HomeVizionariiPictori și sculptoriNicolae Vermont, viața unui pictor mai puțin cunoscut

Nicolae Vermont, viața unui pictor mai puțin cunoscut

Nicolae Vermont
DS TW

Pictorul Nicolae Vermont, pe numele său real Isidor Grünberg, s-a născut pe 10 octombrie 1866 în oraşul Bacău, într-o familie de oameni săraci. Despre tatăl lui ştim că dădea lecţii de limbi străine în târgul unde la acea vreme nu exista o viaţă culturală foarte activă și că avea patru copii, dintre care unul, B. W. Wermont, a devenit un cunoscut astronom, un altul a fost poet, dar versurile lui sunt astăzi pierdute, iar sora, Fanchetta Vermont, a fost soția lui Grigore Ventura și actriță a Teatrului Naţional din Bucureşti, mama marei tragediene Marioara Ventura.

Din însemnările emoționante rămase după moartea pictorului Nicolae Vermont putem extrage câteva date autobiografice destul de concise, dar preţioase pentru a înţelege viaţa artistului.

“Încep dinainte de naşterea mea, într-una din nopţile când mama mea, aşteptându-mă să viu pe lume, m-a visat, închipuindu-mă că mă vede sus-sus de tot pe o schelă într-o biserică lucrând nu prea ştia ce, însă o lumină mă învăluia şi atunci, cu lacrimi, mama s-a deşteptat din vis. Mai târziu mi-a povestit visul şi plângea. Deseori, de atunci, stau sus pe schele, zugrăvind până seara târziu, când aprind o lampă, ca să cobor din bolta poleită spre întunericul de jos.

Nicolae Vermont

Sunt născut în Bacău. Cunoşti cartierele întunecate din mahalaua lipovenilor şi dughenele în care se adăpostesc ovreii? Aşezările se prelungesc fără sfârşit în praf alb, sărăcăcioase case de pământ, cu acoperişul de spiţă putredă, însă ferestrele au în ochi flori de muşcată şi prispele sprijină casă de casă alcătuind un coridor de ceardacuri care parodiază în târgul de la capătul lumii arcadele palatelor apusene.

Casa noastră era un bordei. Părinţii locuiau acolo cu chirie, peste drum de Biserica Sfântului Nicolae. Casa avea patru odăiţe, tinda la mijloc, în faţă la drum un pridvor de pământ umbrit de o straşină sprijinită pe stâlpi de lemn vopsiţi în albastru. În cele două odăiţe din dreapta tindei şedea familia mea, tata, mama, sora mea, Fanchette, mai târziu actriţa Vermont Ventura, eu, care aveam patru ani, şi un frate mai mic.

Alături, despărţiţi de tindă, şedea pictorul Nicolae Grigorescu. Marele artist venise la Bacău pentru a face studii de evrei, studii care le-a folosit în iarmaroacele din Bacău, şi acele capete de suferinzi şi şireţi, bolnavi de sărăcie, dar iluminaţi de visul credinţei, transfigurate în pâlpâiri de aur roşu. În acest decor am trăit prima mea lecţie de pictură…

Pe tata îl interesa foarte mult munca domnului Grigorescu, care altminteri era un mizantrop tăcut şi singuratic, sensibil la înfrângeri şi fugind de laude. Mult timp mai târziu, când am început să înţeleg viaţa, îmi amintesc de vorbele tatii despre omenia şi farmecul pe care îl însufleţea în pictura lui Grigorescu. Eu ascultam cu nesaţiu şi de multe ori pândind prin crăpătura uşii căutam să descopăr minunile despre care mi se tot vorbea în legătură cu vecinul de alături. Într-o zi, Grigorescu mi-a dat voie să pătrund în odaia lui! Bucuria de atunci a fost hotărâtoare pentru viaţa mea. Descopeream, pe scândurele şi pânze, care cu lin trase de boi albi ca laptele. O şatră ţigănească sub aripa de liliac a unui cort în asfinţit de aur. Ovrei murdari şi mândri purtând trufia de regi în exil…

În mijlocul încăperii, pe şevalet, o pajişte cu iarbă înflorită în soare, unde păştea o vacă. Umbre albastre-violete lunecau străvezii pe munţi de vis, închizând depărtările. Imaginile s-au întipărit sub fruntea mea de copil şi mi-au rămas vii înaintea ochilor încât şi azi când mă gândesc la Grigorescu văd feeria de lumină a acestui atelier improvizat in mireasma veriurilor şi a culorilor de terepentină.

Dar după această revelaţie un simţământ nou îmi răscolise sufletul. Nu mai aveam linişte, trebuia să încerc şi eu să fac tablouri.

Bâjbâind prin jurul uşilor, am descoperit o frântură de cărbune de desen. Nu putea fi jucărie mai frumoasă pe lume! Fuga pe stradă, culcat pe brânci în praf, am început să desenez oameni şi câte îmi treceau în cap. Nu mai vedeam decât gânduri.

Deodată o căruţă cu vizitiul beat năvăleşte în nestăpânită goană pe uliţa pustie. N-am mai avut timp să mă ridic în zăpăceală, când cineva mă smulge şi mă dă în lături… salvându-mă. În huruială şi tropot, căruţa se depărta în nori de praf; mântuitorul meu a fost domnu’ Grigorescu…

Au urmat o toamnă provincială, plumburie, apoi o iarnă cu nămeţi până la acoperişuri şi o primăvară tristă plângând ploi nesfârşite în monotonia îngânată săptămâni de-a rândul de apele cerului. Într-o noapte ne deşteaptă zgomotul geamului spart cu pumnul şi un glas: “Fugiţi, s-a revărsat râul”.

Apa crescuse de o palmă în casă. Tata, cu picioarele goale, ne-a luat în braţe. Plângeam buimaci, dar Domnul Grigorescu ne-a trezit dând veste şi ajutându-ne, cărând alături de tatăl meu calabalâcul spre un loc mai înalt. Se clătinau poverile vii prin torentul rece care năvălise pe toată strada în noapte, cu aerul dezghețului. Auzeam gâlgăitul şuvoaielor căzând în pivniţă, bufnitura unui zid de paiantă ce se surpa şi ploaia năpădind cu neumblată nesfârşire de prăpăd.

Câteva zile mai târziu apele s-au retras şi ne-am întors acasă. Maidanul era înnămolit în mormane de crengi rupte, gunoaie, putregaiuri şi tinichele baricadau intrarea în tindă. În odaie, zidurile aveau brâie de nămol cât se urcase înecul. Pretutindeni, mucegai, numai într-o băltoacă am descoperit salteaua păpuşii sorei mele, saltea din care paiele în spice încolţiseră în fire subţiri de verde primăvăratic.

Am plecat mai departe şi ne-am strămutat la Ploieşti. Aici a început copilăria mea nepăsătoare ca a tuturor copiilor. Ţin minte numai că am fost eliminat din şcoala primară de la Ploieşti, pentru că am desenat în cartea de religie pe Adam şi Eva goi de tot.

A urmat o iarnă în care joaca mea era să fac biserici de zăpadă cu ferestre din sloi de ghiaţă în troiene. În biserică puneam să ardă o lumânare. Mai țin minte bătaia pe care am mâncat-o cu un prieten, pentru nişte struguri stafidiţi descoperiţi în pod. Mă socoteam demn de tot dispreţul, când am auzit pe nişte oameni sfătoşi zicându-i tatei: “Dacă nu e bun la nimic, fă-l pictor!”. Asta a fost când m-au adus la Bucureşti.

Tata vorbise cu domnul Aman pentru înscrierea mea la Bele-Arte, urma să aduc o probă de ce sunt în stare. A doua zi dimineaţa, la şase, cu un teanc de schiţe, eram în faţa şcoalei (acolo unde azi, vizavi de statuia lui Mihai Viteazul, s-a clădit o universitate). Vântul ridica praf de zăpadă vălurind marame prin văzduh. Clasa începea la opt. Când a început să se lumineze, un servitor bătrân a deschis ușa întroienită și s-a apucat să desfunde cu o lopată pragul. Recomandându-mă că sunt elev, m-a lăsat să sui pe scară până în clasă unde a început cu surcele să facă focurile în sobele de tablă. Eram îmbrăcat subţire şi lui Moş Ilie îi era cam milă. Şcoala îmi făcu o impresie ciudată, mă simţeam umilit, dându-mi seama că nu prea cunosc niciun fel de învăţătură metodică, oricât citisem şi ştiam pe dinafară Odiseea şi câteva piese de Shakespeare citite pe nemţeşte, dar simţeam că pentru un elev de pictură sunt un ignorant.

Nicolae Vermont

În hârdăbaia atelierului ochii mei rătăceau căutând un punct de sprijin, o legătură sufletească între mine şi şcoală. În mărime supranaturală mă sfidau statui de ipsos, copiile antice, Venus fără braţe şi Antinous cu capul înclinat pe umăr… într-o neliniştitoare desăvârşire. Până atunci nu avusesem prilej să văd muzee, dar mi-am dat seama că personajiile albe sunt înrudite cu epopeea lui Homer.

Tot cu acest prilej făceam pentru întâia oară cunoştinţă cu un schelet adevărat, spânzurat cu căpăţâna într-un proţap, rânjind fix, legănându-şi ciolanele fixate în balamale de fier, când moş Ilie îl scutura de praf. Aveam să învăţ anatomia. Sfios şi obosit, am luat loc pe un fel de podium, masa modelelor, când au început să vie rânduri-rânduri ceilalţi elevi, mult mai vârstnici, intrând cu tropăială ca să scuture zăpada. Măsurându-mă din ochi, făceau reflexii ironice pe care nu le înţelegeam şi buimăceala mea crescu fără măsură, când la spatele meu se sui să îşi ocupe locul un om cu totul gol care poza în picioare. Un camarad m-a îndemnat să încep să lucrez. Îndată a intrat în clasă şi domnul Aman, îmi răsfoieşte schiţele şi îmi dă pe neaşteptate locul între elevii înaintaţi. De atunci, n-am lipsit un minut de la cursuri. Uneori sufeream din cauză că vlăjganii mai vârstnici îmi porunceau să le aduc de o brânză, şi cicăleli şi umilinţi. Odată, domnul Aman i-a surprins şi le-a zis supărat: “Mă, nu vă mai bateţi joc de băiat că poate o să vă întreacă pe toţi”. E drept că cei mai mulţi nu urmau decât în vederea diplomei, ca să ajungă maeştri de caligrafie şi desen.

Când suna clopoţelul de 12, cursurile se întrerupeau până la 3, dar, cum toţi locuiam prin mahalale depărtate, puţini se duceau acasă la masă, cei mai mulţi scoteau din ghiozdan merinde şi frigeau cârnaţi pe soba de tablă de îţi lăsa gura apă la mirosul lor cât sfârâia jăraticul. Când aveam, moşmoleam un coltuc pe pâine, aşteptând să treacă prea lungi ceasurile până începea iar scârţâitul desenului pe planşetă… În al treilea an de frecvenţă, un foc a ars şcoala noastră — nu ştiu cum a izbucnit — am scăpat în goană pe scări, nu însă fără să fi desluşit în valurile de fum, în colţul lui din proţap, scheletul incandescent, roşu de scrum!

Viaţa era tot mai grea. Începusem să câştig câte 2—3 lei, am făcut primul antet pentru ziarul Universul şi eram trimis să schiţez morţi, ucigaşi sau persoane celebre pentru clişeele de ziar, dar cel care mă ajuta într-adevăr era Ventura, el mi-a dat putinţa să îmi procur cărbuni de desen, hârtie şi mâncare. Tata se îmbolnăvise. Într-o zi, vine din Cişmigiu — scuipa sânge — abia s-a târât până acasă. Cu trei zile înainte, m-a rugat să îi fac portretul, schiţa pe care o ştii. Ultima lui dimineaţă de vară — soarele se juca pe pat. Din ochii tatei au lunecat două lacrimi, nu mai putea vorbi; la prânz s-a stins cu mâna în mâna mea. În aceeaşi săptămână fusese concurs la şcoală (natură — culori); eu nu am venit decât în ultimele două zile după ce murise tata şi am muncit cât ceilalţi. Profesorul C. Stăncescu îmi zice: “Dumneata eşti fericitul, eroul zilei, ai ieşit întâiul!” Ochii mă usturau de plâns la mormânt.

Ăsta e succesul invidiat în viaţă de semeni. Isprăvisem şcoala, urma să mă duc spre desăvârşire în străinătate. Domnul Aman se zbătea zadarnic să îmi obţie o bursă. La fel a păţit şi alt camarad al meu, Gheorghe Solnai, care luase premiul I la un concurs de sculptură, dar, luându-se în consideraţie originea lui străină, concursul a fost casat. Solnai a plecat la o fabrică de ceramică, Pfnfkirchen, lângă Viena, s-a băgat lucrător, se distinge, e propus să urmeze la Academia de Bele-Arte din Viena; luând cunoştinţă de un concurs în vederea expoziţiei din Chicago, participă şi obţine premiul de patruzeci de mii de dolari, iar peste un an ajunge directorul şcoalei de Bele-Arte din Philadelphia. E preţuit peste ocean şi celebru, dar în toate scrisorile lui pomeneşte totdeauna cu drag şi dor de ţara noastră, de care sufleteşte a rămas legat.

Păstrez nestinsă recunoştinţă profesorului Aman, pentru tot ce m-a învăţat în credinţa artei”.

După cei cinci ani petrecuți alături de Aman, Nicolae Vermont nu a reușit să obţină bursa pentru străinătate, cel care l-a ajutat fiind Grigore Ventura, cumnatul său, cu sprijinul căruia a putut în cele din urmă să plece în 1887 la München, unde s-a înscris la Academia de pictură condusă de Ludwig von Loeft. Artistul a studiat în Germania timp opt ani, petrecându-și vacanţele în România, și tot datorită lui Grigore Ventura a reușit să mai vândă câte un tablou pentru a se întreţină la studii.

La München s-a apropiat de mişcarea artiştilor grupaţi în jurul revistei de artă socială “Simplicisimus”. Revenit în ţară, Nicolae Vermont a deschis prima expoziţie de pictură în 1896, la Ateneul Român, și-a continuat studiile la Paris, iar în anul 1900 a avut o altă expoziţie, ocazie cu care I. L. Caragiale, care tocmai primise o mare moștenire de la o mătuşă, i-a cumpărat douăsprezece tablouri dintr-odată.

Nicolae Vermont

Artistul, împreună de Ștefan Luchian, a fost promotorul grupului de artă independentă “Ileana” şi, alături de Al. Satmari, s-a aflat printre întemeietorii “Tinerimii artistice”. A avut, în repetate rânduri, expoziții în străinătate, la Paris, Veneţia sau Barcelona, a zugrăvit, împreună cu Serafim şi Artachino, catedrala din Sofia, iar în România a realizat pictura bisericilor din Fundeni, Gherasea, Rucăr, Cerna-Vodă, Tecuci, Măneşti, Cătrineşti, capela cimitirului din Botoşani şi a restaurat biserica Nicolae Şelari, Mitropolia şi Căciulata.

“Din sute de tablouri şi-a câştigat cu greu existenţa lui şi a familiei sale, multe schiţe păstrează prospeţime vie în culoare şi calităţi de pictor adevărat. Dar nu mai puţin importantă rămâne opera lui de aquafortist. Singur, după moartea lui Aman, a dus mai departe arta gravurii pe aramă în şaptezeci de planşe. Am avut prilejul să îl cunosc destul de bine în tinereţea mea acum vreo şaizeci de ani, când sora mea, Rodica, începuse să picteze fiind încă şcolăriţă la Notre Dame de Sion — cum era moda educaţiei pe atunci — când se tot ruga de tata “să îi cumpere un profesor de pictură” şi tatăl meu, prin C. Mille, a vorbit cu Grigorescu, arătându-i primele ei schiţe. Acesta, stabilit la Câmpina, nu mai venea decât întâmplător în Bucureşti, or lecţiile cer continuitate. A recomandat pe Nicolae Vermont, care a colaborat cu Grigorescu la compoziţiile pentru bancnotele Băncii Naţionale, realizând nişte foarte frumoase proiecte pe care însă Banca, în mentalitatea directorilor de atunci, nu le-a folosit; au folosit unui asemenea director ca să plece pe seama Băncii în Franţa şi să comande unui gravor străin nişte pastişe a acestor desene care mulţi ani au apărut pe bancnotele Băncii cu inscripţia ce azi ne apare destul de ironică: “Falsificatorii acestor bilete se vor pedepsi”, scria Adrian Maniu în 1966, în revista Steaua.

Pictorul, care era bolnav de mai mult timp, a murit pe 14 iunie 1932, la vârsta de 65 de ani, la București. Dispariția lui a fost deplânsă de întreaga lume artistică: “Unul din cei mai de seamă pictori— blând, modest şi stăpânitor mai mult decât toţi ceilalţi al meşteşugului artistic — după lungi suferinţe a încetat să mai fie între noi. În urma lui, alături de copii şi soţie (soția artistului se numea Frederica, iar fiicele sale au fost Margareta și Zoe, ambele pictorițe), rămâne risipită prin ţară o lungă serie de opere valoroase în pictură şi gravură. Nicolae Vermont dintre toţi pictorii noştri era acela care cu mai multă virtuozitate şi cu un adevărat talent a izbutit să creeze compoziţiuni inspirate fie din biblie, fie din istoria noastră. Desenul Iui întotdeauna minuţios şi clasic dovedea cu prisosinţă neuitate învăţături. Fusese mai mult decât prieten cu Grigorescu, şi la unele opere au lucrat împreună — de asemeni o caldă afecţiune îl legase de Luchian”.

Surse:

Dimineața (1932), Adevărul (1932), Ilustrațiunea română (1930), Steaua (1966)

DS TW
No comments

leave a comment