Un interviu-document cu maestrul Constantin Nottara

În Decembrie 1927 maestrul Constantin Nottara dădea primul său interviu mare, prima sa spovedanie mai lungă, ce a apărut în paginele revistei „Rampa” sub semnătura redactorilor de atunci, viitorii prozatori Tudor Muşatescu şi Romulus Dianu.

În octombrie 1935, la moartea actorului, publicația l-a reprodus în întregime:

“Un senior. De cincizeci şi trei de ani el joacă teatru. Să ascultăm cu evlavie şi cu sufletele deschise minunile unui basm.

— Eee!… Eu am jucat teatru de când eram de trei ani… şi l-am jucat din instinct… Mi-aduc aminte că odată în preajma sărbătorior, ca acum, a venit şi la noi în casă Vicleimul. În afară de povestea minunată cu ciobanul cu îngerii şi cu Irod împărat, de la început mi-a luat ochii altceva.

Cutia cu păpuşi… Un Guignol portativ, cu sforicele şi beţe îmbrăcate…

Şi… impresia asta a mea a fost atât de puternică încât chiar de a doua zi m-am gândit că beţele acelea ar fi mai bine să fie încarnate, să aibă un suflet, să fie păpuşi vii…

Dar, ce puteam face eu singur? Am găsit 2-3 prieteni, mormoloci ca şi mine, le-am explicat ceea ce se petrecea în închipuirea mea şi ne-am pus să facem noi ceea ce făceau beţele îmbrăcate din Cutia de păpuşi.

Aşa am început să joc teatru fără să fi văzut vreodată şi fără să ştiu ce e aia…

Câţiva ani mai târziu, poate trei, poate patru, în mahalaua unde şedeam eu, pe Sfinţii Voievozi, aveam o curte mare cu grădină în fund şi cu un chioşc în milocul ei.

Peste drum de noi şedea un prieten al meu, tot cam de o vârstă cu mine. Ghiţă Buzoianu a fost mai târziu profesor de geografie, literat, gazetar şi critic de artă

Cu Buzoianu ăsta am luat o hotărâre mare… Aceea de a face noi de la noi subiecte de piese de teatru, pe care să le jucăm în sala noastră de spectacol, instalată în chioşcul din mijlocul grădinii…

Buzoianu ştia să citească binişor…

Ţin minte că odată am luat pe „Emigranţii la Brazilia” o cărţulie dialogată de Răureanu. În carte era vorba de proprietari de plantaţii de cafea, care aveau sclavi negri pe care îi chinuiau groaznic.

La o reprezentaţie eu am jucat odată pe unul d-ăştia şi m-au spoit pe ochi cu bozii… Parcă eram un harap mititel… De-abia mi s-a luat spoiala după obraz cu multă frecătură şi părinţii mei mi-au interzis să mai joc teatru.

Eu însă continuam să joc pe furiş… şi ce este mai curios le arătam şi celorlalţi actori cum trebuie să joace.

Tot pe vremea asta mi-aduc aminte de un fapt care a avut o mare influenţă asupra mea…

Într-o zi bunica, tata şi mama mea mergeau la masă la un frate al bunicului meu. Era un om foarte bogat care avea nişte case mari pe strada Răureanu… şi pe lângă asta era şi un mare iubitor al artelor, literelor şi artiştilor.

Mi-aduc aminte că după ce am prânzit am trecut cu toţi într-o odaie mare cu tapet roşu cu ciubuce de aur peste tot şi cu o sofa mare turcească aşa cum erau sofalele atunci…

Asta mă impresionase pe mine fiind copil…

Toţi musafirii s-au aşezat cu cafele… Drept în faţa mea era un pian… uite… când vă spun parcă îl văz, un pian frumos cu coadă rezemat de perete.

În scobitura pe care o făcea pianul, am văzut aşezându-se un om înalt ras şi cu plete…

Bunica şedea uite cum stă d. Muşatescu colo… Pe mine m-a atras felul cum domnul ăla lua o atitudine deosebită de a celorlalţi.

Când a început să vorbească, simţeam în mine vibrând ceva ca o coardă atinsă. Şi când domnul a început să vorbească tare şi să se înfierbânte m-am speriat şi am fugit în poalele bunicii mele.

Din ce spusese el, îmi rămăseseră în minte câteva vorbe fără sens: …David …Saul.

Abia mai târziu, gândindu-mă la întâmplarea asta, mi-am dat seama că domnul cel ras și cu plete recita din Saul al lui Alfieri…

Din ziua aceea a rămas în mine încă o impresie puternică… De felul cum „ăla” spunea, vorbea şi transmitea în sufletul meu, emoţia.

Au urmat apoi anii de şcoală. M-au băgat întâi extern la Pensionul Codreanu, care era unde se află astăzi Administraţia Domeniilor Coroanei.

Acolo, printre alţi elevi, se afla şi viitorul actor Iulian. Bineînţeles că era cu mult mai mare ca mine. Eu nu-l cunoșteam. Auzeam însă pe ceilalți, mai mari, strigându-l toată ziua.

— Iulian! Iulian!

Numele ăsta mi-a rămas în minte și mult mai târziu, când ne-am găsit în teatru, l-am întrebat.

— Ascultă!… n-ai fost cumva prin pension la Codreanu?

— Ba da!…

Cum o fi ajuns Iulian să intre într-un pension ca acel al lui Codreanu şi cât şi cum ar fi învăţat acolo, n-am putut afla niciodată.

— Pensionul avea pentru băieții de familie aceeaşi importanţă pe care o aveau călugăriţele pentru fete?

— Da… pe atunci, copiii de familie bună erau interni, măcar că părinţii lor locuiau în Bucureşti. Erau trimişi în pensiune ca să înveţele limbile străine, manierele.

De la Codreanu, m-au trimis şi pe mine intern la Institutul Libertatea. Un pension faimos al cărui director era un grec, Petre Traian. La pensionul ăsta se obişnuia să se puie de cu vreme piese de teatru în repetiţie, ca să joace la sfârşitul anului.

Şi ce să mă pomenesc, odată, când să se puie în repetiţie „Mihai şi Călăul” de Bolintineanu vine directorul la noi şi ne spune să vie toţi sus în sala mare, fiindcă a venit profesorul de teatru ca să aleagă elevi pentru piesă.

Eu să tot fi avut 9 – 10 ani, pe atunci, în ’68 – ‘69. Cum am auzit de asta, am simţit o svâcneală in mine. Mă gândeam… “De m-ar alege pe mine”.

Sus, profesorul de teatru, nu era altul decât acela ras şi cu plete, pe care îl auzisem declamând în casa bunicului meu.

Directorul nostru ne spune:

— Vestitul actor Andreescu, care va avea cinstea să monteze „Mihai şi Călăul” pentru sfârşitul de an al şcoalei noastre.

Serbările noastre de fine de an se dădeau în sala Bossel, unde e acum L’Independence Roumaine, care a ars mai zilele trecute.

Sala venea de-a curmezişul pasajului Imobiliara, în mijlocul unei curți murdare şi părăginite.

Andreescu a început să se uite la noi toţi. Alesese pe Gion, pe Cristodulo. Eu ridicam capul ca să mă vadă. Gion trebuia să facă pe banul Buzescu, Panait Cristodulo pe Alexandru cel rău.

În sfârşit, Andreescu se apropie de mine. Tremuram de emoţie.

— D-ta pentru că eşti băiat frumuşel ai să faci pe o fată. Ai să faci pe Maria.

Parcă mi-a turnat apă rece… Băieţii râdeau de mine, foarte mulţumiţi de situaţia mea. Şi — ca şi la teatru uneori — şi atunci am primit rolul fără plăcere.

Andreescu mă încuraja.

— Lasă, mititelule, lasă… ai un paragraf unde o să ieşi foarte bine.

În ziua împărţirii premiilor, a început reprezentaţia şi ne-a deghizat. Mie mi-a pus o rochie de jupâneasă cu o broboadă după gât şi cu nişte coade pe spate.

Băieţii se tăvăleau de râs. Eu crăpăm de necaz.

În momentul când îmi vine rândul să intru în scenă, Gion — ca să râză de mine, — mă trăgea de coadă şi îmi smulgea peruca.

Mă gândeam: „Ce fac eu fără perucă? Cum să intru eu în scenă aşa ca o fată cheală?”.

Şi într-o clipă, fără să-mi pierd deloc cumpătul, desfac broboada din jurul gâtului şi mi-o pui în cap… şi astfel putui să intru în scenă.

Bineînțeles, Gion, a căpătat o straşnică reprimandă de la director.

De atunci s-a înrădăcinat în mine dorința de a mă face actor, țineam însă secretul în mine fără să spun vreun cuvânt acasă.

Mi-aduc aminte că tot pe vremea aia, într-o vacanță de Crăciun a luat tatăl meu loja la teatru.

Asta mi-a bulversat tot sufletul. Țin bine minte. Loja noastră avea numărul 57.

Sala era luminată cu lumânări de spermanțet. Sus, în mijlocul tavanului, era o gaură mare. Când trebuia să înceapă spectacolul din gaura aia cobora un policandru enorm, cu lămpi acoperite cu globuri. Şi fiindcă lămpile acelea ardeau cu ulei de rapiţă, la sfârşitul fiecărui act, policandrul era ridicat iarăşi de i se pompa uleiul necesar.

În faţa mea, scena, mi se părea un zid enorm… şi ceva care se dărâma, cortina.

Acel zid mare căci la el îmi rămăseseră ochii, s-a ridicat… Şi deodată, văd că pe scenă încep să se ciorovoiască şi să se bată doi inşi pe care o femeie încearcă să-i despartă…

Pe urmă, văzui că mai intră un grec şi un ovrei. Când a intrat ovreiul, lumea a început să aplaude furtunos.

Se juca “Lipitorile satelor”. Acel ovrei aplaudat era Millo, iar grecul Ferbariad.

De atunci, în toată vacanţa, tata ne-a dus iarăşi la teatru şi am văzut între altele “Moartea lui Constantin Brâncoveanu” care m-a impresionat mai mult decât „Lipitorile satelor”.

După asta, tata a murit şi eu am căzut bolnav de o anghina difterică.

Rămăsesem singur la părinţi şi biata mamă se uita la mine ca la un cireş copt.

După ce m-am făcut bine, eu, din mintea mea, m-am apucat să scriu „Moartea lui Constantin Brâncoveanu’’.

Dar când am ajuns la sfârşitul lucrării mele, la execuţia Voevodului şi a coconilor care trebuia să se petreacă la Constantinopole mi-am zis:

„Cum se poate ca turcii care se află în ţara lor, să vorbească româneşte cu Constantin Brâncoveanu? De unde şi până unde să ştie toată turcimea româneşte?”

Şi aşa fiind, am început, mă întreb pe bunicul meu care ştia bine turceşte şi greceşte, cum se zice în limba lui Mahomed cutare ori cutare frază. Bunicul mi le spunea, şi eu terminam “pe turceşte“ sfârşitul piesei mele. Când a fost gata, am jucat-o cu cu colegii mei însă numai pentru noi.

Tot din memorie am scris şi „Lipitorile satului”, iar mult mai târziu, pe când mă aflam într-o companie, făcută de Mala, la Brăila, neavând piese în repertoriu, tot datorită acestei ușurințe a mea de memorizare, le-am spus camarazilor din trupă:

—Măi, scriu eu piese. Într-o singură noapte am scris „Pantalonul roşu”. Şi într-altă noapte „O palmă în Teatru”, piese pe care le văzusem jucate la Bucureşti.

Dar începuse să nu-mi mai placă pensionul. Deşi urmam liceul, eram intern la Institutul Libertatea. Dimineaţa, mergeam cu pedagogul la liceu, seara ne duceam iarăşi la pension.

Asta a mers până în 1875, când a murit mama.

Am rămas numai cu bunicii mei, şi prima mea hotărâre a fost să plec din pension, şi am plecat. Eee!…

Maestrul descreţeşte sprâncenile… monoclul cu rama de aur… cade sclipind, cometă de sticlă cu coadă de şiret… Ţigări… Altare mici de carton care trimit spre plafon, jertfe albastre de fum. Şi iarăşi basmul minunat întrerupt de o tăcere minunată de chibrituri.

— …În vacanţă, ne-am strâns câţiva prieteni şi am înjghebat o trupă de teatru. Pe strada Udricani, lângă templul cel mare, era o şcoală israelită. Nu ştiu cum am făcut eu, dar l-am convins pe directorul şcoalei şi mi-a făcut acolo o scenă.

Epitropul meu a aflat că eu am de gând să joc teatru şi consultându-se cu consiliul de familie asupra acestei „apucături” ale mele, a fost însărcinat ca prin orice mijloace să mă împiedice să apar la spectacolul din seara de Crăciun.

Şi credeţi că mi-a făcut?… În ziua spectacolului, mi-a luat hainele, ghetele, şoşonii, paltonul şi m-a lăsat ifi-fliu în casă.

“Actorii“ ceilalţi mă aşteptau pe la poartă. Epitropul meu îi luase la goană, alergând cu reteveiul după ei.

Nu ştiam cum să fac sa ies din încurcătură.

M-am gândit fel şi chip până s-o scot la capăt, şi am alergat la băiatul bucătăresei noastre, care era tot cam de o vârstă cu mine, i-am luat hainele lui şi îmbrăcat cu ele am şters-o la teatru. Epitropul meu mi-a băgat de seamă lipsa şi a venit după mine în sală.

Când am ieşit eu în scenă, nu m-a recunoscut… Se vede treaba, la ieşire însă era mai greu… sala n-avea decât o singură ieşire Şi epitropul meu se aşezase la uşă să mă pândească.

Atunci m-am deghizat cu barbă şi m-am luat de braţ cu un bătrânel veritabil care fusese la spectacol.

Degeaba se puchinea epitropul meu să mă vadă, că am scăpat neobservat şi într-o goană am ajuns acasă înaintea lui…

Şi tot aşa mereu până într-o zi când epitropul meu a consimţit să mă lase să fac teatru, cu condiţia, însă, ca liceul să fie liceu. Şi aşa în 1876 am jucat pe o scenă la „Grădina cu cai” unde e acuma fabrica de mezeluri a lui Paţac. În trupă se găsea Mircea Demetriade, fratele Romaneaschii, Niculae Gărdescu şi un oarecare Corcoveanu…

— Dar femei nu aveaţi în trupă?

— Ba da!… Aveam şi o femeie… Era una, Gabriela!… Un fel de nemţoaică care nu ştia bine româneşte, dar îi dădea aşa înainte…. Catopol deşi se ţinea toată vremea după coada noastră, nu voia să joace cu noi… Venea însă regulat la repetiţii şi trecea peste drum într-o berărie unde era un klavir şi până isprăviam noi cânta într-una…

Catopol cânta foarte frumos la klavir.

Acolo la „Grădina cu cai” am jucat trei piese: „Întâi Aprilie”, „Fata lui Chirtoancă’’ şi „O toaletă neisprăvită”. Interesant este că patronul grădinii ne plătea şi ne dedulcisem la parale…

De aceea în august spre toamnă ne-am luat „Tărăbuţa” la spinare, şi ne-am dus cu trupa să cântăm la alt local…

Am găsit după lungi cercetări un fel de grădină birt cu firma „La steaua roşie” pe Calea Văcăreştilor…

Antreprenorul, un ovrei, văzând că aveam şase piese în repertoriu, socotind că mai e puţin până să închidă grădina s-a arătat dispus să ne angajeze.

— Cât ne dai? Ovreiul s-a gândit, s-a scărpinat după ureche… De fiecare câte 4 franci pe seară…

Se înţelege că noi am fost încântaţi şi am primit angajamentul.

Toamna se deschidea Conservatorul pe vremea aceea (cum vă spusei, la 1876). Conservatorul se afla unde e acuma Biserica Zlătari… Era în aceeaşi casă cu Ministerul de Justiţie şi avea numai o singură clasă, a lui Velescu.

M-am prezentat şi m-a înscris. Odată cu mine au mai intrat atunci în Conservator Popovici Beyrut, Costescu, Catopol. Petre Sfetescu, fost magistrat şi membru al Înaltei Curţi de Compturi, Măndica Ionescu şi alţii. Un an mai târziu, la ’77, s-a mai populat clasa cu încă două eleve, domnișoara Eleonora Bogdan. mai târziu, doamna Nottara, astăzi decedată, soţia mea, şi domnișoara Agatha Bârsescu, astăzi marea Agatha Bârsescu. În anul I am dat examene şi am obţinut premiul întâi!

Când eram în anul al doilea a început războiul pentru neatârnare, de aceea producţia de fine de an a Conservatorului s-a făcut la Teatrul Naţional în folosul “Crucii roşii“.

La producţia asta am fost trecut şi eu cu o bucată de Voltaire, „Fanatism”. Eu făceam pe Zophite şi Zamfirescu pe Mahomed. Bucata asta o mai dădusem eu şi la examen împreună cu „Banul Mărăcine” de Alecsandri… În programul producţiei era şi „Poetul romantic” de Millo, în care Zamfirescu juca pe poetul şi Măndica Ionescu pe Marița…

Când am intrat în scenă, mi s-a părut că rampa se mişcă, că galeria se scoboară, stalurile se urcă şi policandrele iau atitudini fantastice. Pe timpul ăla în scenă se aflau 6 loji. Trei de o parte şi trei de alta…

Dar după primele cuvinte rostite, emoţia mi-a dispărut. La sfârşit cortina se ridica şi se lăsa mereu la aplauze…

Trecând spre cabină aud în urma mea un glas…

Din loja direcției mă striga un domn.

— Tinere, Tinere!… Domnul avea barbă frumoasă, era impunător și se sculase în picioare… M-am apropiat. M-a întrebat cum mă cheamă…

— Aha… te numești Nottara? Eu sunt Ion Ghica, directorul general al Teatrului… Uite, d-ta ai auzit să se înfiinţează societatea dramatică. Zilele astea ai să faci o repetiţie să te angajeze ca elev… Nouă ne trebuie 6 elevi şi 6 eleve ca să nu mai fie ca până acum elevi de pripas… Când mi-a spus prinţul Ghica de petiţie, în spatele meu era Gărdescu Zice:

— Mă, Nottara, hai să dăm amândoi petiţia.

Gărdescu scrie petiţia şi se iscăleşte. El avea un scris mare şi eu o iscălitură măruntă ca şi acuma…

— Iscăleşte şi tu dedesubt. Am luat petiţia şi m-am iscălit şi eu sub semnătura lui Gărdescu.

Câteva zile mai târziu, cum fusese vorba, prinţul Ghica mă întrebă:

— Bine, domnule, ţi-am spus să dai o petiţie?

— Am dat-o… Am trebuit să explic cum că petiţia purta două semnături. Una mică dedesubt şi alta mare deasupra care o întuneca pe a mea

— Fă alta şi dă-mi-o mie!… Aşa am fost angajat în 1877 la Teatrul Naţional, unde am rămas până astăzi.

Am jucat, am progresat încet, încet, am muncit şi m-am afirmat!

Aveam înaintea mea pe Mateescu şi pe Iulian… Era apoi marele Grigore Manolescu…

Supărat cu Naţionalul pe vremea aceea, Manolescu înjghebase o trupă din care făceau parte Margareta Alexandrescu, soţii Chiriachide, Arion şi alţii, şi jucaseră cu extraordinar succes „Pantalonul roşu”, „O palmă în teatru”, “Suflă-mi în ochi” şi „Fata lui Kirtoanţă” la teatrul „Valhala”.

— Unde era teatrul ăsta?

— „Valhala” era unde este acum poşta… Era un fel de hipodrom făcut din paiantă… În mijloc era o arenă de circ şi jur împrejur mese, înşirate pe terase de scânduri. După prânz veneau aci să facă exerciţii de călărie doamne, domni şi domnişoare din societate… mulţi veneau să privească să discute sau să flirteze. Pe urmă s-a deschis acolo un varieteu renumit şi în cele din urmă, Manolescu a transformat localul în teatru…

După „Valhala”, Manolescu a plecat cu Măndica lui Gujiu la Iaşi şi în lipsa lui s-a înfiinţat Soc. dramatică.

— În anul războiului pentru independenţă, Teatrul Naţional a continuat să joace?

— Sigur… Şi au fost în această stagiune momente neuitate în istoria teatrului românesc.

Stagiunea a început în anul războiului cu două piese: „Doctorul satului” şi „Visul Dochiei”, o piesă de Frederic Dame şi Olănescu-Ascanio…. Tot actul era o alegorie cu aluziuni la situaţia politică şi militară a României. Personagiile principale erau Dochia şi România. Pe Dochia o juca Frosa Popescu, iar pe România o juca Maria Vasilescu.

În piesă se auzeau coruri de viteji trecând la război şi către sfârşitul actului apăreau soldaţi veritabili în piesă… De aceea se aduceau la teatru prizonierii turci, ba chiar s-a adus în scenă şi steagul cel verde, luat de sergentul Grigore Ion la Plevna.

Într-o seară, printre ostaşii trimişi de la regiment a apărut şi Grigore Ion în persoană.

Apariţia lui în scenă cu decoraţiile româneşti şi ruseşti pe tunică a fost ovaţionată de o sală în delir. A fost cel mai grandios spectacol, cea mai puternică manifestaţie care s-a făcut vreodată în vreun teatru românesc.

Dar din cauza sergentului, interesul scădea pentru acţiunea pieselor şi Divizia a oprit pe Grigore Ion să mai apară pe scenă.

Tot în stagiunea asta Millo şi Pascally şi-a jucat repertoriile lor. Atunci s-a jucat Roma învinsă a lui Parodi…

Pentru Roma învinsă s-au făcut prima dată — de când se înfiinţase Societatea dramatică — decoruri şi costume noi. Această epocă de reprezentare a coincis cu marea sărbătorire a lui Alecsandri care luase cupa de la Montpelier.

S-a făcut o serbare unică, urmată de un banchet dat în sala teatrului. Tot ce avea tara mai select și mai de seamă a luat parte la sărbătorirea Bardului de la Mircești.

Anul următor, s-a jucat „Despot Vodă”.

Grigore Manolescu, “Despot”, și eu, Lăpușneanu. De atunci începuse să se simtă o oarecare îngrijire în punerea în scenă. Astfel actul întâi din “Despot Vodă” a fost montat cu costume și decoruri noi.

Pe la jumătatea anului, am jucat „Ruy-Blas” în traducerea lui Ascanio… De la acest spectacol am început eu să am mai multă valoare artistică.

Bolnav fiind Petreanu, rolul lui „Don Sallust” mi-a fost încredinţat mie să-l joc în 24 de ore. L-am învăţat într-o noapte, l-am jucat seara şi cu rolul ăsta m-am relevat.

De atunci, cum era vreun rol care să mi se potrivească, direcţia mi-l dădea mie, fără să-l solicit.

Când a început stagiunea, Pascally era bolnav rău de piept. Doctorii l-au trimis la Reichenhall. Nu se lăsa însă biruit de boală. Când intra în scenă, tuşea până se încovoia— şi totuşi juca mai înainte.

În primăvară, s-au dat două reprezentații în beneficiul lui. „Doi sergenţi” la Național şi “Ce ştia satul” la Raşca….

A strâns ceva bănişori şi a plecat la sanatoriu.

La Național în timpul acesta se începeau repetiţiile cu o melodramă „Strigoiul” şi se monta „Amicul Fritz” de Chatrian în traducerea lui Gion şi Odobescu. Şi atunci iar s-au făcut cheltueli mari. Mi-aduc aminte că în actul întâi s-a servit pe scenă o masă completă de la „Hugue”, care se afla unde e Rigler acuma.

În timpul ăsta Pascally murea. Înainte de a muri, acest actor care a întemeiat teatrul modern în țara românească n-avea un ban, nici o lețcaie.

Cu două ceasuri înainte de moartea lui, slujnica umbla să vândă o glingă ca să poate face o rețetă la farmacie.

În locul lui a rămas Manolescu. Dar Manolescu s-a certat repede cu teatrul și a înființat teatrul lui de la „Dacia”.

Teatrul rămăsese fără sprijin. Cantacuzino, directorul, m-a chemat pe mine.

— Uite, Nottara, nădejdea acuma este numai în d-ta. Pascally a murit, Manolescu a plecat. Eşti în stare să te înhami la repertoriu?

— Sunt!… Din momentul acela, am luat toate rolurile în spinare.

În stagiunea aceea, 1882 – 83 am jucat „Despot Vodă”, în „Strigoiul”, în „Cele două orfeline”, în „Fiul nopţii”, în „Haimanalele”, în „Domnul Ministru”, în „Nebunii din faţă”, în „Bomba cu apă fiartă”, în „Muşchetarii”, în „Crima din strada Păcii”.

Tot atunci am jucat pe Raul din „Scânteia”, pe Costică din „Mincinosul”, pe căpitanul Coroiu din „Curcanii”, aşa că în primăvara am ieşit cum iese câinele din iarnă cu cojocul zdrenţuit.

Comitetul s-a strâns atunci şi m-a făcut deodată secretar de clasa doua împotriva legii. Mi s-au votat 300 de lei pe lună şi am stat la Paris din aprilie până în august.

La Paris am avut recomandaţii de la Alecsandri, către actorul Got, şi dela Odobescu, către Delaunay. Meşteşugul învăţat la ei nu era altul decât al lui St. Velescu. Velescu îl învăţase de la Regnier. Eu am stăruit în învăţământul clasic. Studiai „Cidul”, „Horaţiu” „Cina, “Les Effrontes” de Augier… I-am scris chiar despre piesa asta lui Gri-Gri Cantacuzino, care a pus să o traducă şi mi-a pregătit reintrarea la National.

Într-o noapte m-a apucat o nostalgie a teatrului şi a limbii româneşti. Fără să mă mai uit înapoi, am plecat. La ‘83 am scăpat Naţionalul de un adevărat dezastru, iar în 1884 Alecsandri aduse „Fântâna Blanduziei”. Toţi se îndoiau de valoarea ei literară şi dramatică. Cantacuzino ordonase repetiţiile, dar piesa se scotea şi punea în repetiţie după cum şi Alecsandri era sau nu în Bucureşti. Scria apoi de la Mirceşti. Ce e cu „Fântâna mea”? În fine, la 14 martie 1884 s-a jucat. S-au întrebuinţat decorurile din „Roma învinsă”. În locul sălii de lucru a lui Horatiu s-a pus un Atrium. În actul întâi s-a făcut o fântână. A curs pentru întâia oară apă pe scenă într-un lighian de tinichea mascat cu covoare de iarbă. La premieră au asistat Regele şi Regina. A fost un succes aşa de mare că publicul nu ne mai lăsa să vorbim. Ţin minte şi distribuţia. Romaneasca juca pe Getta, d-na Hasnaş pe Nera. Eu jucam pe Horatiu, Petreanu juca pe Gallus, Iulian pe Postum, Petrache Bibescu juca pe Mecena. Scena ne-a fost acoperită de flori. Vodă Carol şi Regina Elisabeta l-au poftit pe Alecsandri în loja regală. Regele îndemna publicul să ovaţioneze. Tot aşa, într-o muncă, am dus-o până în 1892, când Manolescu a murit.

— Ne-aţi pomenit în treacăt de câteva nume mari: Alecsandri, Delavrancea…

— Să vorbesc prin urmare, despre ei nu-i aşa?

— Alecsandri era un om apreciat, arăta mai cu seamă prieteșug lui Grigore Manolescu şi mie. Când venea la Bucureşti, ne duceam să-l vedem la hotel Boulevard. Ne povestea uneori din trecutul lui literar. Ne spunea râzând că era cât p-aci să fie Vodă al ţării româneşti, prin votul de la Iaşi revenit lui Alecu Cuza.

Ne mai povestea impresiile sale din Italia şi Franţa. Legătura lui cu actorul Got… În sfârşit, mie mi-a dăruit toate volumele lui de poezii şi a însemnat pe o hârtie toate indicaţiile pentru reprezentarea părţii din „Dumbrava Roşie” unde Ştefan cel Mare vorbeşte soldaţilor lui. Tot acest discurs, precedat de un dialog, Alecsandri mi l-a lăsat moştenire să-l joc când va fi o aniversare a lui Ştefan cel Mare. M-am ţinut de vorbă, în 1904, când s-au comemorat 4 centenare de la moartea Voievodului moldovean şi când am jucat acest tablou aşa cum mi-a fost indicat de Alecsandri.

(…)

Ţin minte, că veneam regulat la repetiţie la Bossel. Pe o scară lungă, jos te coborai în tipografia Timpul, în toiul verii venind pe aci, observai la o masă în redacţie mereu şi mereu acelaşi tânăr plecat peste masă scriind şi asudând. Fiindcă era arşiţă grozavă rămânea numai în jiletcă. Tânărul era Mihai Eminescu, singurul redactor de la Timpul.

(…)

— N-am nicio superstiţie de teatru. Prefer… toate rolurile! Nu există rol preferat mai mult ca altul. N-am emoţii mari pe scenă, emoţia mare începe când deschid cartea cu rolul şi îl analizez, când încerc să fac din rol un subiect acceptabil în public, fără să mă cobor eu la dânsul, firește, dar având în orice caz publicul în mare respect. Pe scenă sunt stăpân pe mine, pentru că sunt stăpân pe rol. Publicul devine antipatic numai actorilor timizi și nestudiați. Niciodată nu m-am îndrăgostit de vreo parteneră. Consider partenerele ca pe niște personagii ale autorului. Pentru mine nu există decât rolul. Lui îi acord toată grija mea. Câteodată o grijă exagerată.

— ….. ?

— Ar fi prea mult să vă vorbesc de toți. Am cunoscut pe Delavrancea, sufletul acela distins și patriot, pe Grigore Ventura, ziarist în vreo trei limbi, critic muzical şi dramatic… Pe Mitică Racoviţă, critic cervicoz şi polemist, pe Ştefan Mihailescu, Anghel Dumitrescu. Catopol…

Stagiunea 1885 unică în analele teatrului românesc atât pentru marele ei succes artistic, cât şi bănesc. E destul să vă spun că s-au jucat trei piese: „Hamlet” cu Iancu Petrescu, Manolescu, eu, Velescu, Romanescu, d-na Hasnas. Apoi „Scrisoarea pierdută” cu Iulian Niculescu, (Marele Niculescu), Romaneasca, Iancu Petrescu, Catopol şi Nottara şi, în sfârşit, „Boccacio” în care jucau d-na Dănescu, d-ra Eleonora Bogdan (actuala d-na Nottara), d-na Odeseanu, Gabrielescu, Iulian Basu, Teodorescu şi Roşianu.

Toate aceste mari succese au avut loc sub direcţiunea lui Gri-gri Cantacuzino, care a fost în două rânduri, timp de 15 ani, director, începând din 1833, sub el s-au înfăptuit şi cele câteva opere româneşti înjghebate de Ştefănescu.

Era un om prudent şi măsurat Gri-gri. Nu ieşea din buget să-l fi tăiat. Avea rude în toate partidele de pe atunci aşa că nu se temea de nimeni. Vedeţi dar că un director trebuie să aibă rude!

Gri-gri avea un mare prieten, pe Stăncescu. Stăncescu era drept şi cinstit, dar nu a avut trecere mare, căci când i-a venit rândul la direcţie, a fost debarcat imediat. Nimeni nu l-a sprijinit la minister, dar chiar în afară de teatru el încuraja pe toat lumea. Era un optimist cu folosinţe pentru instituţie.

S-a ivit atunci în teatru un mare însufleţitor, Pascally. O, ce energie!… avea nişte ochi pătrunzători, un păr bogat şi umbros, privirea ţanţoşă, un glas vibrant strident, din care scotea efecte impresionante.

Pe vremea aceea se juca melodramă. Mai era obiceiul ca melodrama să fie semănată în cursul reprezentaţiei cu aşa zisele ”Melodrame în orchestră“. Dvs. trebue să ştiţi. De altfel, şi Caragiale are indicaţiile lui, în piese, această observare,, “în orchestră Melodramă“ sau „Tremolo în orchestră”.

După moartea lui Molli Colibraci, Matilda a jucat tot repertoriul „Dama cu camelii”, „Dalila”, piesele lui Sardou, şi a murit foarte tânără din cauza unui accident pe scenă. Să vedeţi cum. Ea juca în „Îngerul” din Don Juan de Marana. La finele actului întâi, când Don Juan înfăptuieşte o crimă şi se împlineşte destinul, îi apărea un înger care îl mustra, apoi îşi lua sborul. Îngerul (Matilda) era ridicat cu sârme de maşinişti. Într-o seară sârmele s-au încurcat şi biata Matilda a fost repezită cu capul în jos în culise. Fiind gravidă, boala s-a înrăit și curând după aceea teatrul punea doliu după ea.

Am cunoscut atunci pe Costache Demetradi, actor bun, foarte exigent. Juca fără sufleur. El a montat “Paharul cu apă” de Scribe și a scris o piesă, Blestemul.

Demetriadi a stăruit la votarea legii din ‘77 prin care se înfăptuie Societatea dramatică. De Ştefan Velescu ce să vă spun? A fost Providenţa scenei româneşti. Rar am văzut om mai plin de daruri. Cursurile lui erau adevărate prelegeri. Iar pe scena un maestru al expresiei şi al eleganţei.

În fine, Millo, care este, pot să zic, cea mai importantă figură din teatrul românesc atât prin talentul său prodigios, cât şi prin aceea că a stăpânit scena până la vârsta de 85 ani.

A avut aşa creaţii, că nu îndrăznea nimeni să joace un rol al lui atâta timp cât a trăit. Juca drama şi comedia cea mai bună, cu aceeaşi intensitate de nuanţe cu care niciun actor nu putea fi mai bine.

Pascally l-a invitat odată să joace cu el într-o piesă “Voinicos și Fricos”. Millo şi a învăţat rolul de dimineaţă până seară într-o singură zi. Seara, când a apărut pe scenă, şi a risipit atâtea detalii în interpretarea rolului ai fi jurat că acest actor şi-a studiat îndelung rolul. Avea o memorie fenomenală.

A început teatrul din glumă, la Iaşi. Ca să vedeţi, Millo era păstrător de peceţi, la palatul lui Mihalache Sturdza. Cucoanelor din societatea ieşană le plăcea cum le place şi azi să joace teatru, şi îl pofteau pe Millo să le înveţe cum să intoneze, că el fusese la Paris. Tot învăţând pe alţii a început să joace şi el la palatul Iul Sturdza şi la prima ocazie a fugit cu o trupă de actori ambulanţi.

Vodă a fost tare mâhnit. Însă puţin după aceea Millo juca la Brăila (pe atunci, Brăila era graniţă) şi fiind văzut de ginerele Iul Ştirbey, fu chemat la Înăţimea Sa unde i s-a făcut promisiunea că va fi adus la Bucureşti. Millo a primit bucuros mai ales că în Moldova nu mai putea rămâne de frica lui Mihalache Sturdza.

Adus la Bucureşti, Ştirbey a cerut să i se facă Millului un contract cu Teatrul Mic, unde era director Costache Caragiale. Din cauza acestui contract impus, teatrul s-a ruinat şi direcţia i-a luat-o Millo.

Iubirea de teatru e o mare pasiune. Mai ruinătoare e decât o amantă. Dar nu e un viciu. De aceea vreau să şi răspund colegului meu generos şi distins Raul Bulfinsky pentru vorbele ce a spus despre mine în interviul său. Ele sunt măgulitoare şi nu mi se vor şterge de la inimă, ca şi cele rostite de Bulfinsky acum trei ani, la jubileul meu.

„Toţi ne-am plâns şi am strigat împotriva nedreptăţilor, zice Bulfinsky, toţi am suferit în viaţă de teatru, singur Maestrul a tăcut”.

Şi ştiţi de ce am tăcut? Pentru că în pasiunea de teatru eu găsesc o consolare atât de mare, încât această pasiune suplează toate neajunsurile ce sufăr.

(Romulus Dianu şi Tudor Mușatescu)

Sursa:

Revista Rampa, octombrie 1935

Puteți citi și:

Moartea lui Constantin Nottara. Testamentul tulburător al maestrului