Maria Filotti: Am ales Teatrul

Maria Filotti s-a născut 9 octombrie 1883 în comuna Batogu de lângă Brăila, “un sat așezat în șes, cam între gările Ianca și Dedulești, în apropierea râului Călmățui. În memoria actriței, vă prezentăm un fragment din amintirile sale fascinante despre copilărie și despre anii de formare la Conservator, unde a fost eleva Aristizzei Romanescu și a lui Constantin Nottara. Firul gândurilor nu a putut, din păcate, să fie depănat până la capăt.  Doamna Filotti a încetat din viață în noiembrie 1956, după ce a servit teatrul românesc cu o rară conştiinţă profesională timp de 50 de ani.

“Eram în clasele primare, la Brăila, când am văzut prima piesă de teatru. Venise în turneu trupa actorului Popescu, tatăl lui Achille Popescu, să joace o piesă al cărei titlu evocă întreg parfumul unei epoci eroice a teatrului nostru: Păunașul codrilor. Învăluită în căldura molcomă a sălii, legănată de murmurul ce venea de pe scenă, unde nişte inşi vorbeau de lucruri ce mi se păreau, străine, am adormit pe la jumătatea primului act. Dar m-am trezit brusc atunci când, nu ştiu de ce, au început să tragă cu puşca pe scenă. Şi din clipa aceea, am participat foarte atentă la acţiune. A doua zi, nu-mi mai tăcea gura povestind, foarte impresionată, toate minunăţiile pe care le văzusem! N-aş putea afirma, însă, că acest prim contact cu teatrul a fost hotărâtor pentru viitoarea mea „vocaţiune” dramatică, deşi părinţii m-au dus şi mai târziu, deseori, la spectacolele date în oraşul nostru de mulţi actori mari ai vremii…

După absolvirea cursului primar, în anul 1895, am fost înscrisă la liceu, dar pe vremea aceea nu exista la Brăila un liceu de stat pentru fete, ci numai o instituţie particulară, condusă de o asociaţie de profesori şi care purta numele întemeietorilor ei, unul italian şi unul grec: Penetis şi Zurmalli. Materiile predate urmau programul oficial al ministerului, cu un singur adaus: pe lângă limbile franceză şi germană, se mai învăţau italiana şi greaca, probabil ca o obligaţie morală faţă de fondatorii donatori ai şcolii. Profesorii noştri, aleşi dintre cei mai buni de la liceul de băieţi „I. C. Massim”, unde şi noi, fetele, dădeam examenele de absolvire la fiecare sfârşit de an, erau foarte severi şi îşi dădeau o deosebită silinţă de a obţine cu noi cele mai bune rezultate, pentru a menţine reputaţia şcolii. Mi-a rămas vie în suflet amintirea directoarei voastre, Elena Lazaroneanu, o femeie de inimă, plină de grijă pentru toate amănuntele, de la studii la gospodărie, de la disciplină la lecturile noastre extraşcolare. Am avut marea bucurie să joc, 40 de ani mai târziu, o piesă a fiului său, scriitorul Ionel Lazaroneanu, pe scena Teatrului „Maria Filotti”.

Eu urmam secţia „clasică” şi îmi aduc îndeosebi aminte de profesorii mei de română, de greacă şi de latină. Datorită lor, am căpătat şi am păstrat toată viaţa o dragoste adâncă atât pentru literatura noastră, cât şi pentru literatura clasică, dragoste care mi-a folosit mult în teatru. Studiile făcute cu ei mi-au îngăduit ca la bacalaureat să ajung să traduc orice text latin la prima vedere.

Ca în orice liceu de fete, puneam şi noi în scenă diverse piese de teatru, profesorii noştri socotind, pe drept cuvânt, că aceasta ne va apropia cu mai mult interes de literatura pe care o învăţam la cursuri şi ne va face să o pătrundem şi să o iubim. Am avut astfel ocazia să joc şi eu, cu prilejul unei serbări, cam pe la vîrsta de 12 ani, rolul… Herşcu Boccegiul”. De altfel, eram specialistă în monoloagele lui Alecsandri și în rolurile de travesti. Mai târziu, am progresat. În clasa a IV-a am… pus în scenă piesa lui Haralamb Lecca, Casta-Diva, în care jucam de asemenea un rol de băiat, pe Fănică Răducanu. Alegerea piesei a cam necăjit-o pe directoarea noastră, dar, până la urmă, m-a felicitat pentru succesul spectacolului. O pedagogă de origine austriacă, pe care o aveam, i-a spus atunci: „C’est un garcon manqué!”

Avea oarecare dreptate. Eram în acea vreme băieţoasă şi zburdalnică nevoie mare şi făceam tot felul de pozne şi de glume. Îmi aduc aminte că, la o teză, turnasem într-o sticlă cu gâtul lung un deget de cerneală pe fund şi, cum tocul nu ajungea până acolo, îl legasem de coadă cu o sfoară, lăsîndu-l astfel să plutească în adâncul sticlei de cîte ori voiam să înmoi peniţa în cerneală şi trăgîndu-l apoi de sfoară afară din sticlă. Intrigată de manevrele mele, profesoara a pornit în cele din urmă de la catedră, ca să vadă ce se întâmplă. Uluită, m-a întrebat:

— Ce-i asta, fetițo?

— Călimara mea, doamnă.

— Dar o damigeană nu ai găsit?, m-a întrebat ea, dezarmată de aparenta mea candoare.

În primul an de liceu, încă înainte de a juca în spectacolele de la şcoală, improvizasem un spectacol personal şi ad-hoc. Clasa noastră era la etajul întâi al clădirii şi în faţa ferestrei îşi întindea crengile un arţar de toată frumuseţea. Joaca mea favorită era ca, în fiecare recreaţie, să cobor din clasă agăţându-mă de o cracă mai groasă, care, elastică, se lăsa sub greutatea mea şi mă depunea direct în curte, unde toate colegele adunate râdeau şi aplaudau. Iar cum aplauzele stimulează, dădeam fuga înapoi în clasă şi repetam operaţia de câteva ori, până la sfârşitul recreaţiei. Aş putea spune că a fost primul meu spectacol şi primele aplauze ce le-am cules…

Ceva mai apoi, ambiţiile mele au crescut şi m-am încumetat chiar să învăţ… Avarul. Dar proiectul acesta nu l-am dus până la capăt, nu din altă cauză, ci fiindcă eram prea ocupată cu examenele şi absolvirea liceului. Toate acestea nu-mi dăduseră nici o clipă gîndul că aş putea vreodată să fac teatru. Pasiunea mea era literatura şi eram hotărâtă să urmez literele şi să mă fac profesoară. Cel mult, dacă uneori mângâiam gândul de a fi avocat, ceea ce pe acel timp nu era o meserie prea accesibilă femeii. Aceste două tendinţe se cristalizaseră în sufletul meu, în hotărârea de a mă înscrie, după terminarea liceului, la Facultatea de litere şi la cea de drept. Iar dacă vara, când eram acasă în vacanţă, spuneam şi familiei toate monoloagele din „repertoriul“ meu şi mă amuzam să desfac toate dulapurile cu rochii vechi din tinereţea mamei, răscolind ca să dau peste dantele, umbreluţe şi şaluri, cu care mă costumam, drapându-le pe mine în fel şi chip, cred că era numai o joacă firească a tinereţii mele.

Şi astfel am ajuns la examenul de bacalaureat, pe care l-am dat tot la comisia instituită la liceul „I. C. Massim”, la secţia clasică. Preşedintele comisiei erau un profesor universitar venit de la Bucureşti, Ştefan Sihleanu. În clipa când m-am prezentat la examen, nu ştiam că preşedintele îmi era oarecum rudă prin alianţă. De aceea, nu am înţeles de ce domnul acela distrat, care stătea la mijlocul estradei, a tresărit auzindu-mi numele şi apoi s-a uitat lung la mine, în timp ce îmi susţineam „dizertaţia”, care constituia pe acea vreme una din probele principale ale examenului de bacalaureat. În adevăr, după ce termina toate probele scrise şi orale, candidatul îşi alegea un subiect dintr-o listă şi, după două ore de pregătire, trebuia să susţină în faţa comisiei un fel de conferinţă pe subiectul ales, o „dizertaţie“. Din lista prezentată, eu alesesem tema „Opera politică şi literară a lui Dimitrie Cantemir”. Cred că pe lângă faptul că, după nume — deşi nu mă cunoştea — înţelesese că îi sînt rudă, lui Ştefan Sihleanu i-a mai trezit atenţia şi aplombul cu care ţineam să-mi spun părerile. Căci, dorind să caracterizez politica lui Cantemir până în momentul alianţei cu Petru cel Mare şi negăsind un termen mai plastic, îmi aduc aminte că am recurs la proverbiala formulă a celor „doi pepeni într-o mână“, ceea ce a stârnit, bineînţeles, surâsul amuzat al onoratei comisii. După terminarea dizertaţiei, Sihleanu mi-a spus:

– Foarte bine, domnişoară, foarte bine. Şi ce facultate ai de gînd să urmezi? La care i-am răspuns, hotărâtă:

– Literele şi dreptul! Dar el, foarte calm:

– De ce nu arta dramatică? L-am privit mirată:

– Arta dramatică? Nici nu m-am gândit vreodată.

– Ai face bine să te gândești.

M-am înroşit până în vârful urechilor şi am crezut că râde de mine. Ajunsă acasă, am povestit întâmplarea. Abia atunci am aflat cine era preşedintele, care socoteam eu că mă „tachinase” cu asemenea sugestie. Părinţii mi-au explicat înrudirea noastră. O soră a tatii era măritată la Bucureşti cu colonelul Lupaşcu, veteran al războiului de la 1877. Iar o soră a colonelului Lupaşcu era soţia lui Ştefan Sihleanu, după cum o altă soră era soţia lui Barbu Ştefănescu-Delevrancea. Sora tatii era deci cumnata lui Sihleanu, iar interesul acestuia pentru problemele de teatru nu era chiar aşa de neaşteptat cât mi se păruse în prima clipă. În adevăr, deşi profesor universitar într-o specialitate ştiinţifică, Ştefan Sihleanu, „Patan“ Sihleanu, cum i se spunea de către prieteni şi rude, era un mare cunoscător de teatru şi fusese numit, chiar în acel an, 1903, directorul al Teatrului Naţional şi director al Conservatorului.

În toamnă, am plecat la Bucureşti şi m-am înscris, aşa cum mă hotărâsem, la Facultatea de litere şi filozofie şi, totodată, la Facultatea de drept, îmi găsisem locuinţă şi o posibilitate de întreţinere la un pension condus de doamna Miller-Verghi, pe str. Primăverii, unde, în schimbul locuinţei şi mesei, urma să predau elevelor literatura română. Şi eram foarte mulţumită de felul cum îmi organizasem viaţa, cînd iată că apare din nou neprevăzutul, tot sub chipul lui Patan Sihleanu…

L-am revăzut într-o zi, când m-am dus în vizită la mătuşa mea Lupaşcu. Era şi el acolo şi, imediat ce m-a văzut, şi-a dus aminte de examenul meu de bacalaureat de la Brăila. Mi-a cerut să-i spun o poezie: am recitat un fragment din „Pygmalion” de Bengescu-Dabija. Când am terminat, Sihleanu mi-a spus:

– Domnişoară, am remarcat intonaţiile dumitale şi atunci când ţi-ai susţinut dizertaţia. Mâine este examen de admitere la Conservator. Să vii să dai examen.

Mi s-a părut din nou că râde de mine.

– Nu pot să viu, domnule Sihleanu!

= De ce?

Mi-am regăsit tot curajul ca să-i răspund:

– Mai întâi, că actele mele sunt depuse la Facultatea de litere și nu mai e timp să mă înscriu, iar pe urmă, fiindcă nu vreau să mă fac actriţă…

Sihleanu a zâmbit:

– Lasă, de înscris, te înscriu eu din oficiu. Cât priveşte restul, mai vorbim noi…

Şi la plecare, a spus încă o dată:

– Să vii neapărat mâine la examen!

A doua zi, mătuşa şi cu sora mea m-au dus aproape cu sila la Conservator. Pe drum, de abia mă ţineam să nu plâng. Când am ajuns, am luat însă o hotărâre eroică şi, cu tonul unei răzbunări diabolice, le-am spus însoţitoarelor mele:

– Lasă, m-aţi adus voi aici, dar să vedeţi că o să vă fac de râs!

Neînţelegând ce vreau să spun, biata mătuşa mea mă întreabă:

– Ce ţi-ai mai pus în cap, drace?

Dar n-a reuşit să-mi scoată mai mult din gură.

Sala era plină şi examenul începuse. Mătuşa şi sora mea şi-au făcut loc cu mine până în faţă, ca să poată vedea Sihleanu, aflat pe estradă, că am venit. În adevăr, ne-a observat şi, după ce s-a terminat examinarea candidatului de pe scenă, a spus tare:

– Acum, urmează, la examen domnişoara Filotti Maria…

Şi domnişoara Filotti Maria s-a urcat pe scenă, cu inima cât un purice, roşie toată, dar însufleţită de o dârză hotărâre de a răsturna planurile celor care ţineau să o facă actriţă fără voia ei. Purtam pe atunci părul împletit într-o coadă groasă ce-mi atârna pe spate şi în vârful căreia mătuşa mea înnodase, pentru acea zi solemnă, o superbă fundă. Şi atunci, în loc să încep a declama, cu faţa spre comisie, o bucată în versuri de un dramatism bine simţit, m-am întors cu faţa spre sală şi, însufleţită de curajul desperării, am atacat primele cuvinte ale monologului lui I. A. Bassarabescu, „Sâmburele”.

Mă recomand: I. Popescu, impiegat la gară.

Tot e C.F.R. în mine… şi ciudat să nu vă pară.

Că pe când făceam armata şi eram sergent furier,

Visul meu de toată ziua era la drumul de fier…

Vă închipuiţi efectul de ilaritate pe care l-a făcut debutul acestui monolog masculin, spus către sală de o fată cu coada pe spate. Dacă aş fi vrut să realizez o situaţie umoristică, menită să smulgă aprobarea comisiei, n-aş fi putut inventa ceva mai bun decât această prezentare, de care eu eram sigură că va face să se înece în ridicol încercarea de a mă dedica Thaliei. Bineînţeles că am fost admisă în Conservator, ba chiar cu felicitări ce mi se păreau o ironie, iar Marioara Ventura, care era în sală, m-a sărutat pe amîndoi obrajii când am coborît de pe estradă, biruitoare şi… furioasă.

Şi aşa s-a făcut că, pe lângă calitatea mea de mult hotărâtă, de studentă în litere şi drept, m-am trezit şi studentă la Conservator. În sinea mea, consideram însă aceasta ca un fel de întâmplare, un provizorat… Nu-mi închipuiam atunci că acest provizorat avea să dureze mai bine de cincizeci de ani…

Pe vremea aceea, erau la Conservator doi profesori: Aristizza Romanescu, pentru fete, şi Constantin Nottara, pentru băieţi. Ca elevă a Aristizzei Romanescu eram, de fapt, şi eleva lui Nottara. Căci trebuia să urmăm amândouă clasele, băieţii dând replici fetelor, şi invers.

În primele luni, voiam să joc tot roluri de băieţi, travestiuri, cum făceam la şcoală. Şi mă miram foarte mult că asta o necăjea pe profesoara mea care, văzând că deseori lipseam de la conservator ca să mă duc la cursurile de la universitate, era disperată de „neseriozitatea” mea.

Într-o zi, spre sfârşitul anului întâi, neuitata Aristizza Romanescu mă opreşte la ieşirea de la curs şi mă roagă să o întovărăşesc până acasă, ca să o ajut să-şi ducă geanta. Când am ajuns, m-a poftit înăuntru şi, pe când îşi scotea pălăria, m-a întrebat brusc:

– Ascultă, Myriam (aşa îmi spunea dânsa pe atunci), tu ştii ce-i aia gloria?

Am privit-o mirată şi am murmurat:

– Nu, doamnă Romanescu, dar dv. știţi?

– Da, Myriam! Şi ai să ştii şi tu… Ai să cunoşti succesul pe scenă! Ai să simţi cum sala întreagă stă aninată de buzele tale, trăieşte, plânge, râde şi vibrează odată cu tine… Ai să simţi fiinţa aceea unică pe care tu ai creat-o, în întunericul sălii, fiinţă făcută din sute de ochi şi sute de răsuflări, dar căreia tu i-ai dat un singur suflet, sufletul tău, dăruit personajului şi care a izbutit să contopească acele sute de suflete într-o singură simţire… Îţi dai oare seama de puterea aceasta magică a artistului, de frumuseţea acelei clipe, când simţi că harul tău a înălţat întreaga sală deasupra vieţii, într-o regiune mai nobilă şi mai curată, unde tu oficiezi ritualul divin al artei?… Cred că nu există pe lume satisfacţie mai mare, mai deplină!… Ai s-o cunoşti şi tu, dacă ai să vrei să munceşti, să munceşti mult, cu seriozitate şi să crezi în tine şi în arta ta!

Am plecat acasă cu sufletul copleşit de un sentiment nemaicunoscut, uluită de cuvintele marii mele profesoare, care îmi răsunau în conștiință neîncetat. Când a venit sora mea acasă, m-a găsit culcată pe pat, plângând cu capul în pernă. M-a întrebat ce am și printre hohotele de plâns i-am spus:

– Nu mai pot, Eugenio! Mă chinuieşte doamna Romanescu!

– Dar ce-ţi face?

– Uite aşa îmi ia sufletul şi mi-l frământă de nu mai ştiu ce e cu mine…

Dar în mintea mea începusem să-mi dau seama că acest „chin” era un gând adânc al maestrei mele. Ea mă punea cu hotărâre în faţa viitorului meu, ca să mă oblige să-mi aleg drumul, conştientă şi de greutatea, şi de frumuseţea profesiunii actoriceşti, dar în aşa fel ca să-mi dau seama că, odată drumul ales, trebuia să merg pe el cu hotărâre şi cu orice sacrificiu, fără jumătăţi de măsură.

Urmărindu-şi desigur acest gând, Aristizza Romanescu mi-a propus la sfârşitul primului an de studii, în vara anului 1904, să joc cu ea într-o serie de spectacole date în turneu. Era pentru mine o cinste care mi-a pricinuit o bucurie extraordinară, căci debutam pe scenă alături de maestra mea iubită. Jucam în Gioconda lui d’Annunzio, rolul Giocondei. Aristizza Romanescu era Sylvia Settala, iar pe Sirenetta a jucat-o colega mea de conservator, Florica Cocea, sora mai mare a Alicei Cocea şi a lui N. D. Cocea. Ce lecţii minunate de teatru au fost aceste spectacole şi cum îmi răsună şi azi în auz glasul minunat, intonaţiile melodioase ale Aristizzei…

De la Craiova, unde am jucat la Teatrul Naţional, urma să mergem să jucăm la Naţionalul din Iaşi. Pe drum, am aflat însă că ne vom opri să jucăm şi la Brăila, care era, ca şi Galaţii, unul din „oraşele de turneu” cele mai bune din ţară. Pentru mine, însă, era o mare surpriză şi o mare problemă: însemna că tata o să dea ochii cu mine… pe scenă, îmi puneam tot felul de întrebări asupra felului cum va reacţiona, văzând că încep să iau în serios noua mea meserie, pe care şi el o considera până atunci o glumă. De data asta, însă, nu mai era o glumă. Afişe cu numele fiicei lui erau pe toate zidurile Brăilei. Ce va zice? Se va lăsa oare condus de prejudecăţile vremii, care continuau să facă din meseria actoricească o îndeletnicire prost văzută? Pe măsură ce trenul se apropia de Brăila mă treceau fiorii şi mă podidea plînsul.

Când am ajuns în gară, Aristizza Romanescu a ieşit la uşa vagonului, iar eu mă ascundeam în spatele ei, ca să fiu văzută cât mai tîrziu. M-a întrebat în şoaptă: „Care e tatăl tău?” I-am indicat locul unde se afla un domn cu o mustaţă lungă și care părea de fapt tot atât de încurcat ca şi noi. Aristizza a coborât, cu mine în fustele ei, şi s-a dus glonţ la tata:

– Domnule Filotti, te felicit pentru fata dumitale, pentru Myriam. Îmi pare bine că îţi pot spune cât mă bucur de ea.

Tata s-a uitat lung la dânsa şi la mine şi îmi dădeam seama că nu ştie ce să spună:

– Vorbiţi de Maria, care văd că scrie pe afişe că o să joace cu dv.?

– Da, de ea. E o fată de talent şi o să facă sigur carieră.

– Doamnă Romanescu, am atâta admiraţie pentru dv. încât sunt convins că ceea ce spuneţi trebuie să fie adevărat.

– Atunci, sper că nu ai nimic împotrivă să facă teatru.

Tata a mai ezitat o clipă şi apoi a spus:

– Doamnă Romanescu, v-o încredinţez dv. O să faceţi cum credeţi că e bine.

Şi în felul acesta, Aristizza a înfrânt şi umbra de rezistenţă pe care prejudecăţile vremii ar fi putut să o strecoare în sufletul tatii, un spirit de altfel deloc retrograd. Ceea ce însă n-a împiedicat unele rude mai îndepărtate să-mi trimită vorbă că ar fi fost mai bine… să-mi schimb numele, ca să nu le fac de ruşine…

Acel prim turneu a fost urmat de altele, unul tot în 1904 cu Aristizza, în care am jucat în “Suprema forţă” de H. Lecca, rolul Silvia, apoi în 1905, în turneu cu Petre Sturdza, în piesa lui Giacosa, “Cad frunzele”, şi unul cu Petre Liciu, cu o piesă ce se chema “Nelly Rozier”, dar despre care nu-mi aduc altceva aminte.

În felul acesta, contactul meu cu scena se făcea tot mai frecvent. Exemplul acestor mari artişti, lecţiile vii pe care le luam alături de ei mă influenţau puternic şi ceea ce fusese la început un joc, o glumă, un provizorat, îmi intra cu încetul în sânge.

Când am absolvit anul II de conservator, Aristizza Romanescu, care acum nu mai avea de ce să se plângă de „neseriozitatea“ mea, mi-a dat o fotografie a ei, pe care o păstrez şi azi cu sfinţenie, şi pe care a scris : „Elevei mele iubite Marie Filotti, curagiu şi înainte. Aristizza Romanescu. 29 mai 1905“.

Poate că, de data aceasta, profesoara mea se gândea nu la curajul necesar ca să mă hotărăsc a deveni actriţă — căci, probabil, socotea bătălia câştigată —, cât la curajul de care ştia că are nevoie un actor în tot cursul carierei lui…

Cred că în epoca aceea am ales definitiv teatrul… Între timp, continuam să urmez însă şi cursurile Facultăţii de litere. Renunţasem la drept, căci îmi dădeam seama că nu voi fi niciodată o „apărătoare a văduvei şi a orfelinului”, cum se spunea pe vremuri, dar cursurile de la litere mi se păreau, şi Aristizza îmi întărise această credinţă, o completare de cultură generală absolut necesară carierei mele.

Aveam la facultate profesori cu nume celebre şi care mă impresionau mult prin reputaţia lor de severitate: Ovid Densuşianu, Evolceanu, istoricul Tocilescu şi Titu Maiorescu. Îmi aduc aminte că odată, după un examen, mergând la catedră ca să-mi scrie Maiorescu nota în carnet, am socotit că e nevoie să-i spun „mulţumesc”, dar înainte de a deschide gura, mă persecuta mereu gîndul să nu spun cumva franţuzescul „merci”, pe care el îl ironizase odată. Şi tot gândindu-mă aşa, în clipa când am vrut să spun „mulţumesc” şi nu „merci”, am zis, cu foarte multă convingere, „mersumesc”.

Ceea ce era însă dezagreabil la cursurile de la litere era faptul că… purtam coada pe spate. Căci în clipa când eram mai atentă la explicaţiile profesorilor, mă trezeam brusc trasă de la spate de acest apendice nenorocit, fără să am curajul să mă întorc şi să protestez, ca să nu tulbur atmosfera academică. Până la urmă, a trebuit să găsesc o soluţie, şi în loc de coadă mi-am pieptănat părul lung în formă de coc. Din cauza asta, am rămas purtând un coc la spate până azi…

Astfel, am ajuns şi la ultimul an de Conservator, anul 1905—1906. Am dat examen de ultimul an cu Phedra. Eram departe de travestiurile pentru care mă crezusem indicată în primele luni ale conservatorului. În evoluţia aceasta de repertoriu, se oglindea toată adâncirea pe care profesoara mea izbutise să o realizeze în aceşti trei ani. Şi bucuria ei, încrederea de care îmi dădea dovadă făceau şi mai mare elanul meu. Cu câteva luni înainte de examen, Aristizza mi-a dat o altă fotografie, pe care scrisese dedicaţia următoare : „În ultimul an al prea iubitei mele Myriam, an de studiu pentru ea, de mare satisfacţie pentru mine, cu dragoste. Martie 1906“.

Cam în aceeaşi epocă, am acceptat propunerea pe care mi-a făcut-o Haralamb Lecca, ce fusese numit director al Teatrului Naţional din Iaşi, şi am semnat un contract pentru o stagiune la acel teatru, începând de la 1 septembrie 1906.

Pentru examenul de absolvire, am mai pregătit şi la clasa maestrului Nottara — dând replica elevilor lui — piesa “Frații”, care a fost prezentată la examenul de absolvire, şi piesa “Fântâna Blanduziei”, pe care au jucat-o împreună la producţia de absolvire a promoţiei 1906, elevii ultimului an din clasele celor doi profesori.

Mai dădusem deseori replica la clasa maestrului Nottara şi în ceilalţi ani şi m-am putut bucura astfel, de timpuriu, de învăţătura sa nepreţuită.

Erudit în tehnica şi istoria artei teatrale, înzestrat cu o bunăvoinţă şi o răbdare uimitoare, el se ocupa de fiecare elev în parte, cu migala unui ceasornicar. Începea de la cele mai elementare studii ale pronunţării corecte a cuvintelor, a vorbirii şi a frazării clare, pentru care avea caiete speciale cu diverse exerciţii. El a reuşit să corecteze pelticia multora şi pe mulţi i-a dezbărat de vorbirea guturală. Urmau, apoi, studii pentru exprimarea lămurită a frazei, căreia trebuia să-i imprimi accentul necesar ca să reflecteze sentimentul şi ideea cuprinsă în ea, însoţind-o cu atitudinea şi gestul adecvat, pentru a realiza o trăire sinceră şi reală a personajului interpretat. Prin discuţii amănunţite, se adâncea apoi caracterul personajului şi se lămurea acţiunea lui în piesă, în raport cu celelalte personaje. Iar analiza epocii şi a ambianţei în care ele evoluau urmărea să precizeze stilul de joc cuvenit, pentru a ajunge la o interpretare cât mai realistă şi a obţine un ansamblu desăvârşit şi armonic.

Îmi aduc aminte că la început nu voisem să joc pe Neera, fapt care l-a contrariat pe Nottara; el mi-a spus părinteşte:

– Ai s-o joci pe Neera, Miţo, şi ai s-o joci mulţi ani şi la Teatrul Naţional; nu te lepăda de ea, că faci păcat!

Câtă dreptate a avut meşterul! Am jucat acest rol pe scena Teatrului Naţional 20 de ani în şir, de câte ori s-a reluat piesa, veşnic cu săli arhipline, alături de maestrul meu, de acest inimitabil partener, întotdeauna cu aceeaşi emoţie caldă şi duioasă la amintirea vorbelor cu tâlc ale meşterului. Am înţeles, astfel, ce bine ştia să pătrundă şi să valorifice acest incomparabil pedagog posibilităţile fiecărui debutant, pe care îl plămădea pentru marele drum al scenei…

La producţia conservatorului din 1906, cu “Fântâna Blanduziei”, Ion Manolescu juca pe Horaţiu, Belcot pe Zoil, Florica Cocea era Geta, Vîrgolici era Gallus, iar eu jucam pe Neera… Când mă gândesc azi la camarazii acelei promoţii, număr melancolică rândurile celor rămaşi… Ion Manolescu, Ciprian, Mişu Fotino, dintre bărbaţi, iar eu cred că sunt singura dintre femei… Marioara Fărcăşanu, Florica Cocea s-au dus… Belcot, Vîrgolici, atâţia alţii — la fel… Când am intrat în Conservator, Storin şi Mihalescu erau în anul III, Constantin Tănase în anul II…

 

Sursa:

Revista Teatrul, 1957

Marea artistă a încetat din viață într-o dimineață de duminică, pe 4 noiembrie 1956, la București, în urma unei crize cardiace. “Maria Filotti a murit la datorie, servindu-şi până în ultimul moment arta pe care a iubit-o atâta. În ultimul timp turna în filmul „Citadela sfărîmată” şi studia rolul principal din piesa lui Bernard Shaw, „Profesiunea d-nei Warren”.

Moartea Mariei Filotti lipseşte colectivul Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” de o artistă de mare valoare, de o rară forţă artistică şi o energie nesecată. În istoria teatrului romînesc numele Mariei Filotti va ocupa un loc de cinste. Colegii şi cei care au cunoscut-o şi apreciat-o îi vor păstra o neştearsă amintire”, au anunțat publicațiile vremii. Corpul neînsufleţit al artistei a fost depus la Casa Artiştilor din str. Al. Popov nr. 27 a doua zi, pe 6 noiembrie, iar înmormântarea a avut loc la Cimitirul Bellu.