Joseph Haydn, părintele simfoniei clasice, a lăsat lumii o moștenire muzicală uriașă, dar de numele lui se leagă și un mister straniu. După moartea compozitorului, în 1809, trupul i-a fost înmormântat la Viena, însă la scurt timp patru admiratori de-ai lui care erau fascinați de frenologie au profitat de haosul provocat de ocupația napoleoniană și i-au furat capul, pentru a căuta dovada „geniului muzical” în structura osului frontal.

Craniul a fost pasat apoi între diverși colecționari și societăți secrete. Abia în 1954, la aproape 150 de ani după moartea muzicianului, rămășițele sale au fost reunite. Ceremonia de reînhumare a pus capăt unuia dintre cele mai bizare episoade din istoria muzicii.

Joseph Haydn, celebrul compozitor austriac, s-a născut la Rohrau, lângă Viena, în ziua de 1 aprilie 1732, într-o familie modestă. Pentru că avea o voce frumoasă, a fost primit în corul Catedralei Sfântului Ştefan, unde, sub auspiciile bătrânului maestru al capelei, Reuther, a fost iniţiat în tainele muzicii.

Deși foarte apreciat pentru talentul său, adolescentul era deseori pedepsit pentru ştrengăriile de şcolar. Din cauza unei pozne sau, după alte surse, din cauza faptului că își pierduse vocea cristalină în perioada adolescenței, bătrânul maestru Reuther l-a gonit din corpul coriștilor.

Pentru a-şi câştiga pâinea, se pare că tânărul cutreiera străzile orașului, cântând la vioară. Foarte des scria el însuşi muzica melodiilor pe care le interpreta. În timpul acela trăia la Viena un clovn pe nume Bernardone Curtz, care, cu năzbâtiile pe care ştia să facă, atrăgea o mulţime mare de oameni la teatrul pe care îl conducea. Într-o după amiază, Haydn, însoţit de câţiva pictori, cânta o serenadă sub ferestrele clovnului. Curtz a ascultat din camera sa și, surprins de frumuseţea muzicii, a ieşit în stradă şi a întrebat:

— Cine a scris această melodie?
— Eu am scris-o, a răspuns Haydn.
— Dacă-i așa, vino în casă la mine, i-a zis clovnul. Iată un caiet în care sunt scrise cuvintele pentru o operă. Vrei să-i compui tu muzica?

Până atunci tânărul nu compusese muzică pentru vreo operă, s-a pus totuși pe lucru și totul a mers bine, până când a ajuns la o scenă în care era descrisă o furtună pe mare. Aici s-a oprit, deoarece nu văzuse niciodată marea, așa că nu știa cum să compună muzică despre o furtună pe mare. I-a cerut sfatul lui Curtz, însă nici acesta nu văzuse marea. Supărat şi nemaiștiind ce face, Haydn a izbit puternic cu amândouă mâinile în pian, strigând:

— Să izbucnească furtuna!
— Asta e! Asta e furtuna!, a spus Curtz vesel și încântat.

După îndelungi peregrinări, Haydn și-a găsit apoi adăpost în casa unui frizer, intrând ca ucenic la acesta. Câţiva ani după aceea i-a devenit ginere şi, instalat în podul casei, care-i servise drept cameră de culcare, a închiriat un clavecin şi a început să studieze sonatele lui Bach.

Acestea au fost umilele începuturi ale genialului compozitor de mai târziu. În ciuda tinereţii sale, a fost acceptat să dea lecţii de canto în diverse familii burgheze, obţinând apoi permisiunea de a cânta la orga unei biserici. Întâmplarea a făcut să îl întâlnească pe maestrul Pietro Metastasio, considerat creatorul melodramei, care se afla pe atunci la Viena și de la care a primit prima îndrumare profesionistă.

După o neînţelegere, Haydn a rămas însă din nou fără dascăl şi s-a angajat ca lacheu la maestrul Nicola Porpora, unul dintre cei mai apreciați profesori de canto ai epocii baroc, compozitor care i-a avut studenți, printre alții, pe Farinelli și Caffarelli. Cei din urmă se numără printre cei mai cunoscuți „castrati” din istoria muzicii, procedură la care au fost supuși înainte de pubertate, pentru a-și păstra calitățile vocilor.

Porpora l-a iniţiat cu adevărat pe Haydn în arta compoziţiei. Cu ajutorul ambasadorului Veneţiei la Viena care, aflând de aventurosul muzician, a început să se intereseze de soarta lui, a reuşit ulterior să se impună în cercurile aristocratice ale capitalei imperiului, devenind protejatul prinţului Nikolaus Esterhazy, la reședințele căruia şi-a petrecut mare parte din viaţă.

Muzicianul a fost pus astfel la adăpost de grijile materiale și s-a dedicat doar compoziției, protecția pe care a primit-o fiind continuată de Anton și Nikolaus al II-lea, moștenitorii prințului Esterhazy.

Timp de douăzeci şi patru de ani, a dus o existenţă liniştită, pentru că valoarea operelor lui era recunoscută în toată Europa. În anul 1809, s-a dat în onoarea sa o serbare splendidă.

„Creaţia lumii” a fost cântată cu acel prilej de o orchestră uriaşă, iar apariţia bătrânului maestru a fost salutată cu frenezie la eveniment. Acea recepție a fost pentru Haydn un ultim „bun rămas” dat vieţii şi tuturor celor care-i admiraseră geniul muzical.

Câteva zile mai târziu, pe 31 mai 1809, ilustrul muzician s-a stins.

La scurt timp a început odiseea craniului său, care a devenit una dintre cele mai ciudate povești din istoria muzicii. Totul a început în urma unei serbări organizate în anul 1820 la castelul prințului Nikolaus al II-lea Esterhazy, la Eisenstadt.

Punctul culminant al recepției organizate în cinstea ducelui de Cambridge era executarea de către orchestra prințului a unui oratoriu al lui Haydn. Oaspetele, în culmea entuziasmului, a strigat: „Fericit acela care a putut păstra lângă el pe Haydn în viață, dar nu mai puțin fericit va fi acela care îi va păstra și rămășițele.“

Esterhazy a decis atunci să transporte rămășițele lui Haydn, care fusese înmormântat la Viena, în cimitirul din Hundsturm, la Eisenstadt, locul unde concepuse cele mai frumoase opere ale sale.

În momentul exhumării, s-a constatat cu groază că mormântul conținea un schelet cu gâtul tăiat și că, în locul capului, se afla o perucă. Cercetările au arătat că patru bărbați, Johann Peter, Karl Rosenbaum, Michael Jungmann și Ignatz Ullmann, care erau fascinați de frenologie, controversata teorie a craniilor, deschiseseră, cu ajutorul groparului, mormântul în noaptea imediat următoare înmormântării și profanaseră cadavrul.

Craniul a rămas mult timp proprietatea acestor oameni, Peter Johann fiind cel care a păstrat „relicva sfântă“ în colecția sa. Abia după moartea lui Peter, a fost oferit, prin intermediul medicului defunctului, muzeului particular de anatomie al profesorului Karl von Rokitansky. În fine, fiii acestuia l-au dăruit Societății amicilor muzicii, pe care Johann Peter o desemnase ca moștenitoare.

În 1938, ziarele consemnau o versiune a întâmplării:
„Poliţia şi armata au conlucrat spre a da de urma profanatorilor. Rând pe rând au fost arestaţi cei mai mulţi prieteni ai compozitorului. Au fost eliberaţi însă, pentru că nu s-a găsit nimic în sarcina lor. A rămas totuşi arestat un tânăr pianist, Franz Kupfing, care a declarat că ar fi hoțul, dar medicii psihiatri au constatat că acesta era nebun. Totuși, s-a găsit la el un craniu, şi fiindcă arestarea se făcuse după 6 luni de la săvârşirea crimei, s-a conchis că într-adevăr craniul era al lui Haydn.

NAPOLEON AR FI CUMPĂRAT CRANIUL LUI HAYDN

Peste câteva luni, presupusul profanator a murit. În pragul morţii îi revenise mintea şi a mărturisit că ţeasta găsită la el nu era craniul lui Haydn, că minţise, dar că ştia că unul din admiratorii compozitorului, un chirurg francez, al cărui nume l-a dat, poseda craniul compozitorului. Acest chirurg părăsind Austria, mai mulţi „informatori“ au răspândit zvonul că ţeasta lui Haydn fusese vândută împăratului Napoleon I. De aici a urmat o serie de încurcături care au făcut bucuria cronicarilor timpului. Un caricaturist îndrăznise chiar să-l înfăţişeze pe Bonaparte sub trăsăturile unui tâlhar, purtând pe umeri o traistă în care se ghicea că se află craniul lui Haydn. Pe urmă, scandalul s-a potolit.

În 1895, Societatea prietenilor muzicii din Viena a prezentat la o expoziţie a sa un craniu despre care spunea că este al lui Haydn. Rudele muzicianului nu mai conteneau cu perchiziţiile şi cu cercetările ştiinţifice pentru găsirea rămășițelor. Prietenii muzicii, siguri că ţeasta era cea adevărată, au adus în sprijinul lor fel de fel de argumente asupra drepturilor de succesiune.

CELE ȘAPTE CRANII ALE LUI HAYDN

Reclama care s-a făcut în cercurile muzicale cu prilejul acestei drame a făcut să apară un număr mare de cranii ale lui Haydn. La ultimul recensământ, moştenitorii lui Haydn reclamau şapte astfel de piese puse în circulaţie. Unul era în posesiunea Societăţii prietenilor muzicii, trei la trei bancheri, printre care doi erau americani, două cranii aparţineau unor pictori celebri şi al şaptelea s-ar fi aflat în proprietatea unui poet internat într-un azil din Budapesta. Autorităţile au făgăduit familiei şi prietenilor că vor întreprinde toate cercetările posibile spre a recupera craniul compozitorului”.

*** Edga Kell, Odiseea unui craniu genial, Universul, 1938

Prinţii Esterhazy construiseră încă din 1820, la Eisenstadt, un măreţ mausoleu în care fusese înmormântat din nou trupul lui Haydn, dar craniul a fost transferat de-abia în 1954 în acest mormânt, ocazie cu care s-a organizat o ceremonie splendidă, care a completat astfel procesul de înmormântare după 145 de ani de la moartea sa.

Compozițiile lui Joseph Haydn au fost reunite în anul 1957 în „Catalogul Hoboken”. Printre cele mai cunoscute creații ale marelui muzician se numără:

• 104 simfonii
• 83 cvartete de coarde
• peste 20 trio-uri pentru instrumente cu coarde
• 120 trio-uri pentru diferite combinații instrumentale
• peste 60 sonate pentru pian
• un mare număr de concerte pentru diverse instrumente (vioară, pian, violoncel, trompetă, oboi, orgă etc.) și orchestră
• mai multe oratorii, printre care Die Schöpfung, Die Jahreszeiten
• 14 messe
• peste 100 divertismente
• 13 opere în stil italian

Joseph Haydn este și autorul imnului național al Germaniei, compus în onoarea împăratului Francisc al II-lea al Austriei.

Puteți citi și:

Antonio Salieri și misterul morții lui Mozart