroarei nu a lăsat nici martorilor, nici victimelor sale impresia de groază pe care o presupunem noi, faptul se explică prin aceea că preţul vieţii omeneşti era nul. Iar dacă pentru a judeca personagiile şi evenimentele acelea ne plasăm într-o epocă liniştită, normală, într-un moment în care viaţa omenească este foarte preţioasă, evident că nu mai putem înţelege nimic.
Când evoc faza acută a Afacerii, ideea mai puternică din toate cele ce abundă este aceasta: nici pentru mine, nici pentru prietenii mei viaţa nu mai era pusă la socoteală. Ne-am fi sacrificat fără cea mai mică ezitare şi, desigur, fără cel mai mic efort, în favoarea tezei pe care o consideram adevăr şi justiţie… Şi cu siguranţă, deşi mai anevoie, am fi sacrificat chiar viaţa celor ce stăteau în calea adevărului şi justiţiei. Acum, pe deasupra anilor, aşi vrea să readuc sub puterea simţurilor şi a înţelegerii toate impresiile de felul acestora, întreagă această alterare pasionantă a existenţei.
Singurul mijloc este să mă las în seama memoriei, să notez, aproape pasiv, confidenţa retrospectivă pe care mi-o voi face mie însumi. Nu mă reîntorc la vechile izvoare de informaţie. Nu caut în texte puncte de reper sau verificări. Prefer să risc, pe ici pe colo, câte o eroare de fapt care se va corija de la sine, decât să fac un lucru searbăd şi uscat. Încercând această evocare a trecutului, va trebui, vai, să mă înconjur de un cortegiu de umbre. Jaures şi Clemenceau au murit. Bernard Lazare şi Lucien Herr au murit. La fel Pressense şi Picquart, Scheurer-Kestner, Zola, France, Mirbeau, Anna de Noailles şi atâţia alţii. Cine mai supravieţuieşte oare din micul grup al protagoniştilor şi iniţiatorilor? Lucien Lévy-Bruhl, care a făcut legătura între Mathieu Dreyfus şi Jaurés, Marcel Prévost, al cărui rol discret a fost decisiv, pentru că prin mijlocirea lui a fost pus Zola în contact cu Leblois, amicul și confidentul colonelului Picquart. Făcând această enumerare, săvârşesc poate vreo grosolană omisiune. Dacă este așa, rog pe camaradul uitat să mă ierte!
Vacanţa anului 1897 mi-am petrecut-o la ţară, în împrejurimile Parisului. În septembrie, Lucien Herr venea să mă vadă aproape în fiecare după amiază. Într-o zi, îmi spuse pe neaşteptate: „Ştii că Dreyfus este nevinovat?” Dreyfus? Cine este Dreyfus? Se împlineau vreo trei ani de când căpitanul Dreyfus fusese arestat, condamnat, degradat și deportat. Drama aceasta zguduise violent opinia publică timp de câteva săptămâni, dar foarte repede se absorbise, dispăruse, acoperită de uitare. Nimeni nu se mai gândise la Dreyfus în intervalul acesta și pentru a reconstitui evenimentele pe care le evoca numele său era nevoie de un efort de memorie destul de greu.
În cele din urmă, mi-am adus aminte că un căpitan de artilerie fusese acuzat de înaltă trădare și că documentul pe care se întemeia acuzarea era borderoul actelor livrate de el Germaniei. Nu se ivise nici un motiv pentru care să se creadă că procedura fusese lovită de vreun viciu, sau, mai ales, că judecătorii s-ar fi pronunțat fără dovezi convingătoare. Cei șapte judecători se rostiseră în unanimitate. De altfel, chiar în seara degradării sale militare, Dreyfus, reîntorcându-se în celula închisorii, mărturisise crima. Iată, deci, ce se petrecuse în decembrie 1894, şi ce răspundea memoria la întrebarea ce i-o pusesem. De atunci, nimic nu mai venise să tulbure gândul şi conştiinţa mea.
Şi cu toate acestea, da! Cercetând mai de aproape aducerea aminte, am constatat că mai auzisem vorbindu-se despre Dreyfus, din decembrie 1894. Eram foarte bun prieten, pe atunci, cu un om a cărui amintire îmi este scumpă, Michel Bréal. Într-adevăr, pe el îl auzisem vorbind despre Dreyfus într-un fel care se poate rezuma cam aşa: „Nu este cazul să cred sau să nu cred în inocenţa lui Dreyfus. Dar nu pot crede în vinovăţia lui, pentru că viaţa m-a învăţat să nu cred decât ceea ce înţeleg. Ori, nu înţeleg crima lui Dreyfus. Şi nu o înţeleg pentru că până acum nu mi s-a prezentat niciun mobil serios al ei, înlătur ipoteza unei acţiuni umane căreia ar fi cu neputinţă să-i stabilim o raţiune…
*** Fragment din “Amintiri despre Afacerea Dreyfus”, Léon Blum
Léon Blum (9 aprilie 1872 – 30 martie 1950) a fost discipolul liderului socialist Jean Jaurès, iar după asasinarea acestuia în 1914, a devenit succesorul lui. De trei ori premier al Franței în perioada interbelică, a devenit un adversar ferm al Guvernului de la Vichy. Judecat sub acuzația de trădare, a fost închis în lagărul de concentrare Buchenwald.
Puteți citi și:
Reabilitarea lui Alfred Dreyfus
