Aurel A. Babeș s-a născut în Bucureşti pe 11 decembrie 1886 într-o familie de bănăţeni, luptători pentru drepturile naţionale ale românilor din Imperiul habsburgic, fiind nepotul celebrului morfopatolog şi microbiolog Victor Babeş. Tată său, Aurel V. Babeș, a fost conferenţiar de chimie la şcolile superioare de farmacie şi medicină veterinară din Bucureşti.
După absolvirea Liceului „Gh. Lazăr”, Aurel A. Babeș s-a înscris la Facultatea de Medicină, unde s-a remarcat repede prin inteligenţă şi hărnicie. A fost extern şi intern în mai multe spitale şi încă din anii studenţiei a lucrat în cadrul Institutului de Bacteriologie şi Anatomie Patologică condus de Victor Babeș. Titlul de doctor l-a obţinut în 1915, cu teza „Lichidul cefalo-rahidian. Studiu clinic şi experimental”, premiată de Academia Română.
Ca tânăr medic s-a consacrat muncii ştiinţifice, făcând parte din colectivul Catedrei de anatomie descriptivă, dar a optat destul de curând pentru cariera de morfopatolog şi imunolog. Investigaţiile pe care le-a efectuat în timpul epidemiilor ce au bântuit în vremea războiului i-au oferit materialul necesar întocmirii valoroasei monografii „Diagnosticul tifosului exantematic”, publicată în 1919.
În 1922, Aurel A. Babeș a fost numit docent de anatomie patologică la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde a colaborat îndeaproape cu unchiul său, Victor Babeș. Cei doi medici au semnat împreună „Anatomia patologică specială pentru studenţi şi medici”, apărută în două volume în anii 1922 și 1925, şi studiile asupra morfopatologiei pelagrei.
Este de presupus ca tot Victor Babeș l-a îndemnat pe discipolul său să se ocupe de problema cancerului, mai ales de perfecţionarea tehnicilor de depistare a bolii.
Încă din 1879, V. Babeş insistase asupra importanţei punerii timpurii în evidenţă a manifestărilor cancerului incipient, atrăgând atenţia că “în porţiunea inferioară a uterului, aşa-numitul col uterin, se pot observa, la microscop, celule canceroase cu mult înainte de constituirea formaţiilor tumorale propriu-zise”. Savantul admisese, prin urmare, existenţa unei „stări precanceroase”, a cărei depistare precoce ajuta la prevenirea îmbolnăvirilor grave.
În același timp, Aurel A. Babeș a colaborat în cadrul Clinicii de ginecologie din Bucureşti cu profesorul Constantin Daniel (1876—1973), şeful reputatei unităţi de asistenţă medicală şi învăţământ social, care, după Primul Război Mondial, a militat pentru organizarea luptei împotriva cancerului genital feminin, ce se dovedea o boală mult mai gravă şi mai răspândită decât se bănuise.
La începutul anului 1927, doctorul A. A. Babeș a făcut o descoperire excepţională, şi anume că apariţia unui început de cancer uterin putea fi decelată printr-o metodă mult mai simplă, mai rapidă şi mai puţin invazivă decât cea folosită în mod obișnuit până atunci. “În loc să se facă o biopsie de ţesut uterin, adică desprinderea cu bisturiul a unei mici porţiuni din col pentru cercetarea acesteia la microscop, se dovedea suficient să se culeagă cu un tampon de vată lichidul de pe pereţii vaginului şi să se întindă această secreţie pe o plăcuţă de sticlă, obţinându-se astfel un aşa-numit frotiu, în vederea efectuării observaţiei microscopice.
Descoperirea lui A. A. Babeș, aceea că în secreţia vaginală se găsesc eventuale celule canceroase desprinse din mucoasa colului uterin îngăduia, aşadar, să se evite manopera chirurgicală traumatizantă şi, fără îndoială, incomodă, necesară pentru biopsie şi să se procedeze la o investigaţie rapidă şi total lipsită de durere.
Dacă pe frotiu se descopereau celule de tip canceros, femeia era imediat supusă operaţiei, înainte ca tumora să ia proporţii şi să pună în primejdie organele învecinate”.
În şedinţa din 23 ianuarie 1927 a Societăţii de ginecologie şi obstetrică din Bucureşti, Aurel A. Babeș a făcut pentru prima oară publice rezultatele studiilor sale, iar ulterior, într-o nouă comunicare, prezentată aceluiaşi for pe 10 aprilie, a adus amănunte suplimentare, ambele lucrări purtând semnătura sa şi a profesorului Constantin Daniel, în calitatea acestuia de şef al clinicii în care se făcuseră investigaţiile.
În martie 1928, la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi-a susţinut teza de doctorat M. Pasternac, iar lucrarea lui, “Consideraţiuni asupra frotiurilor de cancer al colului uterin”, a tratat pe larg metoda de diagnostic descoperită de Aurel Babeș. Pe 11 aprilie 1928, avea să apară în cunoscutul periodic parizian “La presse médicale”, sub semnătura morfopatologului român, articolul „Diagnosticul cancerului colului uterin cu ajutorul frotiurilor”, textul fiind însoţit de imagini microscopice concludente.
S-a întâmplat însă ca, la câteva luni după aceea, George N. Papanicolau (1883 – 1962), un morfopatolog grec, să publice și el un articol în care propunea depistarea tumorilor maligne ale colului uterin cu ajutorul frotiului vaginal. Rolul de înaintaş al lui Aurel A. Babeș în conceperea şi promovarea acestei tehnici de diagnostic avea să fie dat curând uitării, atât peste hotare, cât şi în România, iar expresia Pap – Test adică „testul lui Papanicolau” s-a încetăţenit treptat în vocabularul medical.
Aurel A. Babeș, care în 1927 fusese numit profesor agregat de anatomie patologică, a continuat să activeze în domeniul luptei anticanceroase, fără să revendice paternitatea utilizării frotiurilor citovaginale.
Asociaţia Română contra Cancerului i-a încredinţat în 1935 conducerea Centrului pentru diagnosticul şi tratamentul cancerului, unde se ofereau consultaţii, se făceau examene de laborator, se aplicau tratamente şi se desfăşura o susţinută propagandă sanitară, toate acestea în ciuda faptului că mijloacele materiale ale instituţiei erau extrem de reduse. Aurel Babeș a fost unul dintre animatorii Societăţii române de cancerologie, revenindu-i funcţia de vicepreşedinte încă de la înfiinţarea acesteia, în 1936.
După moartea unchiului său, a pledat pentru transformarea Societăţii anatomice din Bucureşti în Societatea anatomică pentru studiul cancerului, fiind desemnat preşedinte al acesteia, iar în 1938 a devenit membru al Academiei de Medicină din Bucureşti.
Aurel A. Babeș a fost pensionat în 1948, iar pe 7 august 1962, în acelaşi an cu G. N. Papanicolau, a încetat din viaţă. S-a declanşat ulterior un neaşteptat proces de repunere a medicului român în drepturile sale de deschizător de drumuri în medicină. La această reabilitare au contribuit o serie de cercetători români, dar şi câţiva medici străini, printre care J. E. Marcel, care, printr-o notă publicată în 1963 în revista “Gynécologie pratique”, a redeschis dosarul frotiurilor citovaginale. În 1967, doctorul Larry E Douglass a tipărit în aceeași revistă din New York traducerea integrală a articolului lui A. A. Babeș ce apăruse cu aproape patru decenii în urmă în “La presse médicale”, iar aceasta a fost cea mai convingătoare demonstraţie a priorităţii absolute deţinută de medicul bucureştean.
*** Sursa: Un deschizător de drumuri în medicină: Aurel A. Babeș, Dr. G. Brătescu, Știință și tehnică, 1986
