HomeOameni care au intrat în istorieCreatori de modăDina Cocea: Publicul nu uită şi nu iartă

Dina Cocea: Publicul nu uită şi nu iartă

Dina Cocea
DS TW

Dina Cocea (Maria Constandina Cocea) s-a născut pe 27 noiembrie 1912 la Bucureşti și a fost fiica scriitorului N. D. Cocea și a Floricăi Mille, sora mai mică a lui Tantzi Cocea și nepoată a actriței Alice Cocea. A urmat şcoala elementară la Institutul „Pitar Moş” din Bucureşti (1919—1923), cursurile liceale la Institutul „Moteanu” (1923 — 1927), apoi a studiat la Liceul Duruy din Paris, între 1927 și 1930.

Între 1930 şi 1933, a fost studentă la „Ecole d’art dramatique” din Paris, iar după finalizarea studiilor a lucrat pentru scurt timp la Théâtre de la Milchodière, în capitala Franței.

Revenită la București în anul 1934, Dina Cocea a jucat, pe rând, la Teatrul Comedia, Teatrul Excelsior, Compania Sică Alexandrescu, Teatrul Nostru, Teatrul Municipal și Teatrul Naţional din Bucureşti.

În 1936, tânăra Dina Cocea oferea un interviu revistei Rampa:

watchshop.ro

“Cu prilejul reluării de mâine seară a comediei “Pardon”, îşi va face debutul pe scena acestui teatru (Teatrul Regina Maria), domnișoara Dina Cocea.

fashiondays.ro

Nu-i un nume nou în teatru… E o cunoştinţă mai veche a publicului nostru, căci debutul propriu zis în teatru şi l-a făcut cu doi ani în urmă, la Teatrul Comedia…

Primii paşi s-au dovedit a fi fericiţi, căci au călăuzit-o, după un scurt popas la Teatrul Exelsior, spre Teatrul Regina Maria.

bijuteriidinargint.ro

Acolo am găsit o, la o repetiție generală. O sustrag, atât cât timpul unei pauze o îngăduie, pentru o mică convorbire.

— Un interview? mă întreabă surprinsă, inversând o clipă rolurile. Prima oară mi se cere un interview. Mărturisesc că sunt emoționată.

— Totuşi, e foarte simplu, o încurajez…

— Simplu? Dumeata numeşti simplu faptul de a fi supusă pe negândite unui interogator? Bănuiesc ca ai pregătit un chestionar lung, nesfârşit de lung…

— Eroare! Mă voi mulțumi să stăm o clipă de vorbă… Dvs. veți spune şi eu voi scrie…

— De unde să încep?

— De unde vreţi, dar începeţi cu debutul în teatru…

— Am la activul meu două debuturi şi un al treilea în perspectivă. Primul debut a avut loc acum doi ani la Teatrul Comedia, când am jucat în “Jacob”, apoi în “Fracul”

După un scurt popas, am trecut la Teatrul Excelsior — al doilea debut — unde, alături de Iancovescu, am jucat în “Lohengrin”.

Tot la Excelsior am jucat în actuala stagiune în marele success “Afacerea Kubinsky” și apoi în “Picioroange”.

Acum mă pregătesc pentru cel de al treilea debut la Teatrul Regina Maria, în comedia “Pardon”, a cărei premieră are loc mâine seara.

E debutul meu cel mai emoţionant, dat fiind că sunt înconjurată de admirabilul ansamblu a lacestui teatru — distribuţia comediei „Pardon”, cuprinzând în frunte cele două mari talente: domnii Tony Bulandra şi V. Maximilian. Emoţia a fost însă mult atenuată de camaradereasca primire ce mi-a fost făcută din prima clipă în care am pus piciorul pe scândurile Teatrului Regina Maria.

— Cu ce sentimente aşteptaţi reprezentaţia de mâine seara?

— Cu multă încredere şi cu mult curaj. E şi rolul care-mi dă multă siguranţă. Joc un rol de cochetă, soţia unui ministru, un rol complet, de mari posibităţi scenice, pe care sper să-l realizez la înălţimea indicaţiilor regizorale ale domnului Maximilian…

— Să vorbim despre regie.

Dina Cocea

E atât de precisă, atât de amuzantă şi atât de binevoitoare pentru… debutante, încât orice cuvânt de laudă este de prisos.

— Să vorbim atunci despre o regie mai veche

— Te referi desigur la Iancovescu. Pe el însă eu nu-l consider regizorul meu. El a fost acela care mi-a călăuzit primii pași. Ar fi mai indicat să spun că a fost profesorul meu.

— Profesor? nu mă pot abţine de a mă mira… Nu aţi urmat Conservatorul?

— Nu mi-am tras coatele pe băncile Conservatoului. Nu ştiu dacă trebuie să mă bucur sau să regret acest fapt.

— Totuşi, o şcoală teatrală oarecare?

— Am studiat în particular, un an de zile la Paris. Apoi la Berlin.

— Şi la Berlin?

— Da, dar la Berlin n-am studiat. La Berlin am încercat să fac cinematograf.

— ?…

— Spre regretul meu, am constatat că nu sunt fotogenică. Altminteri poate deveneam…

— Vampă?

— Nu!… Să fim serioși… Deveneam poate o „stea”. Poate chiar mai puțin strălucitoare — dar în tot cazul “stea” pe firmamentul ecranului sonor.

— Desigur că aveţi şi ceva planuri de viitor?

— Care artistă nu are planuri de viitor — mai ales că sunt la vârsta când acest lucru îmi este pe deplin îngăduit. Totuşi, să nu te surprindă: nu-mi fac niciun plan de viitor. Prezentul — debutul de mâine seara — este ceea ce mă preocupă mai mult…

— Și „alte” planuri de viitor?

— Să mi se dea să joc cât mai mult…

Aici conversația s-a oprit. Desigur că ar mai fi continuat dacă domnișoara Dina Cocea nu ar fi fost răpită de d. Maximilian.

— Pardon! mi-a spus domnia sa în chip de scuză. Repetiția nu poate să sufere din cauza… taifasului dvs.

Dina Cocea se opune:

— Pardon, domnule Maximilian! Dumnealui îmi ia un interview.

— Pardon! îi răspund și eu  domnișoarei Cocea. Interviewl l-am luat de mult.

— Nici n-am simțit.

— L-am extras… fără durere. Succes!…

*** Rampa, aprilie 1936, F. O. Fosian, D-ra Dina Cocea ne vorbeşte despre „Pardon”, premiera de mâine seară, şi despre debutul său

Dina Cocea a devenit, în 1940, directoare a “Teatrului Nostru”, o companie pe care o înființase împreună cu Fory Etterle și Eugenia Zaharia, iar în perioada 1952-1962 a fost decan al Facultății de Teatru.

După 1949, actrița a condus Asociaţia lucrătorilor din instituţiile teatrale şi muzicale (A.T.M.) și a fost reprezentantă a României în comitetul special pentru cultură al ONU, dar a continuat să apară pe scena Teatrului Național.

Despre cariera în cinematografie Dina Cocea a vorbit în 1964 pentru revista Cinema.

“— Cu ce prilej aţi apărut pentru întâia oară în faţa unei camere de luat vederi?

— Era în 1939. Regizorul Ion Şahighian turna filmul “O noapte de pomină” pe unul dintre rudimentarele platouri din marginea Bucureştiului. M-a solicitat pentru un „rolişor”. Am cântat (pe atunci aveam voce) un şlagăr care avea să facă adevărată epocă: „Păstrează-mă doar pentru tine”, de Henri Mălineanu. Când Jean Georgescu a realizat filmul “Lanterna cu amintiri”, foarfeca de montaj a reţinut secvenţa în care am apărut eu, lucru care mi-a dat mari emoţii la premieră. Dar, cu toată nostalgia, trebuie să recunosc că adevăratul meu debut îl constituie rolul din “Neamul Şoimâreştilor” şi nu acela — îndepărtat — din “O noapte de pomină”.

— Ce rol v-a încredinţat Mircea Drăgan?

— Rolul Elisabetei Movilă.

— Şi care e ultimul rol interpretat în teatru?

— Tot o Elisabetă. Regina Elisabeta a Angliei din „Maria Stuart” de Schiller, un rol foarte greu şi drag, pe care l-am pregătit minuţios, pe parcursul a mai multe luni de studiu.

— Cum v-aţi „împărţit” între două epoci istorice, între două Elisabete…

— Am abordat rolul din film cu mult curaj şi, în acelaşi timp, cu docilitate.

— La ce vă referiţi?

— La încrederea pe care o am în realizatorii filmului, în viziunea regizorului şi a semnatarului imaginii. Pentru mine, talentul lui Drăgan s-a confirmat cu strălucire în filme ca “Setea” şi “Lupeni 29” şi am certitudinea că, urmându-l cu docilitate, cum am mai spus, nu greşesc. A trebuit să las la uşa platoului ceva din siguranţa pe care mi-au dat-o anii petrecuţi pe scenă, să mă apropii de film cu gândul că încerc o experienţă nouă, în care succesul nu poate fi obţinut cu facilitate. În teatru, artistul are rara şansă de a fi martorul reacţiilor spontane ale publicului, de a se conduce după ele şi de a se controla cu promptitudine. În film există o serie de intermediari tehnici între interpret şi spectator şi trebuie să lupţi cu tine însuţi pentru a-ţi păstra — întreagă — emoţia…

Dina Cocea

A te familiariza cu lumea filmului înseamnă, de fapt, a-ţi apăra emoţia! Trebuie să te detaşezi de tot acest context tehnic, mecanic, trebuie, animat de dorinţa de a transfigura idei, să-ţi trăieşti febril şi cu simplitate rolul. Să nu uităm, regizorul are o misiune capitală şi trebuie să-ţi subordonezi viziunea concepţiei lui despre întregul film, să te integrezi atmosferei generale.

În ceea ce mă priveşte, ani în şir am refuzat să fac film nefiind sigură că mijloacele artistice care mi-au ajutat să ajung la succes în teatru mă vor mai sluji şi pe platou.

— Ce v-a convins să vă înfrângeţi această îndoială?

— Creaţiile unor mari actori ca George Vraca, Ştefan Ciubotăraşu (uimitor de modest şi de copil în studiou) şi George Calboreanu, a cărui dragoste pentru film îi „subminează” serios vechiul amor purtat scenei. Când am auzit că Vraca va juca în “Tudor”, m-am întrebat dacă acest actor, care e prin excelenţă un actor de teatru, va izbuti şi o mare creaţie filmică. Impresia cu care am rămas după vizionarea filmului a fost de-a dreptul copleşitoare. Vraca şi-a înnoit creator posibilităţile de exprimare, a izbutit să fie, miracuos, altul. Marele actor de teatru se dovedea a fi şi un mare actor de film. În multe cazuri, însă, actorii noştri de frunte nu sunt solicitaţi să interpreteze roluri pe măsura lor. E bine să-ţi asiguri pentru roluri mici colaborarea unor mari actori. Dar regizorii noştri exagerează! Aproape toate rolurile principale ale peliculelor realizate în ultimii ani au fost încredinţate unor actori mai neexperimentaţi… Când se va scrie un film pentru Calboreanu?”

*** Revista Cinema, 1964

Dina Cocea

După “Neamul Șoimăreștilor”, Dina Cocea a fost distribuită în alte câteva pelicule ale anilor ’70 – ’80, printre care: “Ciprian Porumbescu”, “Ștefan cel Mare – Vaslui 1475”, “Mușchetarul român”, “Curcanii”, “Aurel Vlaicu”, “Cântec pentru fiul meu” sau “Iancu Jianu haiducul”. Ultima sa apariție pe marele ecran a fost în pelicula “Atac în bibliotecă”, realizată în 1993 tot de Mircea Drăgan, regizorul despre care spunea că îl creditează cu întreaga sa încredere.

În afara carierei pe scenă, artista a fost și autoarea unor piese de teatru, “Familia”, “Ana-Lia” şi “Dulcile-amare bucurii”, dar și a volumului “Cum am scris”, publicat în 1987 la Editura Eminescu.

Dina Cocea

Dina Cocea a încetat din viață la București, pe 28 octombrie 2008, cu o lună înainte de a împlini vârsta de 96 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

“De multe ori, nici nu ne dăm seama cât de mult suntem în atenţia publicului. Recent, cineva mi-a spus: Nici nu ştiţi de când vă cunosc! De la “Reţeta fericirii”. Mărturisesc, era un rol pe care-l uitasem şi care nici nu a avut prea mare importanţă în cariera mea, dar spectatoarea de atunci mi-a reprodus astăzi replica acelui mic golan pe care-l interpretam în travesti: «N-am niciun ban, dar puţin îmi pasă». Şi îşi aducea aminte şi gestul meu, cum îmi întorceam buzunarele pe dos. Dar nu numai prin rolurile noastre suntem constant în atenţia publicului, ci şi prin viaţa noastră particulară şi socială. Relieful pe care ni-l dă scena se transmite în viaţa de toate zilele. Cu mulţi ani în urmă, nu prea dădeam atenţie îmbrăcăminţii. Într-o zi, când mă întorceam grăbită de la repetiţie, cu haina deschisă, cu cordonul atârnând, o pereche m-a oprit şi mi-a spus:

Dina Cocea

—Dumneavoastră sunteţi Dina Cocea? Cum vă puteţi îngădui să umblaţi atât de neglijent pe stradă, nu vă gândiţi la noi, spectatorii, care suntem obişnuiţi să vă vedem atât de elegantă pe scenă?

Da, publicul nu uită şi nu iartă când îşi vede actorul îndrăgit într-un fel care nu îi place. Şi noi nu trebuie să uităm că, pe lângă raporturile obişnuite de la scenă la sală, străbătute de un flux direct de simpatie sau antipatie, noi, actorii, venim şi în contact indirect cu publicul în viaţa noastră zilnică. Mai cu seamă prin film, televiziune, care au mărit popularitatea actorului.

Personal, pe scenă îmi place să fac abstracţie de public, să mă izolez, să mă distrag oricărui zgomot care, fatal, deranjează. De aceea îmi place atunci când cortina nu se mai ridică între acte şi nici la sfârşit, aşa cum am văzut la unele spectacole în străinătate, când actorul nu mai revine la rampă în costumul personajului după ce, de fapt, l-a părăsit. Când nu face decât să trezească curiozitatea spectatorului. Privirile te judecă, te apreciază sau depreciază, te comentează şi îţi dau sentimentul că eşti în vitrină, ceea ce nu este plăcut. Uneori ne luăm însă revanşa. Curiozitatea manifestată de public îl face să se dezvăluie el însuşi, te ajută să-i cunoşti mai bine intenţiile bune sau rele. Pentru mine, un public ideal este acela care-ţi lasă impresia că joci în faţa unei săli goale, că auzi o imensă tăcere care respiră numai odată cu tine”, spunea actrița în 1968.

Dina Cocea

Surse:

Rampa, 1936

Realitatea ilustrată, 1937, 1939, 1941

Cinema, 1964, 1968

Teatrul, 1971, 1975, 1978

DS TW

leave a comment