Oricine, de la cel mai umil, de la cel mai deprimat până la cel mai bine dispus sufleteşte, priveşte ziua de 1 Ianuarie cu bucurie. Este ceva în sufletul omului, un imbold optimist, care izbucneşte tocmai în acea zi. Prima zi a anului.
Toată suflarea omenească îşi spune: „Anul acesta va fi cu siguranţă mai bine decât anul trecut… Anul acesta, nu se poate să nu reuşesc!…
Şi trăieşte omul cu această speranţă o zi, o săptămână, o lună, două sau trei, până la prima deziluzie mai puternică. E iar deprimat. Şi aşteaptă cu nerădare ziua de 1 Ianuarie, zi dătătoare de infinite speranţe. Am vorbit cu unii dintre cei mai reprezentativi scriitori ai noştri, cărora le-am pus întrebarea: „Cum priviţi, ce impresie vă face venirea unui an nou?”
Mărturisim că nu ne-a fost prea uşor să obţinem răspunsurile de mai jos. Vă veţi convinge de aceasta, imediat.
Când m-am dus la domnul T. Arghezi rugându-l să-mi răspundă la întrebarea pusă, domnia-sa mi-a râs în nas. Eram complet dezarmat. Tot domnul Arghezi m-a scos din încurcătură dându-mi următorul răspuns, sub formă de scrisoare:
„Stimate Domnule,
După „anchetă“ s-a născut întrebarea. În zece zile, mi s-au pus deja două întrebări: „Ce cred despre doamna Hortensia Papadat-Bengescu?” și „Ce influență au avut femeile asupra încercărilor mele literare?” I
În primul caz am scăpat — să mă ierte distinsa scriitoare — afirmând că nu știu să citesc. Anchetatorul mi-a și trimis volumele doamnei Bengescu…. În al doilea caz, am afirmat — să mă ierte cititorii — că sunt virgin. La întrebarea dv. — a treia — „Cum privesc venirea unui an nou”, lăsaţi-mă să reflectez până la 25 iulie 1930. Daţi-mi voie să mă folosesc de ospitalitatea dv. ca să previn pe al patrulea întrebător eventual că, dacă nu mă lasă’n pace, îi trag o bătaie.
Cu camaraderie,
T. Arghezi
Înainte să deschid uşa, am mulţumit domnului Arghezi pentru răspuns. Iar după ce-am închis-o, am mulţumit lui Dumnezeu că nu am fost eu al patrulea întrebător.
Domnul Caton Theodorian, autorul Bujoreştilor, ne-a spus: „Privesc venirea unui an nou fără regretul iluziilor pe care le-am pierdut, cu durerea celor care mi-au mai rămas“.
Cu domnul Ion Minulescu am avut de dus lupta cea mai aprigă. Am fost la domnia-sa acasă.
— Sunt de la „Realitatea”. Am întreprins o anchetă printre scriitorii noştri pentru numărul special de „Anul Nou”. Solicit amabilitatea unui răspuns de la dumneavoastră.
— Care e întrebarea?
— Cum priviţi, ce impresie vă face, venirea unui an nou?
— Asta ştie Dumnezeu!
Al doilea care mă dezarmează. Insist.
— Totuşi aş vrea să ştiu cum priviţi venirea unui an nou.
— Bine, vino mâine la minister. Îţi voi da răspunsul. A doua zi l-am căutat pe d. Minulescu la ministerul sănătăţii, al muncii, al instrucţiunii publice. Nicăieri nu l-am găsit. Era instalat tot în biroul domniei sale din ministerul cultelor şi artelor, care întârziase cu mutatul.
Domnul Minulescu era înconjurat de o actriţă, un profesor de Conservator, un director de teatru, şi alţii… Îi vorbesc.
— Mi-aţi promis răspunsul pentru azi.
— A! Da! Da! Şezi, te rog, puţin.
Şi domnul Minulescu mi-a scris răspunsul:
„Sosirea unui an nou o privesc la început cu bucurie, fiindcă de obicei, de fiecare an nou, mi se cer tot felul de interviewuri, atenţie care face să mă cred om mare. Şi pe urmă cu tristețe, fiindcă interviewurile, de obicei, nu mi se plătesc, ceea ce-mi dovedeşte că sunt tot un om mic.
Pe domnul Camil Petrescu, autorul „Sufletelor Tari“, l-am găsit în redacţia „Omului Liber“, înconjurat de un vraf de hârtii şi de prieteni.
— Ce impresie vă face venirea unui an nou ?
— Aceeași impresie pe care mi-o făcea Întâi Septembrie, când eram în liceu. Îmi ziceam: anul acesta voi avea numai note bune. Și era totdeauna ca în trecut. Asta, până am terminat liceul. Voi privi la fel fiecare început de an, până când voi termina iar.
Domnul Victor Eftimiu, autorul atâtor piese de teatru care au obţinut succese răsunătoare pe prima noastră scenă, ne-a spus:
„N-am avut niciodată impresia că intru într-un an nou, căci disciplina milenară n-a putut învinge, în mine, sentimentul de independenţă. An nou? De ce? Toate zilele sunt noi. E an nou când începi o muncă nouă. Firea însăşi nu se supune legilor noastre, căci 1 Ianuarie nu înseamnă un început, nici pe pământ, nici sub pământ, nici în ape, nici în văzduhuri. Când dezgheaţă gârlele, când se vesteşte prima barză şi toate cele de subt pământ,—afară de fraţii noştri îngropaţi — ies la lumină, iată Anul Nou. Celălalt? O foaie moartă de calendar…”
Domnul Liviu Rebreanu, fiind director general al Teatrului Naţional, e extrem de ocupat. Între semnarea a două petiţii, lămuririle pe care le dădea unei actriţe şi o convorbire telefonică, ne-a spus:
„Fiecare an nou e un prilej de iluzii, precum fiecare sfârşit de an înseamnă o risipire de speranţe şi o revizuire a sfărămăturilor. 1930 poate să aducă toate surprizele. Pentru mine ar fi cel mai simpatic dacă mi-ar aduce o carte nouă. Fireşte, de-a mea…”
*** Scriitorii și Anul Nou, Realitatea Ilustrată, 28 decembrie 1929
