G. Timică, pe numele său real Dumitru Georgescu, s-a născut la Rășinari, în anul 1886. De la vârsta de 20 de ani, cînd şi-a început cariera artistică în calitate de corist într-o trupă de operetă, a slujit cu devotament scena românească, devenind unul dintre cei mai iubiți actori din perioada interbelică.
Alături de N. Leonard, V. Maximilian și Constantin Tănase, Timică a jucat în numeroase operete, comedii şi reviste până în anul 1921, când s-a dedicat teatrului dramatic.
“Domnul locuieşte pe strada Cahul la nr. 19… Aci e o căsuţă modestă, anturată de o curte spaţioasă, cu boltă de viaţă şi cu un câine mops, accesor indispensabil al oricărei gospodii. Interiorul n-are nimic excepţional… Două camere şi o bucătărie, mobilă simplă…
Timică, în clipa când îmi făceam apariţia, era ocupat cu „restabilirea” unui aparat de radio şi m-a rugat să aştept câteva minute până îşi repară „drăcia”.
Am profitat de aceste câteva clipe de mută intimitate pentru a-l trece în revistă, pentru a-l rememora pe simpaticul Timică…
— Bine că-i venii de hac, exclamă Timică! Fir’ar al naibii de aparat, te miri din ce prinde guturai, începe să strănute şi-mi dă de lucru până îl liniştesc.
— Totuşi, deşi aparatul d-tale e atât de neastâmpărat, că ţi-a scos peri albi în cap…
—…unde ar da Dumnezeu să fie şi albi, dar să fie! —mă întrerupe Timică, trecându-şi mâna prin locurile unde se văd relicvele podoabei capilare…
— … pun rămăşag ca eşti mulțumit de viaţă!
— Nu pune, fiindcă o să câştig! Ei, sigur că sunt mulţumit de viaţă, prin faptul că viaţa, cu toate hopurile ei, alternând amărăciunile cu bucuriile, e frumoasă, e minunată. Crezi d-ta că există un om căruia să nu-i placă viaţa? Nu există, ascultă-mă pe mine…
— Dar câţi ani ai, nene Timică?
— ââââ şi şase!
— N-am înţeles…
— Nici nu ţiu să înţelegi. Fii mai cumsecade în întrebările pe care le pui! Ce dracu, oameni suntem!
— Bine, nene Timică, nu mai insist… Dar spune-mi, eşti mulţumit de cele ce ai realizat în aceşti ââââ şi şase de ani de viaţă?
— Da şi nu! Însă mai mult da, deşi mi-a lipsit ocazia de a mă manifesta aşa cum aş fi dorit eu… Şi dacă, totuşi, am făcut ceva, reuşita aceasta o datorez răbdării mele înverşunate, căci teatrul mi-e foarte drag, cu toate neplăcerile care se îngrămădesc în cariera artistică.
— Cine te-a ajutat mai mult în viaţă?
— Nimeni! Am răzbit prin propriile mele puteri! Fireşte, a fost un drum spinos, am suferit înfrângeri, am zâmbit triumfător, am plâns, am râs, am înghițit în sec, am înjurat, am oftat, dar, mulțumesc lui D-zeu…
— Care va să zică tot te-a ajutat cineva!
— Am ajuns până aici fără concursul nimănui! Și mă simt foarte bine, pe onoarea mea! N-am, în felul acesta, nici obligaţiuni materiale, nici obligaţiuni morale! Sunt, după care vezi, pe vremurile astea de aiureală, un ins care n-are de plătit nici un fel de datorie!
— Felicitările mele!
— Mulţumesc! Le-am acceptat!
— Presa nu te-a ajutat? Haide, nene Timică, spune-mi sincer, dar cât se poate de sincer, ce crezi despre cronica dramatică?
— Nu se face cronică dramatică aşa cum s-ar cuveni, pentru că, totdeauna, când felul cum este interpretată piesa nu place domnului critic, cei înjuraţi sunt actorii, deşi vina mare o au regizorii. Și când se întâmplă ca un regizor să fie înjurat, niciodată nu este înjurat pentru jocul interpreţilor, — de care el este răspunzător, căci el l-a fixat, — ci pentru decoruri sau alte chestiuni dintr-astea.
Iată, recent am fost înjurat, — şi pe merit, — că nu mi-am ştiut rolul într-o comedioară, că m-am bâlbâit tot timpul… Dar nici unul dintre cronicari n-a stat să se întrebe de ce nu ştiu rolul… Că tare aş fi curios să-l cunosc pe nebunul ăla să-i placă să iasă pe scenă cu rolul neînvăţat… Dar când trebuie să „ştii” rolul, — adică să-l memorezi şi nuanțezi — în patru repetiţii…
— Cum văd, nene Timică, te afectează o cronică defavorabilă?
— Ba bine că nu! Care e actorul care rămâne indiferent în faţa unei cronici dramatice? Care e actorul care doarme în noaptea premierei şi nu aleargă, de cum s-au ivit zorile, să cumpere gazetele?
— Să trecem în alt domeniu. Ești de părere că un actor trebuie să se însoare?
— În orice caz, să nu care cumva să se însoare cu o teatralistă. Le cunosc eu…
— Dumneata te ocupi cu gospodăria?
— Nu prea! Asta nu însemnează că nu-mi place… N-am avut, însă, ocazia să mă produc și în arta gospodăriei.
— Ești bogat?
— Foarte bogat!
— Nu prea se vede!
— Păi dacă te uiţi la mobile, sigur că vei fi prost informat. Uite-te la mine! Sunt bogat, pentru că, — punând mâna pe lemn — sunt absolut sănătos… Şi în câte miliarde şi catralioane de lei aş putea preschimba acest dar al lui Dumnezeu!
— Să modific întrebarea… Nu te mai întreb dacă eşti bogat, ci… dacă ai bani…
— De bani m-a ferit Dumnezeu! N-am noţiunea banului, astfel că, vorbind serios, mai-mai că mi-ar fi indiferent dacă aş câştiga o sumă mai mare… Mă rog, nu ţin la bani, ei nu ţin la mine, ne vedem foarte rar şi chiar atunci când ne vedem, nu stăm decât foarte puţin timp împreună.
— Cu alte cuvinte, leafa pe care o primeşti în Teatrul Ventura îţi ajunge pentru existenţă?
— Da!
— Ai spus asta şi domnişoarei Maria Ventura? Dar dacă ţi-ai alege acum o carieră, la care te-ai opri?
— Agricultura… Nu poate exista nimic mai ideal pentru un actor care a stat toată viaţa pe scenă decât să treacă pe câmp, la aer… Şi după ce a călcat ani de zile pe iarbă falsă, pe flori false, aşezate acolo de recuziter, să vadă şi el că alta e iarba lăsată de Dumnezeu, altfel sunt florile…
— Ai devenit sentimental! Mă sperii…
— Nu te speria că vin iar la loc…
— Politica te pasionează?
— Defel! Pe vremuri, eram decis să mă înscriu într-o grupare politică, dar m-am întors din drum… Simţeam eu că n-am ovaţii pentru politică…
— Totuşi, bănuiesc că eşti în curent cu politica.
— Aşa şi aşa!
— Ştii, de modă, în ce partid e d. Virgil Madgearu?
— În partidul naţional-ţărănist! Ce dracu, nici atâta să nu ştiu! Ştiu şi-n ce partid e d. Al. Valjean… Şi nu se poate spune că nu a călătorit omul acesta…
— Îţi plac sporturile?
— Nu prea…
— Totuşi, te văd câteodată la curse, la galele de box, la matchurile de football.
— La curse mă vezi destul de des! La box şi la football nu mă mai duc, din cauza pasiunii şi a entuziasmului cu care urmăresc lupta ceilalţi spectatori!
— Ce legatură are prezenţa d-tale la manifestările sportive cu entuziasmul celorlalţi spectatori?
— Are, cum să n-aibă! Păi odată, nu ştiu la ce drăcie de match, nu mi-a spart unul pălăria de paie, fiindcă Juventus a marcat un goal lui Olimpia?
— Probabil, atunci, că-ți place lectura…
— S-o spun pe şleau: nu-mi place! Nu citesc decât gazetele şi aşa… pe sărite. Actorii de dramă, e drept, trebuie să fie culţi. Comedianului îi şade bine inteligent şi fantezist. De aceea şi cariera lor e mai scurtă.
— Eşti pesimist?
— Nici pesimist, nici optimist! Nu văd lucrurile nici în roz, nici în negru, le văd în roş-galben şi albastru…
— Îţi place cinematograful?
— Da! Dar nu mă duc prea des la cinematograf, fiindcă n-am timp…
— Ce soi de film preferi?
— Îmi plac operetele germane și jurnalele, care sunt foarte interesante.
— Te-a influențat vreun star de cinematograf în maniera dumitale de a juca?
— Unul singur, Charlie Chaplin! Ăsta cred că are ceva acțiuni băgate în jocul meu!
— Ce crezi că poate da filmul, teatrului?
— Nimic! Că doar n-o să-și ia copilul nasul la purtare! Îi ia, însă, ca orice copil obraznic, din portofoliul spectatorilor…
— Nu te-ar fenta să faci și dumneata film?
Timică mă măsoară lung.
— Și eu? Dar care dintre ai noștri au mai făcut?
— George Vraca, Elvira Godeanu, Ion lancovescu.
— Mai ales de când i-am văzut și auzit pe ei, nici de frică n-aș face cinematograf. Mașinăriile alea strică vocile!
— O ofertă avantajoasă te-ar împinge să te consacri studioului, abandonând rampa?
— În Ioc sa mă consacru cinematografului, prefer să mă consacru în teatru! Ei, dar prea te-ai opintit cu interviewul în cinematograf!
— Să ne înapoiem în teatru. În serile în care nu joci, te duci la celelalte teatre?
— Mă duc, de ce să nu ma duc! Și sunt un spectator foarte bun. Câteodată mă surprind râzând de lucruri foarte mici. Aşa, mai acum câţiva ani, la un gest pe care-l făcuse Niculescu Buzău în „Mugurul”, am râs fără să mă pot opri, astfel că, atunci când spectatorii râdeau de replica următoare, eu tot la cea dintâi ţineam!
— În această din urmă calitate, de spectator, cine este, pentru dumneata, cel mai mare actor al scenei româneşti? Bineînţeles, după dumneata…
— Parşivă întrebare! Toţi suntem mari că d-aia suntem actori! Şi Ghiţă Popândău, probist la Teatrul Naţional, se crede mare, şi fireşte, nedreptăţit… Pentru mine, însă, actorul de mare talent, de suavă naturaleţe, de neegalat umor este Niculescu-Buzău.
— Dar cea mai mare actriţă?
— Şi mai parşivă întrebare! Cea mai desăvârşită artistă a României este „Stăpâna”, d-ra Maria Ventura, iar care este cea mai mare artistă din România nu mă încumet s-o spun… Îmi lipsește curajul și naivitatea necesară.
— Atunci, vreau să cred că nu-mi vei rămâne dator cu răspunsul la întrebarea: „Care este cea mai frumoasă actriţă a teatrului românesc”.
— Toate sunt frumoase, dar frumoasă nu e nici una!
— Ai început-o cu bârfeala! Te pricepi!
— Da de unde! Nici nu mai am loc de alții… Îmi place, însă, să asist la o partidă de bârfeală, mai ales când e prezidată de distinsa mea camarada, doamna Aura Buzescu. Fiindcă trebuie să știi că există bârfeală și bârfeală și că se cere și la asta talent!
— Până acum, nene Timică, din răspunsurile pe care mi Ie-au dat ceilalţi intervievaţi, opinia generală este că actorul nu trebuie să vină în public. D-ta ce susţii?
— Acelaşi lucru! Să nu fie văzut pe stradă… Să iasă cât mai rar… Ca Vodă… Adică mai rar, că Vodă poate fi văzut în fiecare zi. Un actor pe care îl vezi des pe stradă şi îl cunoşti „cum e”, nu mai e cum îţi închipuiai că e. Și urmarea este că nu te mai impresionează pe scenă…
— Crezi că ai prieteni?
— Nu există prietenie în teatru!
— Dar duşmani?
— Duşmani declaraţi n-am. Căţeluşii care latră…
— Acum, nu că vreau să bag o intrigă, dar ce părere ai: Iancovescu nu te duşmăneşte?
— Nu, n-are de ce… Altfel, cum îţi spuneam mai înainte cu prietenia…
— Eşti religios?
— Destul de religios pentru moravurile de astăzi…
— Ai vreo pasiune?
Intervievatul nu răspunde și caută să se eschiveze, oferindu-mi o țigară. Repet întrebarea.
— N-am nicio pasiune pe care să ți-o pot spune!
— Dar n-ai fost tentat odată să scrii o piesă de teatru?
— Ba da! Tot eram eu nemulțumit de rolurile pe care trebuia să le joc şi mi-am zis: Ia să-mi scriu şi eu un rol…
— Și?
— Titlul comediei îl găsisem: “Umbrela fatală”! Şi voiam să iasă o melodramă, cu un rol gras de comic, care să iasă în evidenţă dintre miorlăielile celorlalţi interpreți. Dar, după ce am terminat de scris… (și Timică oftează)
— Piesa?
— Nu, titlul piesei… am simţit ca nu mă mai ţin curelele s-o duc mai departe… De unde şi până unde să torn eu o piesă, când şi o scrisoare, când trebuie s-o compun, e o problemă gravă!
— Eşti impresionat când joci în fața unei săli goale?
— Înainte vreme, când o sală goală însemna ceva neobișnuit, eram impresionat. Acum, însă, să mărturisesc sincer, sunt impresionat când sala e plină!
— Care crezi că este, în momentul actual, spectacolul preferat de public?
— Revista! Revistele sunt supape pentru amărăciunile bieţilor cetăţeni… Tot ceea ce înjură el în gând, în revistă se înjură în gura mare şi se întâmplă, din când în când, că… mai aud şi cei înjuraţi…
— Publicul are drept să manifesteze ostil în timpul spectacolului?
— Dacă şi-a plătit biletul, da! În alte ţări, după câte am citit eu, spectatorii, când nu sunt mulţumiţi de spectacol, izbucnesc în fluierături sau aruncă cu pătlăgele pe scenă… La noi, manifestaţiile sunt mult mai temperate, armele utilizate fiind tuşitul şi strănutul.
— Eşti superstiţios?
— Eram!
— Când!
—Înainte să fi venit dumneata.
— ?!
— Da! Ziceam ca marţi e ziua ghinioanelor şi vinerea e ziua mea cea bună. Şi iată că astăzi e vineri, şi totuşi eşti d-ta aici.
— Ai fost amorezat vreodată?
— Dar dumneata?
— Eu?
— Da, d-ta!
— Nu sunt eu intervievatul!
— Ce-are a face?
— Ei, bine, am fost amorezat!
— De cine?
— Domnule Timică, să nu schimbam rolurile: răspunde d-ta la acest „de cine?”
— Cel mai aprins am fost îndrăgostit de o parteneră şi niciodată nu jucam mai prost ca atunci, fiindcă în loc să-mi „fac” o faţă comică, o făceam cât mai simpatică…
— După sănătate, care lucru este accesoriul cel mai preţios al vieţii? Banii? Dragostea? Gloria?
— Dragostea! (Timică s-a căsătorit în 1933 cu partenera sa de scenă, mai tânăra actriță Silvia Dumitrescu).
— Şi acum, nene Timică, punând punct interviewului nostru, încă o întrebare: Care este dorinţa dumitale cea mare, pe care o frămânţi şi te frământă mereu? Idealul dumitale?
— Idealul meu? La vârsta mea îşi mai poate făuri cineva un ideal? Să-i spunem mai bine dorinţă… Sună mai matur. Aş vrea să am, — atunci
când va veni momentul necesar, — puterea de voinţă de a renunţa la teatru şi să mă stabilesc în Răşinari, comuna mea natală, unde să-mi trăisc restul vieţii, nu să-l irosesc în aceeaşi goană frenetică şi efemeră, după cuvinte şi aplauze…”
*** Un interviu realizat de Jack Berariu și publicat în revista Rampa februarie 1932
Începând din 1947, Georgescu Timică a făcut parte din trupa Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, rămânând memorabile rolurile sale în piese precum „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „Argilă şi porţelan” de A. Grigulis, „Ziua cea mare” de Maria Banuş. În ultimii ani ai vieții, actorul a jucat și pe scena Teatrului Armatei, în „Şcoala calomniei” de Sheridan, și pe scena Teatrului Municipal, în „Învingătorii” de B. Cirskov.
Ultimul său rol, „Sufleurul”, din piesa „Matei Millo” de Mircea Ştefănescu a rămas neuitat pentru toţi cei care s-au emoţionat, au râs şi au plâns, rând pe rând, admirând măiestria sa. Din păcate, sunt cunoscute doar cinci filme în care a fost distribuit: Fistic amorezat (1913), Maiorul Mura (1927), O noapte de pomină (1939), Odessa in fiamme (1942) și Bulevardul ‘Fluieră Vântu’ (1950).
Marele actor a încetat din viață în noaptea de 6 spre 7 mai 1954 la București, după o grea suferință, și a fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.
Radu Beligan scria la dispariția lui: “Când, după un an de Conservator, am fost angajat de Victor Ion Popa, regretatul regizor, îngrozit de tonurile mele false, mi-a spus: “Du-te la teatru să-l vezi pe Timică!”
Şi, într-adevăr, urmărind seri de-a rândul jocul marelui actor, am avut revelaţia esenţei artei actoriceşti: calitatea de a fi sincer şi convingător pe scenă. Dintre toţi actorii români, Timică ştia cel mai bine să aducă pe scenă marile lui calităţi omeneşti. Trăsătura dominantă a creaţiilor lui era adâncul omenesc cu care le înzestra. Astfel, din primul an de ucenicie, Timică a rămas pentru mine un model, un ideal artistic pe care l-am urmărit cu atenţie şi dragoste. Iar prietenia cu care m-a cinstit şi sfaturile lui pline de căldură vor rămâne pietre de hotar în viaţa mea.
Din păcate, noua generaţie de actori ştie prea puţin despre Timică, despre talentul său generos, farmecul lui unic, măiestria desăvârşită, inteligenţa şi profunzimea cu care dezvăluia esenţa fiecărui rol.
Drumul creator al lui G. Timică a cunoscut multe obstacole. Viaţa a pus mereu în faţa lui piedici, parcă înadins pentru a-l încerca dacă e demn de marele lui talent. Fostul copil de trupă a învăţat din plin la „şcoala vieţii”. Modest corist în compania de operete Grigoriu, dansator (nu de mult îmi arăta, cu un zâmbet melancolic, o fotografie în care făcea un „grand écart”), apoi interpret al unor rolişoare minuscule acordate cu multă parcimonie, din greu a luptat Timică să-şi afirme existenţa artistică.
Grija migăloasă cu care lucra la rolurile neînsemnate pe care le căpăta i-a îmbogăţit considerabil paleta artistică. De la companiile de operetă în care apoi a strălucit alături de marea pleiadă a timpului, a trecut la diverse formaţii sporadice de proză, unde a obţinut neuitate succese. Se poate scrie un întreg studiu despre calitatea umorului lui Timică, despre extraordinarul său simţ al măsurii pe care-l păstra şi în cele mai bune comedii şi farse. Maria Ventura îl angajează în 1929 în teatrul ce-i purta numele şi în care Timică repurtează succese răsunătoare. Nici unul din cei care au avut norocul să-l vadă în “Marmeladoff” din dramatizarea romanului „Crimă şi pedeapsă” al lui Dostoievski nu va uita vreodată zguduitoarea creaţie a lui Timică. Trăirea lui era atât de intensă, plină de atâta profund dramatism, încât înşişi partenerii lui nu-şi puteau reţine lacrimile. Timică mi-a povestit emoţia lui cumplită la premiera acestei piese: intrase în conştiinţa publicului ca un actor de comedie şi partida era deosebit de grea… Dar de la primele cuvinte rostite, sala a fost încremenită şi aplauze nesfârşite au salutat naşterea actorului de dramă G. Timică.
Diversitatea talentului său continua să uimească pe toţi, iar artistul a fost preocupat de a-şi îmbogăţi mijloacele până în ultimile lui ceasuri creatoare, la repetiţiile piesei „Fata fără zestre”, unde urma să interpreteze rolul lui Robinson.
Ce minunat interpret shakespearian s-a dovedit Timică în „Cum vă place”. Cât de savuros și Inteligent l-a interpretat pe Doolittle din „Pygmalion” a lui Bernard Shaw! Am avut fericirea să joc cu el şi să-l admir seară de seară în „Medicul în dilemă” a lui Shaw şi în multe alte piese. Cu câtă aviditate îl urmăream de la „arlechinul” scenei şi câte învăţăminte nepreţuite am cules jucând cu el în „replică directă”! (…)
Ilustrul actor avea, în ultima vreme, inima plină şi o patriarhală seninătate, străbătută de mulţumirea de a-şi fi dăruit toată viaţa teatrului, de a-l fi iubit întotdeauna, cu toate puterile inimii lui bogate.
Admiraţia noastră pentru G. Timică e alcătuită din devotament şi din stimă: îl iubim pentru că a fost un mare actor, îl iubim pentru că, în cei aproape cincizeci de ani de teatru, a fost un exemplu admirabil. Jumătate de secol în lumina rampei, seară de seară, o existenţă de onestitate şi probitate, o disciplină şi o pasiune care nu s-au dezminţit niciodată.
Şi de modestie. Nimeni nu va putea uita acea pudoare faţă de sine însuşi a meşterului Timică. Tinerii actori trebuie să reflecteze la această modestie, la acest devotament şi la această pasiune uriaşă, la disciplina fără pereche a acestui soldat credincios al artei, şi să-şi facă o sarcină de onoare din a-i urma pilda”.
*** Informatia Bucureştiului, mai 1954
