Ștefan Berceanu s-a născut pe 26 septembrie 1914, la scurt timp după ce izbucnise Primul Război Mondial, în satul Măceșu de Jos din Dolj. “Pe acest fiu de ţărani din Măceşul de Jos-Dolj, taică-său voia să-l facă şef de gară, suprema realizare la care aspira, probabil, pe atunci un părinte din oricare sat românesc pentru copilul său. Dar, ca şi alţi băieţi de ţărani excelent dotaţi, Ştefan Berceanu avea să sară mult peste gardul condiţiei sale sociale”, scria gazetarul Romulus Balaban în revista Flacăra din 1975.
A intrat primul la examenul de admitere la Facultatea de medicină, după ce făcuse liceul în particular, învăţând singur şi muncind cea mai mare parte a timpului pe camp, şi a urmat drumul celei mai bune tradiţii a medicinei româneşti. În timpul celui de-al Doilea Război, la doar 26 de ani, a fost mobilizat ca medic pe frontul de vest: “Ne purtam firesc. Dacă era bolnav un ostaş român sau un ţăran ungur, noi nu făceam deosebire, nici ca efort, nici ca medicamente”, mărturisea eminentul medic într-un interviu din 1980.
“Crezul marilor medici pe care i-a avut această ţară, foarte mari şi foarte numeroşi, dacă ne gândim că medicina românească nu există decât de puţine decenii, crezul că medicina e o meserie, o ştiinţă, o artă şi o omenie la un loc va fi asimilat, trăit şi niciodată uitat de cel despre care scriem azi.
Berceanu va înţelege de la început că omul de ştiinţă şi practicianul trebuie să se confunde, observase el simbioza asta în cazul lui Băltăceanu, urmaşul lui Teohari; Lupu, Danielopolu şi alţii erau la fel, pilda acestor adevăraţi făuritori de şcoală l-a îndemnat să umble mult cu mintea şi cu mâinile prin laboratoare.
Medicina se cade practicată ca un instrument perfect, iar un asemenea instrument de cunoaştere nevăzut şi ideal, necesar în vederea stabilirii diagnosticului şi tratamentului, nu poate fi făurit de cei nepăsători faţă de cercetare sau faţă de practică.
Student fiind, Berceanu lucrează toată ziua în spital şi în laboratorul de anatomie patologică de la Institutul Babeş, se duce rar pe la cursuri, dar face facultatea în universul clinic”, continuă autorul citat.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Ștefan Berceanu a intrat în laboratorul de histopatologie experimentală al Institutului Cantacuzino, unde a studiat sub influenţa a două personalităţi excepţionale, Constantin Ionescu Mihăieşti şi Mihai Ciucă.
A pendulat între patul bolnavului şi cercetare, a început să se intereseze de problemele de imunobiologie clinică, a reprodus experimental hepatita cronică şi nefrita cronică, a stabilit metode pentru depistarea bolilor autoimune în general. Ionescu Mihăieşti i-a încredinţat spre cercetare aceste teme, concepându-i și planul lucrărilor. Medicul își amintea mai târziu: «La sfârşit, Ionescu Mihăieşti mi-a spus: tu vei iscăli lucrările! Pe una nu s-a semnat deloc, iar pe alta şi-a trecut numele abia la urmă. Aşa se purta şeful de şcoală, nu se temea de elevii săi, nimic nu-i declanşa gelozia, era fericit de câte ori izbutea unul dintre noi să realizeze ceva important”.
După cercetarea autoimunitaţii, Ștefan Berceanu s-a orientat spre bolile sângelui și s-a dedicat cercetării unor afecţiuni neinvestigate în România până în anii ‘50, cum ar fi metaplazia mieloică, limfomul gigantofolicular, uroporfirinemiile esenţiale, purpura trompopenică autoimună.
În 1955, a devenit şeful laboratorului de hematologie şi imunologie de la Institutul Cantacuzino și peste un an, şef de lucrări. Profesorul Lupu l-a chemat să conducă secţia de hematologie din clinica sa, iar în 1960, când s-a înfiinţat Institutul de Medicină Internă al Academiei, a fost numit director adjunct al acestuia.
“Noi am ştiut să ne urmăm drumul fără concurenţă, cu stimă reciprocă, făcându-ne unul altuia locul şi timpul prielnice. Îi aud şi azi pe câte unii lamentându-se «n-avem cu ce lucra». Şi nu fac nimic fiindcă n-au, de pildă, un microscop electronic la doi paşi. Eu luam în servietă material patologic recoltat de la bolnavi (ser, material de biopsie) şi mă duceam în laboratoarele de la Cantacuzino să-l cercetez”.
În 1967, medicul a publicat prima carte, «Sistemul reticuloendotelial», după care a urmat a doua, «Imunologie şi imunopatologie», scrisă în colaborare cu profesorul Mesrobeanu: “În matematică, un tânăr de 25 de ani poate da la iveală o carte genială. În medicină, după cel puţin 15 ani de muncă ajungi să scrii o carte de care răspunzi efectiv tu. Cincisprezece ani de acumulări, de goană şi de experienţă trebuie aşezaţi la temelia unei cărţi originale, unei cărţi fără de care un anumit domeniu ar fi mai sărac. Altfel iese o carte de compilaţie. Din păcate, apar destule cărţi de compilaţie şi, chiar mai rău, apar cărţi de plagiat, scoase de unii care nici măcar n-au citit ce scrie în cartea ce le poartă numele pe copertă”.
Ștefan Berceanu a dezvoltat studiul bolilor de sânge în România, realizând un arsenal metodologic de cercetare, diagnostic şi tratament egal cu cel al acestei specialităţi în ţările dezvoltate din Europa.
“Meseria noastră este misionară. Munca medicului e necesar să se transforme neapărat într-un bine concret. Iar maeştrii medicinei trebuie să fie cei dintâi misionari. Ce-ai lucrat vreme de cinci ani în problema cancerului, spre pildă? Ai reuşit ca o anumită formă de cancer să fie mai bine depistată în urma cercetărilor tale? Ai declanşat o ameliorare reală? Aceasta este, în fond, măsura muncii medicului, fie el mare, fie el mic, nu publicarea a nu ştiu câtor lucrări reci. Numărul lucrărilor ştiinţifice nu ne spală pe mâini, lucrările trebuie să reprezinte sinteza faptelor de apărare superioară a sănătăţii publice. Noi, medicii, ne aflăm mereu într-o campanie fără sfârşit, duşmanii omului sunt duşmanii noştri, înfrângerile noastre sunt înfrângerile omului, victoriile noastre înseamnă supravieţuirea omului şi a ideii de omenie…
“Medic bun este cel care are competență în diagnostic și tratament. Aceasta nu este însă suficient. În meseria medicală trebuie să guverneze comandamente etice deosebite care se leagă de o anumită deontologie și responsabilitate. Deontologie față de bolnavi, în primul rând, dar și a medicilor față de medici. Meseria medicală este câmpul în care cooperarea ar trebui să fie completă și absolută. Unele orgolii, falsele valori, reclamele, cooperarea neloială, fuga de responsabilitate nu pot fi decât nocive.
Să mă refer la un caz ce reflectă un anumit orgoliu dăunător. Recent vine la mine un bolnav cu o boală grea să mă întrebe și pe mine dacă să facă un anumit tratament recomandat de un alt coleg. Îi spun omului să urmeze tratamentul, dar, pentru că trebuia precizat și tipul de boală, dau un telefon colegului respectiv. A doua zi, bolnavul se duce la medic pentru precizarea respectivă. Replica acestuia: „Dumneata nu mai ești bolnavul meu, pentru că te-ai dus și la prof. Berceanu“.
Medicul a deveni profesor doctor docent, şef al Clinicii de hematologie de la Spitalul Fundeni și a publicat, pe lângă volumele citate mai sus, și alte cărți de specialitate: „Imunobiologie, imunochimie, imunopatologie” (1975), „Hematologie clinică” (1977), „Biologia şi patologia imunităţii” (1981), dar și cărți de literatură (“Spre bunele tărâmuri”, în 1984, “Cartea interferentelor”, în 1985, piesa de teatru “Cheile orașului Breda”, pusă în scenă la Teatrul Național și avându-i în distribuție pe Gheorghe Cozorici și Costel Constantin, “Pădurea” și „Străinii”). A fost membru al Comitetului de conducere al Societăţii internaţionale de hematologie şi al celei de chimie şi imunoterapie, membru al Societăţii internaţionale de medicină internă, al Societăţii francize de hematologie, al Academiei de Ştiinţe din New York, al Centrului internaţional de logică şi ştiinţe comparate, al Clubului mediteraneean de hematologie, membru în colegiul de redacţie al revistei „Biomedicine” din Londra, al „Revistei europene de studii clinice şi biologice” și laureat, în 1980, al Academiei naţionale italiene „Dei Lincei”.
Eminentul medic a încetat din viață pe 9 noiembrie 1990 la București, la vârsta de 76 de ani.
Surse:
Flacăra (1975, 1982, 1985)
Ramuri (1980)
