Radu Beligan, o viață pe scenă

Radu Beligan s-a născut pe 14 decembrie 1918, în satul Galbeni din judeţul Bacău și a avut primul contact cu teatrul, ca spectator, la galeria Teatrului Naţional, unde mergea frecvent alături de alţi elevi interni ai Liceului din Iași.

Despre copilărie și primii ani pe scenă:

“Sunt moldovean, m-am născut în satul Galbeni, din judeţul Roman. Nu sunt primul actor din familie. Tatăl meu a fost şi el o perioadă actor al Teatrului Naţional din Iaşi. La vîrsta de 14 ani colinda târgurile Moldovei cu spectacolul „Vlăduţul mamei”, un fel de „Hamlet” al epocii respective. A fost elevul vestitului profesor State Dragomir, unul din marii actori ai Iaşului din secolul trecut şi de la începutul secolului nostru. Pe vremea când marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu era director al Teatrului Naţional din Iaşi, tatăl meu i-a cerut dublură într-o piesă. Cum aşa ceva nu se obişnuia în acea vreme, maestrul a rămas stupefiat şi a luat călimara de pe birou amuncând-o după dumnealui. Atunci tata a părăsit teatrul pentru totdeauna şi s-a angajat la CFR, jurând posterităţii „răzbunare” prin mine, care trebuia să fiu o împlinire a viselor lui spulberate.

După ce am terminat Liceul Internat din Iași, prima mea încercare la Conservator s-a soldat cu un eșec. Am fost respins! Însă, imediat am scris o scrisoare convingătoare Luciei Sturza Bulandra, prin care o rugam să mă încerce din nou. În urma scrisorii, m-a acceptat. După un timp mi-a zis „spune și dumneata ceva!” Am recitat poezia „Scrisoare mamei“ de Serghei Esenin. Când am terminat poezia, s-a făcut o liniște de mormânt. După un timp îndelungat de tăcere, mi-a spus: „Dumneata, dacă ai să fii serios, ai să faci o mare carieră”. Acceptându-mă ca student, chiar din primul an mi-a acordat doi ani într-unul.

După absolvirea Conservatorului, m-a luat Victor Ion Popa şi m-a angajat la „Muncă şi voie bună”, unde am debutat într-o piesă localizată de Mihail Sadoveanu „Zile vesele după război”. Apoi am jucat în rolul lui Valentin Kataev din piesa „Roata în patru colţuri”. În urma premierei, marele critic de artă N. Carandino a spus: “Tânărul acesta poartă în raniţă bastonul de mareşal”.

În anul următor am fost angajat la teatrul din strada Sărindar, actualul Teatru Mic. Aici am avut prima mea întâlnire cu marele actor Ion Iancovescu. Alături de el am jucat în celebrul spectacol „Oraşul fără avocaţi”. Aveam un rol mic, dar a avut atâta importanţă încât 30—40 de ani la rând s-a tot vorbit despre acest rol.

Despre comedie:

Vocaţia comică mi-a descoperit-o Victor Ion Popa. Şi pentru că repertoriul vremii consuma mai mult comedia, am fost împins, ca să zic aşa, în braţele comicului. În primul şi unicul meu an de conservator, jucam dramă şi nici prin cap nu-mi trecea că voi juca vreodată comedie. Dintotdeauna am crezut despre mine că sunt un actor grav şi abia acum încep să devin ceea ce ştiam că sunt.

Despre dramaturgia contemporană:

N-aș zice că nu avem succese remarcabile în domeniul dramaturgiei contemporane, dar ea nu este la nivelul pe care ni l-am dori. Nu se poate nega faptul că arta teatrală românească s-a dezvoltat şi a progresat în primul rînd pe baza dramaturgiei naţionale. Ca dovadă, opera dramatică a clasicului Caragiale a adus un timbru specific în arta teatrală universală. Avem și azi autori care s-au impus nu numai în dramaturgia europeană. Pe diferite scene de pe mapamond sunt prezente frecvent piese semnate de D. R. Popescu, Marin Sorescu, Teodor Mazilu, Horia Lovinescu, Paul Everac, Ion Băieşu, Dumitru Solomon şi alţii.

Ar fi ingrat şi inexact dacă nu aş aminti, chiar dacă ei nu mai sunt contemporani cu noi, numele lui Lucian Blaga, Camil Petrescu, George Ciprian, Mihail Sebastian, Aurel Baranga…

*** Ramuri, 1985

Despre primul film, “O noapte furtunoasă” (regia: Jean Georgescu)

Asta a fost prin 1941, la foarte puţin timp după ce intrasem în teatru, aşa încât nu puteam să fac o diferenţă mare între arta teatrului şi cea specific cinematografică. Astăzi aş putea spune că am ajuns să cunosc oarecum tehnica actorului de film şi sunt familiarizat cu metodele de lucru. La ora aceea însă, îmi amintesc cât m-au surprins aceste metode. Turnarea filmului a început chiar cu mine — scena în care Rică Venturiano urca treptele casei lui Jupân Dumitrache, apăsa pe clanţă şi începea să deschidă uşa. Planul următor, în care pătrundeam în casă şi închideam uşa după mine, s-a filmat tocmai peste trei luni. Pentru un actor de teatru, obişnuit cu continuitatea acţiunilor sale pe scenă, lucrul era cel puţin surprinzător. Vezi dumneata, pe atunci cinematografia îşi trăia perioada sa romantică şi entuziastă. Toată această “Noapte furtunoasă” a noastră — care era un film cu destul de multe exterioare — îmi aduc aminte că s-a filmat pe un platou neverosimil de mic, în subsolul clădirii Wilson. Ceea ce dovedeşte că — în paranteză fie spus — confortabilităţile platourilor de la Buftea nu constituie condiţia unică a unui film bun… Actorii şi regizorii, în sfârşit, toţi cei care încercau să facă film, majoritatea lor debutanţi în cinematografie, aduceau cu ei un elan neobişnuit care crea un climat foarte propice muncii noastre la film… În ceea ce mă priveşte, azi îmi dau seama că sarcina de a-l juca pe Rică Venturiano în film era foarte dificilă pentru un actor neexperimentat. Într-o artă a cărei condiţie principală e firescul, personajul caricatural al lui Rică trebuia interpretat — păstrând măsura între naturaleţe şi grotesc — cu tehnica unui virtuos. Dar cum în arta noastră, de multe ori instinctul e acela care ne salvează, lucrul a mers fără multă bătaie de cap.

Giugaru, care era monumental, era Jupân Dumitrache. Cred că apariţia lui Alexandru Giugaru în Jupân Dumitrache va rămâne un document de mare preţ pentru arta interpretativă românească. În contrast cu umorul suculent şi temperamentul comic al lui Giugaru, umorul sec al lui Iordănescu-Bruno în rolul Ipistatului se detaşa cu o strălucire unică. Nu poate fi uitată de asemenea creaţia plină de savoare şi fineţe psihologică a regretatei Florica Demion, în rolul Ziţei… De altfel, Jean Georgescu a dovedit îndrăzneală în ceea ce privea distribuţia, nu numai în cazul meu. Pentru rolul Vetei a fost luată o actriţă necunoscută pe timpul acela, care juca în pauzele de la cinematograf: Maria Maximilian. Azi e o actriţă cunoscută, joacă la un teatru din ţară… Jean Georgescu se arăta foarte scrupulos în alegerea actorilor până la ultimul figurant, căutând o tipologie foarte variată, înscrisă perfect în universul caragialesc. Cred că meritul lui Jean Georgescu la epoca aceea era că știa cu precizie, înainte să înceapă turnarea filmului, tot ce are de făcut, până la cele mai mărunte detalii. Chiar amănunte care nu cădeau în sarcina lui, cum ar fi alegerea unor nasturi, erau supravegheate de el.

Unul din cele mai reușite momente ale filmului erau şi este şi azi, cred, acela din grădina Union. Toată savoarea epocii se datora modului foarte comic în care e prezentat spectacolul de la Union şi, în care o contribuţie excelentă o avea artistul poporului de azi, Miluţă Gheorghiu, în rolul cupletistului I.D. Ionescu.

Despre “Visul unei nopţi de iarnă” (1946, regia: Jean Georgescu):

Această ecranizare după piesa lui Tudor Muşatescu, cu excepţia unor personaje şi secvenţe pitoreşti, cred că păcătuia prin aceea că amintea prea insistent un anume tip de comedie cinematografică „mitteleuropa”. Avea schema întreagă a genului respectiv: fata săracă, bărbatul bogat, băiatul de treabă etc. Aveam rolul „băiatului de treabă”, un rol pe care-l crease în teatru, cu mult succes, Marcel Anghelescu şi cred că i se potrivea mai bine. Totuşi regizorul, credincios primilor săi interpreţi, mi l-a încredinţat mie. Era vorba de un băiat simplu, cinstit, care iubeşte fără reciprocitate. Un rol care, în afara sincerităţii, nu punea alte probleme. Apropo de perioada romantică a cinematografiei noastre, îmi aduc aminte și acum, cu multă plăcere, de filmul “Răsună Valea…” Întreaga echipă s-a deplasat pe Valea Jiului. S-a locuit în barăci, împreună cu brigadierii cu care ne împrietenisem. Lucram împreună cu ei și, la rândul lor, ei ne ajutau, atunci când era nevoie, în munca noastră. Era o atmosferă de elan constructiv care s-a reflectat şi în filmul atît de meritoriu al lui Paul Călinescu. Deşi era la primul său film, mi se pare, mi-aduc aminte că Paul Călinescu m-a cucerit prin cunoştinţele lui temeinice în domeniul tehnicii, dar mai cu seamă prin delicateţea lui sufletească şi prin tactul desăvîrşit de care dădea dovadă în munca cu actorul.

Despre schiţele lui Caragiale:

“Vizita”, “Arendaşul român” şi “Lanţul slăbiciunilor” au fost făcute în aceleaşi condiţii modeste. Se lucra pe platourile de la fostul cinematograf Tomis. Aveam o peliculă veche, aproape expirată, ceea ce necesita o cantitate de lumină care-ţi lichefia creierii. Într-un platou strâmt şi lipsit de aerisire, sub cantitatea aceea de lumină, filmarea echivala cu un canon… Şi totuşi… Gândindu-mă la filmele astea mai vechi, modeste şi realizate în condiţii modeste, mă întreb uneori cum reuşesc ele — cu toate lipsurile inerente — să înfrunte timpul şi să-i reziste. Probabil pentru că toate au o bază dramaturgică solidă. De unde îmi îngădui să trag concluzia că, până la urmă tot, scenariul este începutul începutului…

*** Radu Beligan în dialog cu Eva Sârbu

Acasă la Radu Beligan

Radu Beligan locuieşte pe o strada liniştită, undeva în centrul Capitalei, într-un apartament la etajul II, asediat de cărţi şi tablouri.

Am urcat scările blocului una câte una, am sunat. Deşi Radu Beligan se afla într-una din rarele sale seri libere, noi l-am găsit foarte ocupat. Şedea pe un scaun minuscul, înarmat cu tot felul de ustensile fotografice. Îşi fotografia fetiţa.

— După cum vedeţi, ne-a spus el zâmbind, sunt un pasionat fotograf amator. Şi nu numai fotograf. Sunt şi cineasta şi, cu un ton de prefăcut orgoliu, adăugă:

— Am şi aparat de filmat. Să vi-l arăt…

Şi Radu Beligan ni-l arată. Se interesează apoi de aparatele fotoreporterului nostru. Pe nesimţite se înfiripă un adevărat schimb de experienţă. Un obiectiv de construcţie neobişnuită sau o peliculă de mare sensibilitate îi smulg exclamaţii de admiraţie.

Încetul cu încetul, discuţia părăseşte domeniul artei fotografice şi se apropie de cea a artei actoriceşti, de rolurile preferate.

— Trebuie să vă mărturisesc că unul din personajele pe care le-am îndrăgit îndeosebi este Miroiu. Până la el am jucat comedie „pură”. Publicul se obişnuise cu asta, în „Steaua fără nume”, lucrurile s-au schimbat. Am trecut de la etapa comică la cea lirică. O dată cu Miroiu, în viaţa mea de actor a intrat Poezia. Şi de atunci nu m-a mai părăsit niciodată. Ştiţi, n-aş vrea să îmbătrînesc înainte de a trăi acest rol încă o dată, pe platouri, în faţa aparatului de filmat.

— Ce alte roluri aţi mai dori să jucaţi?

— Am citit recent un scenariu scris de Al. Mirodan şi Vlad Mugur. Este închinat lui Luchian. Aş dori să interpretez figura acestui mare pictor al nostru, să-l reconstitui, să-i redau viaţa zbuciumată, profund dramatică. Şi, fiindcă tot am început, trebuie să vă mărturisesc că aş dori mult mai multe lucruri de la cinematografia noastră. N-a fost exploatat încă tezaurul rămas de la Caragiale. Schiţele sunt adevărate filme condensate. De Sebastian să nu mai vorbim. Ce lucruri frumoase am putea realiza pornind de la „Jocul de-a vacanţa”, „Steaua fără nume” şi chiar de la „Ultima oră”, întrucît filmul “Afacerea Protar”, turnat acum câţiva ani pe marginea piesei, nu reprezintă — după mine — cel mai fericit echivalent cinematografic. Ar fi de asemenea util ca „Insula” să fie preluată de un scenarist și dusă pînă la capăt. Din peisajul cinematografiei noastre mai lipsesc două mari comedii contemporane, „Mielul turbat” şi „Ziariştii”.

— Cu care din aceste trei capitole socotiți că ar fi bine să se înceapă?

— Cu al patrulea, răspunse prompt Radu Beligan. Studioul cinematografic lucrează fără o perspectivă tematică mai largă. Dacă veți întreba pe oricine din conducerea studioului care anume sunt temele pe care cinematografia noastră îşi propune să le reflecte în următorii, să zicem, trei ani, vi s-ar răspunde: „E prematur să discutăm despre asta. Aşa se face că apar filme ca “Vacanţă la mare” sau “Cinci oameni la drum”. Prezenţa lor pe ecrane vădeşte tocmai lipsa acestei perspective mai largi de care vorbeam. Cu o bază materială ca a noastră, cu actori talentaţi, aşa cum sunt actorii noştri, se poate organiza o producţie de înalt nivel tematic şi artistic. Avem forţe, avem şi condiţii. Nu există deci nici o scuză. Ştacheta calităţii trebuie ridicată la înălţimea ei maximă.

*** Radu Beligan în dialog cu Mircea Mohor, Cinema, 1964

Ion Popescu-Gopo: Beliganul

“Eram deja muşcat şi bolnav de cinematografie, de la cursuri mă duceam glonţ la studiou şi, ascunzându-mi ghiozdanul printre reflectoare, priveam holbat facerea lumii din peliculă, încercam să fiu util, să aprind un reflector, să mut un decor şi era o deosebită cinste dacă regizorul Jean Georgescu mă trimitea după ţigări. Pe Radu Beligan l-am cunoscut mai târziu, când i-am lipit mustaţa lui Rică Venturiano şi pe urmă am auzit că e un tânăr foarte talentat. De atunci, Radu Beligan aparţine vocabularului meu. Mă interesează tot ce face, îl admir cum gândeşte şi cum foloseşte această gândire în arta sa.

Şi într-o zi băiatul cu ghiozdanul s-a făcut mare şi-a început să facă filme… L-a invitat pe fostul tânăr, dar tot talentat, să joace rolul principal în „Paşi spre lună”. Era un film foarte greu. O temerară interpretare a unei aspiraţii: zborul, omul zburând. Eroul filmului, omul, era lipsit de legile clasice de dramaturgie, era singur, înconjurat de personaje abstracte care apăreau şi dispăreau pe-o scară lungă, fără sfârşit, care se sprijinea doar pe memorie. Ideea unui scenariu independent de legile clasice mă atrage şi mă însoţeşte în călătoria fantastică şi riscantă spre necunoscut.

Aveam în centru pe Beligan, construiam în jurul lui, îi prelungeam privirile, ii croiam decorurile pe dimensiunea paşilor lui, umbream și luminam și căutam să-i conturez gândurile, pentru că nu-i permiteam să vorbească! Beligan era, într-adevăr, un actor total.

Este cunoscută tuturor vocea lui Beligan, timbrul, umorul și ironia ei. El a acceptat totuşi să interpreteze un film de o oră şi jumătate, renunţând la o floretă sigură. Cascador îndrăzneţ, plin de fantezie, zboară pe maşinării fantastice, se împodobeşte cu pene, sare în apă, se plimbă pe covoare fermecate sau dansează pe fire de lână.

Cineva îmi spunea că în acest film Beligan a dat un recital de măiestrie actoricească. Aş avea multe de spus, dar nu cred să pot cuprinde tot „Beliganul”.

Aş dori lui Beligan, visul oricărui mare artist, după toate meritele şi aprecierile primite, un loc, într-un colţişor, pe o pagină din Abecedarul copiilor”.

*** Cinema, 1971

Radu Beligan a fost profesor la Institutul de Teatru și Film între 1950 și 1965, director al Teatrului de Comedie din 1961 până în 1969, apoi director al Teatrului Național București, până în 1990.

Activ pe scenă până în ultima perioadă a vieții, actorul a încetat din viață pe 20 iulie 2016, la vârsta de 97 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.