A venit pe lume în după-amiaza zilei de 6 februarie 1665 la Palatul St James din Londra, fiind al patrulea copil și cea de-a doua fiică a lui Iacob, Duce de York, viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei, și a primei soții a acestuia, Lady Anne Hyde. Anna a fost botezată la capela palatului St James, nași fiindu-i Maria, sora mai mare, arhiepiscopul de Canterbury, Gilbert Sheldon, și Ducesa de Monmouth.
Anna, Maria și părinții lor
În copilărie, prințesa a suferit de o afecțiune a ochilor și pentru tratament a fost trimisă în Franța, unde a locuit cu bunica paternă, Henrietta Maria, la Castelul Colombes, în apropiere de Paris. După decesul ei, în 1669, Anna a fost dată în grija mătușii Henrietta Anna, Ducesă de Orléans, iar când și aceasta a murit, s-a întors în Anglia. Mama ei s-a stins din viață anul următor și, conform tradiției din familia regală, copila și sora mai mare au fost separate de tatăl lor, fiind plasate în grija colonelului Edward Villiers și a soției acestuia, Lady Frances Villiers.
În jurul anului 1671, copila a făcut cunoștință cu Sarah Jennings, care mai târziu i-a devenit prietenă apropiată și unul dintre cei mai influenți consilieri. Lady Sarah s-a căsătorit cu John Churchill, viitorul Duce de Marlborough, care a fost cel mai important general ai viitoarei suverane.
În 1673, Iacob, tatăl ei, s-a recăsătorit cu o prințesă catolică, Mary de Modena, care era cu numai șase ani și jumătate mai mare decât Anna, și a decis, la presiunea familiei soției, să se convertească la catolicism. Fratele lui mai mare, Carol al II-lea, nu a avut copii, așa încât ducele de York era al doilea în linia de succesiune, urmat de cele două fiice din prima căsătorie, Maria și Anna.
În noiembrie 1677, sora mai mare a Annei s-a căsătorit cu un prinț olandez, Willem de Orania, dar prințesa nu a putut participa la nuntă pentru că era bolnavă de variolă și, până când ea s-a vindecat, Maria deja plecase în Olanda.
Din cauza curentului anti-catolic din epocă, tatăl și mama ei vitregă s-au mutat la Bruxelles, apoi în Scoția, iar prințesa i-a vizitat de mai multe ori.
Pe 28 iulie 1683, Anna s-a căsătorit cu prințul protestant George al Danemarcei, fratele regelui Christian al V-lea, la Londra. Deși a fost o căsătorie aranjată, cei doi au fost parteneri devotați și fideli. La câteva luni de la mariaj, Anna a rămas însărcinată, însă copilul nu a supraviețuit. În următorii doi ani, a adus pe lume două fiice, Mary și Anna Sophia.
Când unchiul ei, regele Carol al II-lea, a murit în 1685, tatăl Annei l-a urmat la domnie sub numele de Iacob al II-lea (în Anglia și Irlanda) și Iacob al VII-lea (în Scoția), însă nu a fost bine primit de englezi, care nu vedeau cu ochi buni faptul că era catolic. Anna continua să participe la slujbele anglicane, iar când tatăl ei a încercat să o boteze pe nepoata cea mică în credința catolică, prințesa a izbucnit în lacrimi spunând: “Biserica de la Roma este rea și periculoasă”.
La începutul anului 1687, a suferit un avort spontan, soțul ei s-a îmbolnăvit de variolă, iar cele două fiice au murit de aceeași boală. În același timp, cea de-a doua soție a lui Iacob, Maria de Modena, a rămas însărcinată pentru prima dată de la urcarea pe tron. Prințesa i-a scris surorii sale că bănuiește că regina încearcă, de fapt, să introducă un fals moștenitor în succesiune și că nu este, de fapt, gravidă, dar pe 10 iunie 1688, aceasta a adus pe lume un băiat, pe James Francis Edward. Astfel a apărut în cercurile apropiate de curtea regală temerea că viitorul suveran va fi catolic.
În acest timp Anglia era cuprinsă de mișcările care au culminat cu evenimentul care a rămas în istorie sub numele “Revoluția glorioasă”. Cumnatul Annei, William de Orania, a invadat Anglia pe 5 noiembrie 1688 într-o acțiune care a dus la detronarea pe regelui Iacob. La sfatul familiei Churchill, Anna a refuzat să-și susțină tatăl, astfel că pe 18 noiembrie i-a scris lui William spunându-i că este de acord cu acțiunile sale. John Churchill l-a abandonat pe rege pe 24 noiembrie, iar a doua zi Iacob a ordonat ca prietena Annei, Sarah, să fie arestată și adusă la palatul St James. Speriate, cele două tinere au părăsit Whitehall pe scara de serviciu și au petrecut o noapte în casa episcopului Londrei.
Anna și fiul său, William, care a murit la 11 ani
Două săptămâni mai târziu, Anna a plecat la Oxford, unde s-a întâlnit cu soțul ei, Prințul George. “Dumnezeu să mă ajute, chiar și copiii mei m-au părăsit ” a spus Iacob când a descoperit că fiica cea mică fugise. Regele a părăsit Anglia și s-a refugiat în Franța trei zile mai târziu.
În 1689, Adunarea Convenției Parlamentului a decis că Iacob a comis, de fapt, un act de abdicare și, deci, tronurile Angliei și Irlandei au fost declarate vacante. Parlamentul Scoției a avut o acțiune similară, iar William și Maria au fost declarați monarhi ai celor trei regate, Anna și descendenții ei fiind în linia de succesiune imediat după aceștia. Pe 24 iulie 1689, prințesa a adus pe lume un alt fiu, pe Prințul William, Duce de Gloucester, care, deși bolnav, a supraviețuit timp de 11 ani. Cum regele William și regina Maria nu aveau copii, se părea că fiul Annei va moșteni coroana.
Curând după ascensiunea la tron, noii suverani l-au răsplătit pe John Churchill cu comitatul de Marlborough, iar pe Prințul George l-au numit Duce de Cumberland, dar în scurt timp au început să apară tensiuni între cele două surori.
În ianuarie 1692, bănuind că John Churchill conspiră în secret cu susținătorii lui Iacob, William și Maria l-au demis din funcție, cerându-i Annei să o înlăture pe Sarah din funcția de administrator personal, dar aceasta a refuzat categoric.
După moartea reginei Maria, în 1694, William a continuat să domnească singur, a decis să îi acorde cumnatei onorurile anterioare și i-a permis să locuiască la Palatul St James, dar a exclus-o de la guvernare. Trei luni mai târziu, William l-a repus pe Marlborough în funcții.
Ultima sarcină a Annei s-a încheiat pe 25 ianuarie 1700, când a născut un alt făt neviabil. Calculele arată că prințesa a fost însărcinată de cel puțin șaptesprezece ori și de douăsprezece ori a suferit avorturi spontane sau a dat naștere unor copii morți. Din cei cinci copii născuți vii, patru au murit înainte de a atinge vârsta de doi ani. Cel de-al cincilea, William, Duce de Gloucester, s-a stins la vârsta de unsprezece ani, pe 29 iulie 1700.
Anna suferea de crize de gută, de dureri la nivelul membrelor și, începând cu anul 1698, de dureri de stomac și de cap, cauza incapacității ei de a da naștere unor copii sănătoși fiind probabil un lupus eritematos diseminat sau un diabet.
În 1701, pentru a exclude pretendenții romano-catolicii de la tron, Parlamentul britanic a promulgat așa numitul “Act of Settlement”, care prevedea ca, în lipsa unor moștenitori direcți ai lui William al III-lea sau ai prințesei Anna, coroana britanică să fie moștenită de Sofia de Hanovra, verișoara regelui, și de copiii acesteia.
După ce regele William al III-lea a murit (în martie 1702), Anna a devenit suverană a Angliei, dar la încoronarea care a avut loc la Westminster Abbey a fost adusă șezând într-un scaun, pentru că era chinuită de durerile provocate de gută. Curând după ascensiune, și-a numit soțul Lord Amiral dându-i controlul total asupra Marinei Regale, în timp ce controlul armatei i-a fost oferit Lordului Marlborough, soțul bunei ei prietene, pe care l-a numit general căpitan.
După puțin timp, controversele politice și religioase au devenit violente în regat. Aproape imediat după urcarea pe tron, regina a fost implicată în războiul de succesiune spaniol, care a durat până în ultimii ani ai domniei sale și care a dominat atât politica externă, cât și politica internă a Angliei.
Regina Anna era din ce în ce mai bolnavă, iar din ianuarie 1713 nu a mai putut să meargă din cauza durerilor. În acel an, de Crăciun, a avut febră mare și a fost inconștientă ore în șir, ceea ce a dus la apariția zvonurilor despre moartea ei iminentă. Regina și-a revenit, dar, din martie anul următor, nu s-a mai putut ridica din pat. Avea să se stingă din viață în dimineața zilei 1 august 1714, la vârsta de 49 de ani. Unul dintre medicii săi a spus atunci că moartea ei a fost o eliberare.
Regina a fost înmormântată în Capela Henric al VII-lea de la Westminster Abbey pe 24 august, fiind succedată de George I, primul rege al Marii Britanii și al Irlandei din Casa de Hanovra, fiu al Sofiei, deci urmaș direct al reginei Anne și al regelui William al III-lea.
