HomeEroii României moderneIenăchiță Văcărescu: Las vouă moştenire…

Ienăchiță Văcărescu: Las vouă moştenire…

Ienăchiță Văcărescu
DS TW

Cunoscuţi sub numele “Poeţii Văcăreşti”, cei patru ctitori ai poeziei din Ţara Românească sunt lenăchiţă (1740— 1797), cei doi fii ai săi, Alecu (circa 1769—1799) şi Nicolae (cca. 1784- 1825) şi, în sfârşit, fiul lui Alecu, poetul lancu Văcărescu (1792—1863), acesta din urmă fiind considerat cel mai însemnat dintre ei.

Cărturar de seamă al timpului său, poliglot – cunoştea limbile greacă, latină, germană, italiană, franceză şi turcă, – după cum aflăm de la scriitorul Alexandru Odobescu, care a scris primul studiu temeinic asupra poeţilor Văcărești, Ienăchiță a fost un spirit enciclopedic, atât prin preocupări, cât şi prin opera sa, care cuprinde, în afară de poezie, lucrări de filologie şi istorie și prima gramatică românească tipărită, “Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor şi orinduelelor gramaticii româneşti” (1787).

carturesti.ro

Memorabile au fost întâlnirile sale cu mareşalul Rumeanţev, în 1769, în timpul războiului ruso-turc încheiat prin pacea de la Kuciuc Kainargi, în 1774, precum şi cele două întrevederi – din 1773, la Braşov, şi în 1782, la Viena, – cu împăratul Austriei, losif al ll-lea, asupra căruia a făcut o bună impresie.

Boierii Văcărești s-ar trage din neamul lui Radu Negru, iar numele lor ar fi, după afirmația soției unuia dintre ei care își ducea „evghenia” familiei până la Maria Tereza, o derivare din Făgăreștii, adică de prin ținutul Făgărașului, aflăm din cercetările lui Alexandru Odobescu: “Multe generații de Văcărești au apărut și s-au stins în luptele politice ale timpului și unii au fost uciși la Constantinopol, alții au fost făcuți dispăruți chiar pe aici, iar cei care mai rămâneau vii abia dacă puteau perpetua vița numelui”.

Dintre aceștia s-a născut, pe la 1740, Ienache Văcărescu, cel dintâi din familie care avea să joace, pe lângă rolul politic, și un neîndoielnic rol cultural. Boierul a avut atribuții înalte și a fost de mai multe ori exilat, experiențe datorită cărora a cunoscut oamenii și moravuri pe care le-a consemnat în scrierile lui.

În timpul misiunii diplomatice la Curtea imperială de la Viena, (sfârșitul anului 1781 – începutul anului 1782), a făcut senzație în rândul curtenilor prin îmbrăcămintea sa, căci doamnele de onoare i-au descins brâul ca să-l vadă mai de aproape.

fashiondays.ro

Iată cum povestea el însuși această întâmplare: „Am intrat într-o cameră mare unde păzea la ușa cabinetului chesarului un dejur șambelan cu cheie, care acesta era și general, ne-au primit cu cinste și ne-au pohtit cu țirimonie să așteptăm puțintel până va da veste împăratului, și mergând se întoarse în grab, căci împăratul era într’alt cabinet și mai înainte; ne spuse vorba și se sună un clopoțel și îndată se repezi șambelanul și trase de la perdea un cloș de fier și se ridică perdeaua și-mi făcu semn să intru în casă. Intrând la ușă, văzui pe chesarul în mijlocul casii fără capelă, în picere, și de loc călcând doi pași am îngenunchiat turcește și puindu-mi capul în pământ, vrând să-l arădic, m-am pomenit cu mâna chesarului la cap, zicându-mi că nu face trebuință de această țirimonie, și să mă arâdic. Și vrând să-i sărut mâna, au tras-o, și m’au cunoscut de când mă văzuse la 73 la Brașov, și îndată mi-au zâs: Sinior Văcărescule, dumneata în Viena cum au fost cu putință a veni, aflându-te și consilier al principatului?”

Ienăchiță Văcărescu

Despre peripețiile la eruditului cărturar la Viena aflăm din scrierile istoricului V. A. Urechia:

“În 1781, la 26 decembrie, Ienache Văcărescu plecă din București, trimis de Alexandru Vodă Ipsilanti ca să readucă în țară pe cele două beizadele, fiii Domnitorului, care fugiseră de la curtea părintească împreună cu un român ardelean, înflăcărați de dorul necunoscutului și al călătoriei în țări străine. Celebrul nostru scriitor al uneia din primele gramatici a limbii românești ne-a lăsat o minunată povestire a petrecerii lui la Viena. Ceea ce nu ne-a spus marele boier este că deși în București lăsase o frumoasă logodnică, pe mândra Elena Caragea, totuși în lunga cale de la Sibiu la Becs (Viena), cale nu mai scurtă de opt zile, și în timpul cât petrecu în cetatea împărătească nu și-a putut stăpâni doară ochii de a arunca câte o pătimașă căutătură asupra vreunei dudui maghiare la Budapesta sau asupra vreunei gingașe fiice a Bécsului…

Apoi ce? Nu cumva vom crede pe cuvânt pe Ienăchiță Văcărescu, că adică la Viena frumoasele vieneze se vor fi mărginit numai a descinde pe boierul muntean de bogatele brâne de șaluri turcești numai așa ca să le admire? De la logodnă până la nuntă mai va… Și de, câte cununii chiar au împiedicat ceea ce pudoarea modernă a numit “flirtul” și care mai pe românește s-ar putea zice “salturi hop la o parte” ori sărituri de pârleazuri străine!

Boierul Ienăchiță mai fusese însurat o dată… S-o mai însura de-a doua oară cu Elenuța din București. Dar te pui dumneata, om tânăr, în poară cu nemțoicuțele din Becs? Și marele boier al lui Alexandru Ipsilant nu se împotrivi soartei care îl puse în așa stare de a țese și el un mic roman, fie și numai de câteva zile.

Cucoană ori burgheză? Era ea, iubita din Viena a lui Văcărescu din societatea cea înaltă, din marile doamne de la Burgul împărătesc ori de la serata de la palatul principelui Kaunitz, sau vreuna din doamnele de la balul solului Spaniei? Era femeia iubită la Viena, în 1782, vreuna din cucoanele mari care, cum scrie însuși Enăchiță, l-a descins de brâne? Ori era dânsa o necunoscută burgheză din Forstalurile (mahalalele extra-muros) Vienei, atât de rodnice în frumuseți voluptoase, vreo Kati cu albe brațe goale până la umăr, cu șorțul strâns pe șolduri pline de vino ‘ncoace, cu mica bonetă cochet cățărată pe vârful părului negru ori blond, care te înfășoară într-o privire caldă a ochilor, ca păianjenul musculița în pânza lui și cu pieptul palpitând lângă al tău?

E mai probabil că iubita din Viena a lui Ienăchiță Văcărescu a fost aceasta din urmă. Nu că doară frumosul și mândrul “Valah” n-ar fi putut pescui în lumea cea mare a burgului și nu punem mâna în foc ca să jurăm că nu s-a găsit vreo grefină care să fi căutat galeș la boierul muntean; numai călătorul era grăbit, n-avea timp de dat prefețelor și romanul începea mai lesne și mai liber cu o Lischen decât cu o principesă. Unei pene de poet român las meritul de a cânta amorul care, deși trecător, n-a putut fi mai puțin simțit, al boierului Ienăchiță Văcărescu cu tânăra vieneză. Arată-ne poetul plimbările lor în grădinile burgului, prin bătrânele alei ale Praterului, pe singuraticele glasuri de dincolo de porțile cetăței, pe la Schönbrun… Cu ajutorul fanteziei înjghebe poetul nostru tablourile iubitei Margaretei cu boierul român…

Ceea ce ne propunem de a face noi este de a aminti urmările acestei fericiri trecătoare.

Cât va fi fost de duioasă despărțirea lui Ienăchiță Văcărescu de femeia cea iubită la Viena, care din ei doi a plâns mai amar nu ne interesează a ști… Nu cei care pleacă sunt mai îndurerați, ci acei care rămân. Frumoasa vieneză avu, pare-se, motive și de altă natură decât despărțirea pentru a plânge. Din amorul oricât de trecător a lui Ienăchiță Văcărescu se născu un băiat.

La anul 1810, în regimentul husarilor austriaci, era cunoscut prin frumuseța și deșteptăciunea lui un tânăr ofițer cu numele Văcărescu. Acest nume îi deschisese calea într-un regiment unde ofițerii nu erau decât fii de nobili. Făcutu-și-a studiile pregătitoare pentru cariera militară cu ajutor de la Ienăchiță Văcărescu? Iată ce nu putem spune. Și apoi marele boier român murise la 1797, pe când el nu putea fi mai mare decât de 4 ani trecuți. De câte ori frumoasa vieneză afla că a sosit în Viena vreun boier din București, mergea să afle știri despre neuitatul său iubit. Mai apoi, când băiatul fu mare, ajuns ofițer, mergea el însuși să întâlnească pe boierii munteni, călătorind la Viena.

Ienăchiță Văcărescu

În 1810, graful Const. Dudescu și soția celebrului vistier Varlaam din timpul ocupațiunei muscălești de la 1806 a primit la Viena vizita frumosului ofițer. Nu putem spune dacă această vizită a displăcut frumoasei visternicere, dar lui Const. Dudescu i s-a dat ocaziune să apere într-un mod curios memoria lui Ienăchiță Văcărescu.

Când junele locotenent de husari declară lui Dudescu originea sa, marele boier muntean nu putu admite că Ienăchiță Văcărescu, întors la București din călătorie la Viena și devenit soțul Elenei Caragia, și-a permis a iubi o mică burgheză din Alser-Vorstadt de la Becs și s-o fi îndreptățit a-i da numele de familie unui copil născut din flori.

Dudescu refuză să recunoască în junele ofițer pe un urmaș al lui Ienăchiță. Mândrul tânăr petrecu dureroase zile când primi asemenea refuz și, cu toată teama de scandal, el recurse la guvernul austriac și-i ceru să intervină la București ca să fie cunoscut de fiu al răposatului Ienăchiță Văcărescu și să-și apropieze armele vechii lui familii. Intervențiunea se făcu către președintele Divanurilor din principate prin agentul cesaro-crăiesc. Generalul muscal Steter scrise către logofeția cea mare a țării comunicându-i copie după nota agentului austriac. Dar marele logofăt al țării muntenești în iulie 1811 era același graf Const. Dudescu, care cu un an mai înainte respinsese ca impostor pe tânărul ofițer.

Deci și de astă dată Dudescu, aliat el însuși cu familia Văcăreștilor, apără această familie de un nou pretendent la moștenire și la nume. Marele Logofăt răspunse generalului Steter în modul următor: “Cu cinste arăt Excelenței Tale că de la cinstita Aghenție a Cesaro-Crăești Curți făcăndu-mi-se întrebare prin Excelența Ta pentru o familie Ianache Văcărescu, din care familie ar fi un ofițer la oștirile Cesaro-Crăești în regimentul Husarilor și mi se cere plerofosie – informațiune – atât de acel ipochimen – persoană, – cât și de marca ce are această familie, după care am făcut arătare slăvitului Divan că răposatul Banul Ienache Văcărescu a fost din o familie din cele dintâi ale țării, veche, iar dintru început se trage neamul său de la Făgăraș din țara ungurească, unde și acolo a fost familie mare, care acest răposat Ienache Văcărescu a murit la leatul 1797 și n-au avut vreun fiu care după vremi să fie lipsit de aici, ca să se socotească că este acela ce se arată din familia lui Ienache Văcărescu, însă spre plirofosie arăt și aceasta, că în anul trecut, când mă aflam la Vghiena (sic), făcăndu-mi-se cunoscut că unul se numește pre sine familie din casa răposatului Ienache Văcărescu, pre carele și văzându-l l-am cercetat atât eu, cât și Dumneaei Vistiereasa a Vistierului Varlaam și alții ce s-au mai aflat acolo și l-am găsit mincinos, iar marea pecete a acestei familii se află la casa răposatului, însă pe marcă nu se poate pune temei, căci cu vreun mijloc luând cineva închipuirea marchei (sic) ori în pecete pe ceară, sau cu alt mijloc și dând la meșteri ce lucrează, cu plată îi face una asemenea…”, conchide neînduplecatul boier Dudescu la 23 iunie 1811.

Ce va fi devenit sărmana odraslă a lui Ienăchiță din Alservorstadtul Vienei după categoricul refuz al divanului țărei muntenești nu mai putem spune…

*** V. A. Urechia, Universul, decembrie 1898

Ienăchiță Văcărescu

În afară de însemnările din călătorii, părintele poeziei românești a scris multe versuri pline de lirism, dintre care foarte cunoscute sunt:

Într-o grădină,

Lângă o tulpină

Zării o floare ca o lumină,

S-o tai se strică,

S-o las mi-e frică

Că vine altul și mi-o ridică.

Ienăchiță Văcărescu a fost un mare „iubăreț”, mai toate versurile sale fiind născute din dragoste sau compuse la chefurile de pomină pe care le făcea cu prietenii. Însurat de trei ori, de la prima soție a avut un fiu, pe Alecu, care s-a bucurat și el de anumite dregătorii în stat și poate tocmai de aceea a „dispărut” într-o noapte de acasă, fără urmă, fiind răpit de arnăuți. Alecu a contribuit, la rândul său, la „creșterea limbii românești” prin câteva poezii de dragoste scrise în formă de acrostih și închinate soției sale, Alexsandra-Lucsandra-Rucsandra.

Ienăchiță Văcărescu

Al doilea fiu al lui Ienăchiță, Nicolae, provenit de la a doua soție, a fost, ca și tatăl și fratele său, un vajnic luptător naționalist, încurajând revolta împotriva fanarioților și preconizând, încă dinainte de Tudor Vladimirescu, ideea Unirii pe care, probabil, a trasmis-o și nepotului său, Iancu, în corespondența care număra 36 scrisori, prima între doi literați din ținuturile românești. Nicolae Văcărescu a scris, la rândul său, poezii inspirate de revoluția lui Tudor, la care a luat parte.

Fiul lui Alecu Văcărescu și nepotul lui Ienăchită, Iancu, este cel mai strălucit „urmaș” al testamentului Văcăreștilor. Coborâtor din această familie cu tradiție, și-a făcut studii în străinătate, de unde s-a întors în țară cu idei înaintate, susținând întreaga viață idealul Unirii și al unui Domnitor străin. A fost un adversar înverșunat al Regulamentului Organic, iar mai târziu a candidat chiar la tronul Munteniei, fiind însă învins de adversarul Gheorghe Bibescu.

Născut în 1792, Iancu Văcărescu s-a ocupat în viața sa destul de lungă de literatură, teatru, tipografii, școli și traduceri, creându-și un nume de prestigiu printre contemporani.

Visul copilăriei lui Grigore Alexandrescu fusese să-l cunoască pe lancu Văcărescu, ale cărui versuri le știa pe dinafară și pe care a avut mai târziu fericirea să-l aibă ca protector și prieten. Fire extrem de generoasă, lancu a încurajat, de altfel, mulți tineri poeți din epocă și a luptat, la rândul său, pentru propășirea literaturii române.

Pe când era exilat la Brașov, a susținut ideea fondării unei „Societăți literare”, a cărei „treabă să fie literatura românească“. Astfel s-a născut în 1844 „Asociația literară moldo-valahă”, care avea publicații și producții proprii.

Grigore Alexandrescu povestea că, într-o seară când s-a întors dintr-o excursia făcută la mănăstirile Olteniei, fiind în București la o retragere cu torțe, l-a zărit și pe Iancu Văcărescu amestecat în mulțimea de gură-cască, de acolo, “părând a alerga după vreun vers pierdut sau după vreo copiliță de 16 anișori”.

De altfel, numele lui Iancu Văcărescu a rămas în literatura română legat mai ales de poemul „Primăvara amorului” (436 de versuri), despre care Mihail Dragomirescu spunea: „Cu toate imperfecțiunile de formă, n-a putut fi înlocuită de niciun poet al nostru… Și poate numai un Eminescu putut-o ajunge“…

În 1818, a scris imnul “La Pravila Țării”, în care își manifesta credința în virtuțile neamului:

Ah! de-ar putea-ne dobândi

Și câte-avem pierdute!

Atunci ce duhuri n’ar gândi!

Ce guri ar mai fi mute?

În 1829, cu ocazia reînființării Miliției naționale, a apărut “Marșul românesc”:

Cât de curând vă înălțați

Europa vă privește

Și dafinul ce voi luați

Nu se mai veștejește.

În sfârșit, în 1830, a scris “La Milcof”, semn al credinței sale în unirea Principatelor:

De unde-ți vine numele,

Pârău fără putere

Ce despărțirea neamului tu îndrăsnești a cere?

În afară de opera originală, Iancu Văcărescu a făcut și foarte multe traduceri, printre care “Britannicus” de Racine sau “Napoleon la Șoen-Brun și Sînta Elena” și a încurajat mișcarea teatrală ce lua avânt tot mai mare.

Patriarhul familiei, lenăchiţă Văcărescu, a lăsat urmaşilor săi tulburătorul testament:

Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbii româneşti

Ş-a patriei cinstite.

Cu acest mesaj în mână, adresat neamului Văcăreştilor, a fost înfăţişat lenăchiţă în portretul a cărui descriere remarcabilă a făcut-o AIexandru Odobescu:

«O faţă prelungă şi cam palidă, cu fruntea lată, un nas drept şi regulat, cu nările foarte largi, o gură zâmbitoare pe ale cărei buze voluptoase abia le ascundea o mustaţă subţire, ochi căprui cu o căutătură plină de dulceaţă şi fineţe, în sfârşit o barbă castanie, rară şi transparentă, ce-i fâlfâie uşor pe piept, iată trăsăturile acelei figure ce insuflă îndată un simpatic respect şi pe care o susţine cu oareşce mândrie portul drept al trupului şi gugiumanul de samur, aşezat cu semeţie pe cap.

Costumul lui, imitat de pe hainele sale favorite, e compus într-acel portret de un anteriu de serai roz-gălbui sau chamois şi încins la brâu cu un giar, din care iese hangerul cu mâner de smalţ albastru şi de pietre scumpe; pe deasupra poartă un contoş de coloarea verde deschisă a iezmului (iasp alb), îmblănit cu samuri. În mână el ţine un sul de hârtie desfăşurat pe care se citesc aceste cuvinte memorabile ale sale, acel testament în versuri, cel mai nobil legat ce putea lăsa un om de geniu posterităţii sale».

Ienăchiță Văcărescu

lenăchiţă Văcărescu s-a stins din viaţă pe 12 iulie 1797 la Bucureşti, în locuinţa sa astăzi dispărută ce se afla pe actuala Cale a Victoriei, pe locul unde se înalță Palatul CEC.

DS TW

leave a comment