HomeOameni care au intrat în istorieCreatori de modăMiss România 1932: Spovedania unei femei frumoase

Miss România 1932: Spovedania unei femei frumoase

Miss România

“În dimineaţa zilei de 10 ianuarie, Capitala a sărbătorit evenimentul mult aşteptat: alegerea Miss România 1932. Concursul a fost găzduit în birourile revistei Ilustrațiunea Română, aflate pe Stradaa Brezoianu, amenajate special acest scop. Sala juriului era prevăzută cu trei mari reflectoare, care revărsau o cascadă de lumină. Cu mult înainte de ora fixată, sosesc candidatele, însoţite de rude sau de părinţi.

Spre deosebire de concursurile din anii trecuţi, au fost admise şi invitate numai o parte din concurente, acelea rămase din severa selecţie prealabilă.

Sala rezervată exclusiv Miss-elor devine curând neîncăpătoare. Concurentele se privesc cu legitimă curiozitate, pentru că fiecare în partea vrea să-și cunoască rivalele „de-o clipă”. Unele se admiră reciproc; altele comentează în şoaptă coafura uneia, rochia alteia sau frumuseţea fizică a celor mai multe.

Una, dintr-o spontană admiraţie, la vederea unei concurente care-şi căuta loc, exclamă:

— Ce frumoasă e! lată o candidată, care va da de lucru juriului!

Un grup de candidate discută în şoapte. Una, ceva mai şireată, trece în revistă, cu coada ochiului, şirurile de candidate.

Poşetele se închid şi se deschid pentru a oferi tinerelor candidate micile şi inseparabilele auxiliare ale frumuseţei: rouge-ul, puful, pudra.

Zece fără un sfert. Începe neastâmpărul tinerelor candidate. Cele mai nerăbdătoare se scoală şi pornesc la promenadă pe culoare, apoi se reîntorc mulţumite că “au omorât timpul“. Ultimele minute par secole.

— Eu candidez pentru întâia oară — spuse o brună cu ochii mari, vioi. Nu știu dacă voi ieși sau nu Miss, dar concursul acesta îmi place cum este organizat: ordine şi egalitate de tratament pentru toată lumea.

— Dar juriul este, pe cât se spune, extrem de sever, — interveni o blondă de-abia sosită de la coafor

— Cu atât mai bine, replică alta, care-şi aranja coafura în mica oglinjoară de care nu se despărţea, vom avea certitudinea că Miss România 1932 va fi într’adevăr cea mai frumoasă dintre noi…

— Eu m-aş mulţumi să ies a ll-a — spuse o domnişoară cu un superb cap de blondină.

În sala mare a juriului reflectoarele au intrat în funcţiune. Este o lumină de plin soare artificial, care împrumută interiorului ceva feeric.

Rând pe rând, sosec membrii juriului.

Încep micile „şuete” de glume şi de povestiri. Membrii juriului ocupă în cele din urmă fotoliile. Mai lipsesc trei.

În aşteptare, se îndeplinesc formalităţile necesare constituirii. La zece şi un sfert, sosesc şi ceilalţi membri. Juriul este astfel format din domnii Al. Mavrodi, director general al teatrelor; Al. Mincu, Zăuceanu, J. Zaharov, Al. Popescu-Necşeşti, Şt. Brăiloiu, N. Apostolescu, H. Ionescu (de la „Universul”), M. H. Georgescu, sculptor şi pictor; Barcă, sculptor; Van Saanen, architect; Petru Aurel, pictor; S. A. Moisescu. T. A. Teodoru (Ion Tik) de la “Ilustraţiunea Română“, Zoica Dona, Miss România 1930.

Rând pe rând sunt introduse candidatele. Cea dintâi — o domnişoară drăguţă — extrem de emoţionată, defilează în faţa juriului, înconjoară sala, în timp ce fiecare membru îşi face notaţiunile necesare.

Urmează a doua, a treia… Examinarea este anevoioasă pentru că fiecare examinează atent.

După ce fiecare candidată a trecut prin faţa juriului, se procedează la selecţionare. Mai întâi 15, apoi 10, 11, 5, 4…. Au rămas patru. Din rândul acestora, juriul va alege pe Miss România…

Alegerea este destul de grea, candidatele trec în faţa juriului pentru a treia, a patra şi a cincea oară. Membrii juriului discută. Cele patru candidate sunt introduse din nou, pentru ca sculptorii şi pictorii să se pronunţe asupra liniilor.

Juriul intră în deliberare…. Se procedează la vot. Votul este secret. Rezultatul este următorul:

  1. (No. 12), d-ra Liliana Delescu
  2. (No. 44), d-ra Florica dr. Cristorian

D-ra Liliana Delescu, studentă, domiciliată în București, este proclamată Miss România 1932.

După trecerea primelor clipe de emoţie, noua Miss România şi d-ra Cristorian, întovărăşite de direcţia revistei noastre, au pornit către debarcaderul Grădinii Cişmigiu, unde aveau loc marile serbări sportive de hockey pe gheaţă ale „Ilustraţiunii Române”.

O frumoasă primire o aştepta şi aci pe Miss România, care a asistat la ultimele probe ale concursurilor, prezidând la oferirea premiilor.

Îndată după alegere, felicitând pe noua aleasă, i-am cerut câteva cuvinte pentru cititorii revistei noastre. Deşi încă sub impresia emoţiei clipelor, d-ra Delescu, extrem de amabilă, răspunde cu destulă promptitudine invitaţiei noastre.

— Sunt doar aleasa revistei dv. şi datorez cititorilor ei cel dintâi cuvânt. Cu atât mai mult cu cât şi eu sunt o cititoare credincioasă a „Ilustraţiunii Române”….

— Ne-ar interesa să ştim câte ceva despre d-ta şi despre copilăria d-tale.

— Mă numesc, cum ştiţi şi dvs., Liliana Delescu, sunt studentă la drept şi litere în anul I şi locuiesc în Bucureşti, str. Vasile Lascar 117. Tatăl meu a fost agricultor în Oltenia şi descind dintr-o familie curat românească. Dacă vă interesează şi mai mult, v-aş putea spune că descind după mamă din neamul Buzeştilor şi al Milcovenilor olteni. Este linia care vă poate asigura că sunt de esenţă pur românească, dacă țineți cu tot dinadinsul să-mi cunoaşteţi obârşia.

M-am născut în Turnu Severin acum optsprezece ani. Clasele primare le-am făcut acolo. Liceul l-am făcut la Bucureşti, la Institutul Moteanu. Bacalaureatul l-am dat aci şi l-am trecut cu distincţie. Acum urmez dreptul şi literele nu numai pentru a-mi face cultura superioară, dar pentru a îmbrăţişa o carieră. Acum am candidat la concurs şi am avut, după bacalaureat, a doua mare bucurie în viaţă…

— Dar cine v-a îndemnat să concuraţi?

— Drept să vă spun, domnul Maurice de Waleffe.

— Domnul de Waleffe?

— Da. Acum câţiva ani, când a fost în ţară, a participat la un concurs de frumuseţe al „Universului”. Printre spectatori mă găseam şi eu. Domnia-sa m-a relevat dintr-un grup de fetiţe şi cum mi-am manifestat dorinţa de a concura, mi-a spus:

— Eşti prea mică şi ai părul tuns. Lasă-l să crească. Şi când vei creşte mai mare să concurezi pentru că…. ai ceva de Miss… Atunci vei ieşi cu siguranţă Miss România. Şi profeţia d-lui Maurice de Waleffe s-a împlinit. V-am spus deajuns?

— Încă nu. Oboseala şi emoţia concursului v-ar îndreptăţi să ne cereţi odihna la care aveţi tot dreptul. Dar cititoriii noştri, ca şi noi, vor să ştie ceva şi din copilăria dvs. Ne-aţi putea spune ceva?

— Dacă trebuie să povestesc, voi povesti.

Miss România

Şi Miss România, adunându-şi gândurile, o clipă răsfirate de frământarea concursului, începu cu vocea armonioasă, cristalină…

— Am deschis ochii neştiutori pe acele minunate plaiuri olteneşti care-mi sunt şi astăzi în minte. Am crescut la ţară, pe moşiile pe care le plugărea tatăl meu lângă conacul care mi-a fost leagăn şi altar. Am respirat din adânc poezia pământului strămoşesc cu ale cărui bucurii şi necazuri mi-am împletit cei mai frumoşi ani ai vieţii… Am trăit viaţa minunată a câmpiilor înverzite, a lanurilor îmbelşugate, a pădurilor vrăjite, sub soarele fierbinte şi plaiurilor olteneştii, zburdalnică, în nemărginita libertate pe care de-abia acum, încătuşată între zidurile oraşului, o pot preţui…

Anii copilăriei… Anii conacului nostru în care mi-am legănat primele visuri, în care am cunoscut primele bucurii, în care am crescut în acea atmosferă de viaţă curat românească cu obiceiurile şi cu frumuseţile ei, anii conacului —anii copilăriei mele… În depărtarea amintirii — sunt ani de atunci — îl văd strălucind de bucuriile pe care numai eu le gustam, le înţelegeam cum ştiu copiii să le guste…

Îl retrăiesc şi acum în minte, la o răscruce de drum oltenesc, cămin de plugar, care cinstea cum se cuvine pământul şi datina strămoşească…. Conacul bucuriilor şi nebuniilor mele de copil zburdalnic şi răsfăţat…

— Dar vreo amintire mai impresionată, care v-a rămas în minte…

— Câte nu mi-au rămas în minte… De la 4—5 ani eram o bună călăreaţă. Vai de bietele animale! Măgăruşi, câini, viţei, cai, îi fugăream, călare, cât îi ţineau picioarele…

Odată am călărit un viţel frumos, ca o litografie de şocolală elveţiană. Seara viţelul căzu grămadă în grajd. Tatăl meu şi îngrijitorul vitelor n-au putut descifra enigmatica boală de care suferea viţelul… Bietul animal, multă vreme nu s-a putut ridica pe picioare. Nici veterinarul — un roşcovan savant—nu putu să explice boala… Până când, într-o zi, i-am mărturisit tatei isprava… M-a dojenit, şi din ziua aceea aveam la dispoziţie un cal cu care rătăceam toată ziua pe meleagurile noastre…

Miss România

Mama mi-a povestit în urmă că această predilecţie o aveam chiar când aveam câţiva anişori şi când ai casei, ca să-mi facă bucurie, mă plimbau pe spinarea măgăruşilor. În timpul ocupaţiei, un neamţ, plimbându-mă pe măgăruş, s-a pomenit cu o copită pe care a ţinut-o minte multă vreme. Am şi o fotografie din vremea acea, care pentru mine este… o amintire istorică. Sunt călare pe măgăruş şi sunt în tovărăşia prinţului von Fürstenberg… Am să v-o dau s-o publicaţi dacă credeţi că prezintă vreun interes.

— Dar vreo amintire din şcoală?

— Ca orice fată care a trecut prin liceu, am destule… Dar vă voi povesti una care are o legătură şi cu concursul dvs… Eram în liceu… Într-o sâmbătă, aveam ultimele ore libere. Trebuia să citim singure un text, să discutăm şi să ne spunem, rând pe rând, părerea sub privegherea chestorei noastre… Una dintre colege propuse însă… în prealabil, o oră de recreaţie, de joacă….

— Să facem un concurs de frumuseţe, fetelor…

Toate izbucnirăm în cor:

— Să facem! Să facem! Chestora noastră, o fată bună şi blândă, conveni la această recreaţie şi imediat juriul fu alcătuit. M-am ales prezidentă… M-am suit pe catedră, înconjurată de juriu, şi am procedat la alegere. Am ales, cum am putut, pe cele mai frumoase. Ba chiar ne-am şi fotografiat cu aparatul unei colege…. Dar rezultatul a produs, cum era şi firesc, nemulţumiri. De aici, un zgomot infernal. Un vacarm în mijlocul căruia caietele zburau ca frunzele luate de ciclon, călimările dansau, ghiozdanele slujeau drept mingi…

Miss România

Am primit o pedeapsă destul de severă: şi Miss-ele, şi juriul, şi candidatele…. O ţin şi astăzi minte. Atât de bine, încât mai adineaori, când mă examinaţi, mi-a străfulgerat prin minte scena concursului din şcoală cu toate peripeţiile şi m-am gândit atunci cât e de greu să fii judecător.

Cine ar fi putut crede atunci că într-o zi voi participa la un concurs veritabil şi că, ceva mai mult, voi reuşi chiar Miss România?

A doua zi, Miss România veni la redacţie să ne aducă fotografiile făgăduite.

— Am obiceiul să-mi ţin făgăduiala; iată-mă, am venit cu documentele. Şi Miss România întinse un vraf cu fotografii mărunte, amintiri din copilărie…

Domnișoara Liliana Deleseu părea cu totul alta. În zbuciumul emoţiilor, Miss România părea, în ziua concursului, obosită. Acum s-a recules. De-abia acum frăgezimea chipului desprins din linii atât de fine apare în toată splendoarea lui.

N-am înţeles, în ajun, pentru ce între atâtea frumuseţi feminine domnișoara Delescu degaja, hotărât, cu un aer aparte. Un aer de discretă distincţie, nobleţe, un farmec suveran care unea fineţea şi frăgezimea chipului cu acea umbră de uşoară melancolie care umezeşte ochii cu mari, de un verde închis.

Acum am descifrat enigma. Pe deasupra frumuseţii pur româneşti, cineva i-a strecurat ceva din măreţia tainei ochilor de madonă: o mistică împerechere de bunătate, blândeţe, înţelegere şi iubire profund omenească…

Desigur Miss a noastră trebuie să gândească mai mult decât gândesc fetele la etatea ei şi, dincolo de perdeaua ochilor, mintea trebue să frământe gânduri altele decât frivolităţile vieţii de toate zilele…

— Am auzit, domnişoară, că aţi scris şi poezii…

Miss avu un moment de ezitare. Apoi răspunse cu oarecare reticenţă:

— Am scris şi scriu. Dar deocamdată nu public nimic. Mă formez citind şi recitind minunatele lucrări ale poeţilor noştri… Ştiu eu dacă într-o zi voi putea publica poezii bune? Nu ştiţi că românul se naşte poet?

— Aveţi ceva scris de dvs.?

— Da. Uite caietul cu ultimele mele versuri. Dar vă rog să nu publicaţi, pentru că socot că nu pot compare încă în faţa publicului, marele jrudecător.

Am răsfoit în urmă caietul Miss-ei noastre. Un caiet în care şi-a adunat gândurile prinse între vis şi viaţă, încercări din care se desprinde destul de limpede o fire simţitoare predispusă la vis şi poezie…

Iată un fragment din “Taina ochilor”:

Te-apropii lângă mine

Şi-‘mi spui vorbe cuminţi;

Dar nu mă ’ncred în tine

Eu ştiu că tu mă minţi!

Tu ai doi ochi albaştri

Ce mă privesc mereu;

În ei eu văd doi aştri

Pe care-i mint şi eu!”

*** Ilustrațiunea română, ianuarie 1932

Miss România

Poziția de Miss România a propulsat-o pe Liliana Delescu în lumea marilor concururi de frumusețe internaționale înainte de a împlini vârsta de 18 ani.

Un an mai târziu, în august 1933, s-a căsătorit cu un funcționar de la Ministerul Agriculturii numit Constantin Stanimir, de care s-a despărțit în 1939, băiețelul cuplului, Radu, rămânând în grija mamei. A călătorit, după cum ne arată fotografiile din presa vremii, în Franța, în Belgia și în Statele Unite, dar în cele din urmă a revenit la București și a devenit… compozitoare. Familiarizată cu lumea competițiilor, a organizat o serie de concursuri de muzică, a înființat o editură de profil și a scris ea însăși librete, cel mai cunoscut dintre ele fiind “Lăsați-mă să cânt” (împreună cu Viorel Cosma),  pe care l-a încredințat celebrului compozitor Gherase Dendrino.

Miss România

Printre marile succese ale muzicienei se numără “Ţi-am scris o romanţă”, “Ai să uiţi până mâine”, “O noapte în Havana”, “N-am numai pe tine”, “Iubirea este internaţională”, “Doina”, “De când sunt în ostăşie”, “Marşul festiv”, “La Miami”, “Într-un amurg de toamnă”, “Să-ţi fie viaţa frumoasă ca floarea de cireş”, “Un gând” sau “Mariana mea”, tangouri, valsuri și romanțe foarte cunoscute în anii ’40.

Fosta Miss România a anului 1932, a avut, așadar, după obținerea mult râvnitului titlu, o carieră în muzică, dar a cochetat și cu lumea literară. În aprilie 1944, ziarul Rampa semnala apariția unui roman inedit:

“De sub teascurile proaspetei edituri Societatea română de editură, a apărut un roman nou, care înseamnă în acelaşi timp şi un nume nou încetăţenit în domeniul literaturii: acela al doamnei Liliana Delescu, nume cu largă circulaţie pe tărâmul muzical, unde a înscris frumoase biruinţe.

„Păpuşi cu ochii de smarald”, acesta-i titlul romanului, se recomandă prin cartea de vizită a domnului Ionel Teodoreanu care, cu autoritatea sa literară, spune:

Miss România

„Cartea doamnei Liliana Delescu este în primul rând un document, — o foaie de temperatură a frumuseţii feminine consacrată social, iar în al doilea rând, acest document a devenit, prin pana scriitoarei, literatură.

Cartea trebue să fie citită de femei, pentru a-şi vedea chipul în oglindă, şi de bărbaţi, pentru a vedea oglinda de taină a obrajilor iubiţi”.

Într-adevăr, cartea d-nei Liliana Delescu are meritul de a stârni un egal interes atât femeilor, cât şi bărbaţilor, pentru că, purtându-ne cu ani în urmă, departe de frământările şi zbuciumul epocii actuale, ne înfăţişează toate culisele concursurilor de frumuseţe de odinioară care au făcut să curgă atâtea valuri de cerneală, au născut atâtea ambiţii şi au făcut să bată atâtea inimi…

Începând cu anul 1932, când autoarea cărţii a fost consacrată Miss România, romanul având caracterul de autobiografie, străbatem, odată cu doamna Liliana Delescu, de-a lungul acelor peste 300 de pagini, toate etapele prin care trece şcolăriţa de ieri la concursul de fotogenie, pentru a ajunge la decernarea premiului Miss România, ca apoi să pătrundem, cu autoarea drept călăuză, în toată lumea aceea de lux şi petreceri, în viaţa aceea mirifică de palace, mari restaurante, mari oraşe mondene. Doamna Liliana Delescu nu uită să ne arate însă şi reversul medaliei: dezamăgirile și combinaţiile de culise.

Scrisă cursiv, pe alocuri cu puternice accente lirice, „Păpuşi cu ochi de smarald” are darul de a ne menţine tot timpul interesul treaz”.

Romanul fostei Miss România se numea inițial “Spovedania unei femei frumoase”. Autoarea mărturisea:

“Toată această goană după frumuseţe, după fericire, mi-a sugerat ideea să înfăţişez caleidoscopul de personagii cu slăbiciunile, cu pasiunile, cu rivalităţile, răutăţile, ambiţiile şi cu lipsa lor de generozitate. Vorbesc în cartea mea despre lumea care roia în jurul atâtor frumuseţi, la Paris, Lyon, Marseille, pe Coasta de Azur, la Monte Carlo, la Ostende, Bruxelles, începând cu personalităţile oficiale, despre recepţiile de la Preşedintele Republicei Franceze, baluri fastuoase, primiri princiare din partea primarilor între care se afla și literatul Edouard Heriot, despre întâlnirea cu Regele Suediei, cu Prinţul moştenitor al Danemarcei, apoi despre atâţia curtezani, admiratori, etc. Eram o fetiţă de 17 ani când am văzut toate acestea.

Miss România

Vă puteţi închipui, eram numai ochi şi urechi şi micul meu creier prindea viu şi colorat sutele de scene frapante, tablourile pitoreşti și fragmentele dintr-o realitate înfrigurată din anii 1932 – 1933.

Recitind acum notele mele de atunci, sunt surprinsă cu ce linişte şi uşoară ironie am zugrăvit toate aceste momente care m-au impresionat şi emoţionat. Fără falsă modestie, pot spune că am fost o bună interpretă a lucrurilor pe care le-am văzut, le-am înţeles şi în intimitatea cărora am trăit.

— Dar în partea a doua a romanului dvs. ce trataţi?

— Spovedania începută trebuie dusă până la capăt. De aceea, cu toată francheţea, arăt în paginile romanului meu ce gândesc despre dragoste, despre bărbaţi, dar şi ce ispitesc acele femei devenite simple manechine, risipindu-şi viaţa în nimicuri, fără să producă ceva în ceasuri sterpe, în care nu înfloreşte niciun gând serios când totuşi viaţa are un scop şi îţi impune anume obligaţii sociale şi morale”.

Surse:

Ilustrațiunea română, 1932

Realitatea ilustrată, 1933, 1941, 1942

Rampa, 1942, 1944

Universul, 1932, 1942

Latest comments
  • Superb, mulțumesc mult și sunt atât de fericita ca mai exista oameni care știu sa respecte și sa prețuiască trecutul.

    Ar fi fost mandra ca mai exista oameni care sa și amintească de ea în afara de noi, familia ei.

    Ioana Popescu, nepoata Lilianei Delescu.

  • O fantastica poveste de viata! Asa miss, parca ar fi o poveste! Si frumoasa si desteapta si…virtuoasa! Talent extraordinar. Cu ce acuratete se exprima, cata dragoste de tara, cata modestie….

leave a comment