Joseph Haydn, celebrul compozitor austriac, s-a născut la Rohrau, lângă Viena, în ziua de 1 aprilie 1732, într-o familie modestă.

Dotat cu o voce frumoasă, a fost primit în corul Catedralei Sfântului Ştefan, unde, sub auspiciile bătrânului maestru al capelei, Reuther, a fost iniţiat în tainele muzicii. Deși foarte apreciat pentru talentul său, adolescentul era tot atât de hulit pentru ştrengăriile de şcolar. Din cauza unei pozne sau, după alte surse, din cauza faptului că își pierduse vocea cristalină în perioada adolescenței, bătrânul maestru Reuther l-a gonit din corpul coriștilor.

Pentru a-şi câştiga pâinea, povestea spune că tânărul cutreiera străzile orașului, cântând din vioară. Foarte des scria el însuşi muzica melodiilor pe care le cânta. În timpul acela trăia la Viena un clovn pe nume Bernardone Curtz, care, cu năzbâtiile pe care ştia să facă, atrăgea la teatru o mulţime mare de oameni. Într-o după amiază, Haydn, însoţit de câţiva pictori, cânta o serenadă sub ferestrele clovnului. Curtz a ascultat din camera sa și, surprins de frumuseţea muzicii, a ieşit în stradă şi a întrebat:

— Cine a scris această melodie?
— Eu am scris-o, a răspuns Haydn.
— Dacă-i așa, vino în casă la mine, i-a zis clovnul. Iată un caiet în care sunt scrise cuvintele pentru o operă. Vrei să-i compui tu muzica?

Altwiener_Bilderbuch_nach_alten_Stichen_0042

Până atunci tânărul nu compusese muzică pentru vreo operă, s-a pus totuși pe lucru și totul a mers bine, până când a ajuns la o scenă în care era descrisă o furtună pe mare. Aici s-a oprit, deoarece nu văzuse niciodată marea, așa că nu știa cum să compună o muzică despre o furtună pe mare. I-a cerut sfatul lui Curtz, însă nici acesta nu văzuse marea. Supărat şi nemaiștiind ce face, Haydn a izbit puternic cu amândouă mâinile în pian, strigând:

— Să izbucnească furtuna!
— Asta e! Asta e furtuna!, a spus Curtz vesel și încântat.

După o îndelungată peregrinare, Haydn și-a găsit apoi adăpost în casa unui frizer, unde a intrat ca ucenic. Câţiva ani după aceea a devenit ginerele acestuia şi, instalat în podul casei, care-i servise drept cameră de culcare, a închiriat un clavecin şi a început să studieze sonatele lui Bach.

Eduard_Gurk_Sankt_Stephan — Catedrala Sfântul Ștefan din Viena

Acestea au fost umilele începuturi ale genialului compozitor de mai târziu. În ciuda tinereţii sale, a fost în cele din urmă acceptat să dea câteva lecţii de canto în diverse familii burgheze, obţinând apoi permisiunea de a cânta la orga unei biserici. Întâmplarea a făcut să se întâlnească cu maestrul Pietro Metastasio, considerat creatorul melodramei, care se afla pe atunci la Viena, de la care a primit prima îndrumare profesionistă. După o neînţelegere, Haydn a rămas însă din nou fără dascăl şi s-a angajat ca lacheu la maestrul Nicola Porpora, compozitorul italian care a fost unul dintre cei mai apreciați profesori de canto ai epocii baroc și care i-a avut studenți, printre alții, pe Farinelli și Caffarelli. Cei din urmă se numără printre cei mai cunoscuți “castrati” din istoria muzicii, procedură la care au fost supuși înainte de pubertate, pentru a-și păstra calitățile vocilor.

Porpora l-a iniţiază cu adevărat pe Haydn în arta compoziţiei. Cu ajutorul ambasadorului Veneţiei la Viena care, aflând de aventurosul muzician, a început să se intereseze de soarta lui,

a reuşit ulterior să se impună în cercurile aristocratice ale capitalei imperiului, devenind protejatul prinţului Nikolaus Esterhazy, la castelele căruia şi-a petrecut mare parte din viaţă. Creatorul a fost pus la adăpost de grijile materiale și s-a dedicat doar compoziției, protecția pe care a primit-o fiind continuată de Anton și Nikolaus al II-lea, moștenitorii prințului Esterhazy.

Timp de douăzeci şi patru de ani, a dus o existenţă liniştită, pentru că valoarea operelor lui era recunoscută în toată Europa. În anul 1809, s-a dat în onoarea sa o serbare splendidă. “Creaţia lumii” a fost cântată cu acest prilej de o orchestră uriaşă, iar apariţia bătrânului maestru a fost salutată cu frenezie. Această recepție a fost pentru Haydn un ultim „bun rămas” dat vieţii şi tuturor celor care-i admiraseră geniul muzical.

Câteva zile mai târziu, pe 31 mai 1809, ilustrul muzician s-a stins. Muzeul Societății amicilor muzicii din Viena a găzduit timp de mulți ani una dintre cele mai prețioase și neobișnuite relicve: craniul autorului imnului național al Germaniei, conservat cu multă grijă într-o cutie neagră.

Această piesă de neprețuit a fost depusă în păstrarea societății, însoțită cu toate dovezile de autenticitate, pe 19 martie 1895 de către fiul profesorului Karl von Rokitansky, un celebru anatomist vienez. Odiseea craniului este însă dintre cele mai curioase și a început în urma unei serbări organizate la castelul prințului Nikolaus al II-lea Esterhazy, la Eisenstadt, unde Haydn fusese mult timp dirijor al orchestrei personale a castelanului.

Punctul culminant al recepției găzduite de principele Esterhazy în cinstea ducelui de Cambridge era executarea de către orchestră a faimosului oratoriu al lui Haydn, “Creațiunea”. Oaspetele de seamă, în culmea entuziasmului, a strigat: „Fericit acela care a putut păstra lângă el pe Haydn în viață, dar nu mai puțin fericit va fi acela care îi va păstra și rămășițele.“

Esterhazy a decis atunci să transporte rămășițele lui Haydn, care fusese înmormântat în 1809 la Viena, în cimitirul din Hundsturm, la Eisenstadt, locul unde concepuse cele mai frumoase opere ale sale. În momentul exhumării, s-a constatat cu groază că dispăruse craniul marelui compozitor, adică mormântul conținea un schelet cu gâtul tăiat și, în locul capului, se afla o perucă. Cercetările au arătat că patru bărbați, Johann Peter, Karl Rosenbaum, Michael Jungmann și Ignatz Ullmann, care studiau pe atunci frenologia, controversata teorie a craniilor, deschiseseră, cu ajutorul groparului, mormântul în noaptea imediat următoare înmormântării și profanaseră cadavrul.

În ciuda tuturor eforturilor, craniul a rămas mult timp proprietatea acestor oameni, Peter Johann fiind cel care a păstrat “relicva sfântă“ în colecția sa. Abia după moartea lui Peter, a fost oferit, prin intermediul medicului defunctului, muzeului particular de anatomie al profesorului Karl von Rokitansky. În fine, fiii acestuia l-au dăruit Societății amicilor muzicii, pe care Johann Peter o desemnase ca moștenitoare.

În 1938, ziarele consemnau o versiune a întâmplării:
“Poliţia şi armata au conlucrat spre a da de urma profanatorilor. Rând pe rând au fost arestaţi cei mai mulţi prieteni ai compozitorului. Au fost eliberaţi însă, pentru că nu s-a găsit nimic în sarcina lor. A rămas totuşi arestat un tânăr pianist, Franz Kupfing, care a declarat că ar fi hoțul, dar medicii psihiatri au constatat că acesta era nebun. Totuși, s-a găsit la el un craniu, şi fiindcă arestarea se făcuse după 6 luni de la săvârşirea crimei, s-a conchis că într-adevăr craniul era al lui Haydn.

NAPOLEON AR FI CUMPĂRAT CRANIUL LUI HAYDN

Peste câteva luni, presupusul profanator a murit. În pragul morţii îi revenise mintea şi a mărturisit că ţeasta găsită la el nu era craniul lui Haydn, că minţise, dar că ştia că unul din admiratorii compozitorului, un chirurg francez, al cărui nume l-a dat, poseda craniul compozitorului. Acest chirurg părăsind Austria, mai mulţi „informatori“ au răspândit zvonul că ţeasta lui Haydn fusese vândută împăratului Napoleon I. De aici a urmat o serie de încurcături care au făcut bucuria cronicarilor timpului. Un caricaturist îndrăznise chiar să-l înfăţişeze pe Bonaparte sub trăsăturile unui tâlhar, purtând pe umeri o traistă în care se ghicea că se află craniul lui Haydn. Pe urmă scandalul s-a potolit.

În 1895, Societatea prietenilor muzicii din Viena a prezentat la o expoziţie a sa un craniu despre care spunea că este al lui Haydn. Rudele muzicianului, care se pretindeau mereu lezate, nu mai conteneau cu perchiziţiile şi cu cercetările ştiinţifice pentru găsirea rămășițelor. Prietenii muzicii, siguri că ţeasta era cea adevărată, au adus în sprijinul lor fel de fel de argumente asupra drepturilor de succesiune.

CELE ȘAPTE CRANII ALE LUI HAYDN

Reclama care s-a făcut în cercurile muzicale cu prilejul acestei drame a făcut să apară un număr mare de cranii ale lui Haydn. La ultimul recensământ, moştenitorii lui Haydn reclamau şapte astfel de piese puse în circulaţie. Unul era în posesiunea Societăţii prietenilor muzicii, trei la trei bancheri, printre care doi erau americani, două cranii aparţineau unor pictori celebri şi al şaptelea s-ar fi aflat în proprietatea unui poet internat într-un azil din Budapesta. Autorităţile naţional socialiste, cărora neînduplecaţii urmaşi ai lui Haydn s-au adresat, au făgăduit familiei şi prietenilor că vor întreprinde toate cercetările posibile spre a recupera craniul compozitorului”.

*** Edga Kell, Odiseea unui craniu genial, Universul, 1938

Galerie foto: Ceremonia reînhumării craniului lui Haydn, 1954, sursa: revista Life

Prinţii Esterhazy, prietenii muzicianului, construiseră încă din 1820, la Eisenstadt, un măreţ mausoleu în care fusese înmormântat din nou Haydn, dar craniul lui a fost transferat de-abia în 1954 la acest mormânt, ocazie cu care s-a organizat o ceremonie splendidă, care a completat astfel procesul de înmormântare după 145 de ani de la moartea sa.

Compozițiile lui Joseph Haydn au fost reunite în anul 1957 în „Catalogul Hoboken”. Printre cele mai cunoscute creații ale marelui muzician se numără:

104 simfonii
83 cvartete de coarde

peste 20 trio-uri pentru instrumente cu coarde
120 trio-uri pentru diferite combinații instrumentale
peste 60 sonate pentru pian

un mare număr de concerte pentru diverse instrumente (vioară, pian, violoncel, trompetă, oboi, orgă etc.) și orchestră
mai multe oratorii, printre care Die Schöpfung, Die Jahreszeiten
14 messe