Antonio Salieri s-a născut pe 18 august 1750 în Legnago, în Italia, și a fost compozitor și dirijor, maestru al Capelei Imperiale din Viena, considerat rival al lui Mozart și îndrumător al lui Beethoven, Schubert și Liszt.
Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt „Europa recunoscută”, „Danaidele” și „Falstaff”. S-a spus frecvent că Salieri ar fi fost implicat în moartea lui Mozart, dar cei mai reputați istorici ai muzicii consideră că această suspiciunea este nefondată.
Crescut într-o familie prosperă, Salieri a studiat vioara și clavecinul, toate elementele vocalismului și basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti, la Veneția. Tot aici, în 1766, muzicianul l-a întâlnit pe Florian Leopold Gassmann, compozitorul curții imperiale din Viena, care l-a invitat să i se alăture în orașul său.
Antonio Salieri a acceptat oferta și a studiat compoziția cu Gassmann, rămânând la Viena pentru tot restul vieții. După moartea lui Gassmann, a devenit compozitor al curții și a fost numit Kapellmeister Imperial în 1788, funcție pe care a ocupat-o până în 1824.
Pe 10 octombrie 1775, s-a căsătorit cu Therese Helferstorfer, fiica unui funcționar al trezoreriei curții imperiale.
Marele muzician a fost președinte al Societății Artiștilor Muzicali (1788-1795), ulterior a deținut poziția de vicepreședinte și s-a ocupat de concertele organizației până în 1818.
Antonio Salieri a încetat din viață pe 7 mai 1825 și a fost înmormântat la Zentralfriedhof, în Viena. La funeraliile sale, a fost cântată pentru prima dată compoziția lui, „Recviem în C major”.
În iulie 1930, ziarul Viitorul consemna:
“E posibil ca o scrisoare să fie predată abia după o sută de ani? În aparenţă se pare ceva de necrezut, însă zilele acestea a avut într-adevăr loc o asemenea întâmplare. Un client al unui anticar din Basel a găsit, spre marea lui mirare, o scrisoare adresată redactorului șef al ziarului „Journal de Debats”, închisă într-un plic nedesfăcut. Descoperitorul s-a îngrijit ca scrisoarea să ajungă la destinaţie.
Actualul redactor şef al lui „Journal de Debats” a deschis scrisoarea care purta data de 26 mai 1884, fiind trimisă din Viena şi conţinând amănute referitoare la moartea misterioasă a lui Mozart.
Precum se ştie, a avut loc în secolul trecut, în lumea muzicală, o vie polemică asupra pricinilor morţii lui Mozart. După „Fluierul fermecat”, Mozart a scris un requiem, prevăzând apropierea morţii sale. Din acel timp se păstrează scrisoarea lui tragică, care cuprinde între altele:
“Simt că mi-a sunat ceasul. Păcat! Viaţa a fost atât de frumoasă. Nimeni nu schimbă căile soartei sale. De aceea chiar aş încheia acest cântec funebru.”
Se ştie, de asemenea, că la o plimbare în Praterul vienez, a spus unei prietene: „Nu mai am decât foarte puţin de trăit. Nu poate fi îndoială că sunt otrăvit”.
Două săptămâni după aceasta a murit, deşi a fost numai în vârstă de 35 de ani. Corpul s-a umflat, ceea ce a dat impuls la părerea că genialul compozitor a fost otrăvit. Bănuiala a căzut asupra muzicianului italian Salieri, care este azi aproape uitat, dar pe atunci a fost celebru şi popular, ocupând locul de dirigent al Curţii din Viena. Bănuiala a atârnat asupra lui tot timpul cât a trăit.
În scrisoarea pomenită, care a fost semnată „Un abonat“ se spune între altele: “Ne-am convins cu sinceră durere că ziarele franceze au publicat o versiune cu totul nefondată şi anume că Mozart a fost otrăvit de cel mai bun şi cel mai amabil dintre oameni, care este compozitorul Salieri. Aceste zvonuri stau mai prejos de orice critică. Noi toţi ştim bine că Mozart a murit, la fel ca şi Rafael, din intensitatea cu care a trăit şi creat. A fost plâns de toţi, dar cel mai mult a fost plâns de Salieri”.
Scrisoarea va devein, desigur, obiectul unor cercetări istorice. Se va căuta a se stabili în primul rând cine este autorul acestei scrisori. Henry Bidou, care se ocupă în mod amănunţit de această chestiune în presa franceză, exprimă părerea că nu este exclus ca autorul să fie însuşi Salieri. Aceasta ar dovedi-o în câteva locuri tonul scrisorii. Bineînţeles nici stabilirea acestei realităţi n-ar motiva afirmaţia că Salieri l-a otrăvit pe Mozart”.
*** Viitorul, 23 iulie 1930
O altă mărturie relevantă legată de Salieri este descrierea morții și înmormântării lui Mozart realizată de muzicologul George Breazul:
“În primul ceas al zilei de 5 decembrie 1791 muri Wolfgang Amadeus Mozart. În cursul zilei, mulţime de curioşi şi întristaţi se perindară prin jurul sicriului, care fusese aşezat în camera de lucru a artistului, lângă piano. Printre ei, baronul van Swieten, mare bogătaş, în casa căruia Mozart dăduse strălucirea audiţiilor muzicale. El luă măsuri pentru ca, din motive de sărăcie, să se facă o înmormântare cât se poate de ieftină şi simplă.
Aşa şi fu: înmormântare de clasa IlI-a, care a costat 8 florini şi 36 kreuzeri, plus 3 florini pentru dric. În ziua de 6 decembre, la 3 ceasuri după amiază, se făcu, la biserica Sf. Ştefan, slujba înmormântării. În afară de van Swieten, erau de faţă numai câţiva prieteni, între care Salieri, care fusese bănuit că a dat otravă lui Mozart, Süssmayer, căruia îi încredinţase terminarea requiemului, Joseph Deiner, credinciosul servitor de la berăria «Şarpele de argint», capelmaistrul Roser şi celistul Orsler.
Constance (soția lui Mozart) lipsea, se îmbolnăvise şi fusese dusă de van Swieten la o familie prietenă. Era vreme aspră de iarnă cu ploaie şi ninsoare. Cei câţiva prieteni, cu umbrelele întinse, merseră după sicriu până aproape de Cimitirul Sfântul Marx. Se însera şi vremea se înrăutăţea. Până la locul de veşnică odihnă nu-i mai petrecură decât cioclii.
În groapa comună a sărmanilor, în care de obicei se îngropau 15-20 de coşciuge, aci, după sfatul bogătaşului şi aristocratului van Swieten, cu nici 36 ani de viaţă şi de trudă, de glorie şi istovire, trupul «divinului Mozart» se prăvălea surd. Nu străjuia trista solemnitate decât asprimea iernii şi grija funerară a groparului. Nici măcar o cruce cât de simplă n-a fost pusă de veghe la mormânt; nici de-atât n-a avut parte. Constance era încredinţată că preoţii care au făcut slujba vor avea grijă şi de cruce. Când s-a însănătoşit şi s-a dus să vadă unde a fost înmormântat soţul ei, a găsit alt gropar, care n-a ştiut să-i dea nicio indicaţie asupra mormântului.
Cu toate stăruitoarele cercetări de mai apoi, nimeni n-a putut da vreo lămurire asupra locului unde a fost îngropat trupul lui Mozart. Aci, în negura pământului, în amestecul şi necunoscutul măruntaielor humei, se opreşte dureroasă curbă descendentă care descrie viaţa lui cea după trup.”
*** George Breazul, Revista Fundațiilor Regale, mai 1942
Dicționarul enciclopedic The New Grove descrie diferit înmormântarea muzicianului: “Mozart a fost înmormântat într-un mormânt comun, în conformitate cu obiceiul vienez contemporan, la Cimitirul St. Marx din afara orașului, pe 7 decembrie. Dacă, așa cum spun rapoartele ulterioare, nu a participat nici un îndoliat, acest lucru este în concordanță cu obiceiurile de înmormântare vieneze din acea vreme. Mai târziu, scriitorul Otto Jahn a scris că Salieri, Süssmayr, van Swieten și alți doi muzicieni au fost prezenți la tristul eveniment. Povestea că în acea zi a fost furtună este falsă. Ziua înmormântării lui a fost calmă și blândă”.
Trebuie precizat că formularea “mormânt comun” se referă la un mormânt simplu, nu la o groapă comună sau la un mormânt sărăcăcios, ci la un mormânt individual obișnuit.
