Ion Nonna Otescu s-a născut pe 15 decembrie 1888 la București și a fost unul dintre cei mai apreciați muzicieni români. Compozitor, dirijor, profesor și director al Conservatorului, este unul dintre cei cărora li se datorează înființarea Operei Române de la București.
Despre anii copilăriei a vorbit într-o discuție cu Ioan Massoff: “Am primit în dar o vioară, lucru care m-a impresionat până a mă dezinteresa cu totul de celelalte jucării. Dar într-o zi vioara a dispărut, mi-a spart-o cineva din greșală. Pierderea vioarei m-a îmbolnăvit grav zvârlindu-mă la pat. Și după ce m-am însănătoșit, am rămas… bâlbâit. De bâlbâială m-am vindecat prin trecerea anilor — asta pentru că viitoarea mea carieră era muzica şi nu teatrul. Copil de câţiva ani, un unchi al meu, Nicolae Popescu, mă lua cu el la moşie. Ca orice moşier care se respecta, unchiul meu făcea chefuri. Şi cum chef fără lăutari nu s-a pomenit, aci, la moşie, am făcut cunoştinţă cu o mulţime de lăutari, între care şi Fănuţă, care s-a bucurat de oarecare celebritate. Cântecele lui mă subjugau într-atâta încât eram încredinţat că lăutarii sunt un fel de semizei.
Într-o zi, profitând de lipsa lăutarilor chemaţi la masă, am trecut la ţambal şi, după ureche, am executat un cântec, aşezându-mă în partea inversă a ţambalului. Pe la vreo cinci ani, părinţii m-au luat la Parcul Oteteleşeanu, unde opereta atrăgea întregul Bucureşti. Opereta, şi în special jocul actorilor, m-au entuziasmat, îndemnându-mă să disprețuiesc ceea ce adoram — muzică lăutărească, cântecele de inimă albastră. Frecventând destul de des spectacolele de operetă, începusem să execut la pian ariile principale. Tatăl meu era directorul liceului „Mihai Viteazu”. În vremea aceea, toate liceele aveau fanfara lor, existând chiar un fel de întrecere, cine are fanfara mai bună. Într-o zi l-am auzit pe tata spunând:
— Îmi trebuie un marş!
— Ce fel de marş?, m-am vârât în vorbă.
— Marşul liceului.
Şi am compus marşul. Tata l-a ascultat vădit satisfăcut şi mi-a cerut notele. Lucrul m-a pus în mare încurcătură, căci habar nu aveam de note. M-am gândit să recurg la cunoştinţele muzicale ale fratelui meu, Nicu, mai mare decât mine cu trei ani, elev de liceu, care avea deci noţiuni de teorie şi solfegii. Cu ajutorul cărţii de muzică, am transcris marşul.
Au trecut anii şi tata a deschis Pensionul Ottescu. Aci am fost coleg cu Nae Leonard, cu Tony Bulandra, Demetrescu de Sylva, toţi cu înclinări teatralistice. M-am gândit că a sosit momentul să fac o compoziţie „serioasă” şi, în colaborare cu fratele meu, Nicu, am scris opereta în două acte „Bubi”, care s-a jucat cu prilejul unei serbări de sfârșit de an a pensionului, în interpretarea exclusivă a elevilor. Dar visul meu era să fie jucat de artiști, nu de elevi de liceu! Lesne am găsit colaborator în persoana lui A. de Herz care, plecând de la şcoala militară, s-a înscris la pensionul tatei.
Herz a scris libretul şi eu am compus muzica operetei „Anticarul”. Cu manuscrisul la subţioară ne-am prezentat lui Grigoriu, care avea trupa la “Oteteleşeanu”. Grigoriu ne-a cerut însă oarecari schimbări, pe care noi, nevoind să le admitem, ne-am retras lucrarea, pentru a o prezenta lui Poenaru, care ţinea trupa la „Roşca”. Poenaru ne-a pus „Anticarul” în repetiţie, dar, cu vreo câteva zile înaintea premierei, moare Poenaru şi opereta a rămas nejucată.
Nenorocul acesta m-a îndemnat să cred că nici opereta nu reprezintă arta muzicală cea adevărata şi atunci m-am gândit să scriu o operă, aşa cum a scris şi… Verdi. Între timp s-a petrecut un lucru de mare însemnătate în viaţa mea şi aceasta în urma unei simple întâmplări. Pensionul tatălui ocupa o clădire unde înainte era adăpostit Conservatorul. Clădirea, foarte veche, avea pivniţi boltite numai bune pentru ţinut vinațuri, încât bătrânul Eduard Wachmann, directorul Conservatorului, a cerut voie tatălui meu să-şi ţină nişte sticle de vin în pivniţă. Wachmann venea din când să-şi ia o sticlă. Într-o zi, în timpul unei asemenea vizite, Wachmann auzi pe cineva cântând la pian. A deschis uşa şi a dat de mine. Wachmann m-a sfătuit să mă înscriu la Conservator. Sfatul său mi s-a părut foarte curios: „Cum eu, marele compozitor, să mă mai duc la şcoală?”
Şi m-am înscris la Conservator, având profesori pe Kiriac şi Castaldi”.
*** Realitatea Ilustrata, 2 aprilie 1940
Multe alte detalii despre viața compozitorului sunt redate mai târziu de muzicologul Eugeniu Speranția în revista Steaua:
“Nonna, numele pe care şi l-a făurit singur în pruncie, când încă nu putea pronunţa numele „Ionel”, era fiul Ion Otescu, binecunoscut profesor de matematici şi vreme îndelungată director de liceu în Bucureşti. Copil adorabil, cu obraji ca de spumă, ca îngerii lui Murillo, Nonna improviza, încă de pe la şapte-opt ani, mici compoziţii delicioase la pian. Prin 1898, în timpul războiului hispano-american, când era în clasa a treia a unei şcoli primare, colegii săi se împărţiseră în două tabere, simpatizând cu unii sau cu ceilalţi dintre beligeranţi.
Nonna, care de pe atunci îşi trăia muzical impresiile şi evenimentele vieţii, potrivi o mică melodie pe două versuri de avântată dragoste pentru Spania. Inteligent, vioi nebunatic, era totodată un eminent elev, premiant în toate clasele. Crescând şi dezvoltându-se, trăsăturile angelice ale copilului lăsară locul unei fizionomii mai uscăţive, ceva mai colţuroase, dar de o rară fineţe. Totuşi şi-a păstrat totdeauna un zâmbet al său unic, de un farmec deosebit, revărsare a unei nesfârşite bunătăţi şi a întregii poezii care-i umplea sufletul. Zâmbetul acela nu-i apărea oricând pe buze, dar când îl vedeai, puteai fi sigur de cea mai sinceră şi curată afecţiune, de cele mai generoase gânduri.
Studiile muzicale le-a urmat, de la o vreme, paralel cu cele liceale, având ca profesori, afară de Castaldi, pe Kiriac şi pe D. Dinicu. Într-un articol din 1935, omagiind memoria acestora, îl înfăţişează pe Castaldi ca „model de orchestraţie clară, sonoră şi variată în culoare”. Dintre numeroasele sale încercări componistice din copilărie şi adolescenţă nu ştiu dacă s-a păstrat vreun manuscris. Am reţinut numai în memorie melodia unei mici romanţe pe care prin 1915 a compus-o pe nişte naive şi uşoare versuri ale altui adolescent. Desigur, nu era decât un simplu joc modest, căci abia de atunci înainte avea să-şi însuşească acea solidă şi întinsă pregătire. Ea începu să-şi dea roade remarcabile la câţiva ani după aceea.
În 1909, se remarcă, la producţia Conservatorului, ca elev al lui Castaldi, cu o “Idilă pentru coarde”, dirijată de el însuși. După trecerea bacalaureatului (1907), se înscrisese la facultatea de drept din București. Prin 1908, când se prezentă el la examenul de drept public, profesorul C. Dissescu a fost atât de încântat și impresionat de răspunsurile lui Nonna, încât a scos din buzunar un porte-feuilles nou şi frumos şi i l-a dăruit drept premiu şi amintire. Cazul a avut atunci răsunet şi în presă. După absolvirea conservatorului şi obţinerea licenţei în drept, Nonna plecă la Paris unde, după sfatul lui Castaldi, deveni elev al lui Vincent d’Indy la „Schola Cantorum” şi al lui Widor la Conservator.
Când s-a întors în ţară după studiile urmate la Paris, Nonna spunea prietenilor că, pe lângă tot ce a învăţat acolo, profitul său cel mai de seamă este că şi-a câştigat „încredere în propriile sale forte”. Această încredere n-a devenit o pricină de infatuare, n-a putut să-i altereze generozitatea sa nativă şi n-a putut să-i aprindă în inimă patima invidiei şi a rivalităţii. Excelent camarad, comparându-se întotdeauna numai cu sine însuşi în etapele propriului său progres, el nu şi-a folosit încrederea în sine decât ca pe un necontenit stimulent al unei munci fără preget. Curând după întoarcerea în ţară, e numit profesor de armonie şi contrapunct la Conservatorul din Bucureşti. Graţie frumoasei sale culturi generale şi pregătirii sale superioare, graţie hărniciei şi spiritului său întreprinzător, el se afirmă tot mai mult în marile roluri de conducere a vieţii noastre muzicale: e unul dintre întemeietorii Operei române, căreia i-a fost director şi dirijor. Este iniţiator al „Societăţii compozitorilor români”, director al Conservatorului (apoi rector al Academiei de Muzică), dirijor al Filarmonicii, unul dintre conducătorii revistei „Muzica” (din 1919) etc.
Ca dirijor de o mare prestanţă şi eleganţă, el e şi profesorul care îndrumă pe orchestranţi în arta interpretării, deschizându-le orizonturile spre cea mai înaltă înţelegere a pieselor studiate. Ca profesor e, totodată, un excelent organizator şi, de fapt, a avut un rol de căpetenie nu numai în conducerea instituţiilor musicale, ci şi în reorganizarea învăţământului nostru muzical. Iar în toate prilejurile, cu elanul său larg, cu stăruinţa sa luminată, cu inima sa caldă, el încurajează, însufleţeşte, înviorează şi dă tuturor putere din puterile sale sufleteşti. (…)
Ultima dată când l-am văzut, în 1939, cu mai multe luni înainte de prematurul său sfârşit, era într-un local din centrul capitalei, la o masă, înconjurat de un mare număr de artişti ai Operei. Boala îl rodea perfid. El le vorbea însă calm, recules. Se simţea de la prima vedere prestigiul aproape religios de care se bucura între cei ce-l ascultau într-o atmosferă de imensă admiraţie şi iubire. M-am oprit o clipă şi mi-am strâns mâna cu vechiul prieten de care mă legau atâtea amintiri comune. Şi atunci mi-a zâmbit cu o expresie inefabilă despre care nu puteam şti atunci că e un afectuos „adio“. Zâmbetul lui mi-a rămas în minte ca un rezumat al muzicii sale şi al sufletului său ales”, scria muzicologul Eugeniu Speranția în revista Steaua în amintirea compozitorului.
Ion Nonna Otescu, rectorul Academiei de Muzică, s-a stins din viaţă pe 25 martie 1940, la vârsta de 51 de ani.
“Compozitor de mare talent, de la primele sale lucrări Otescu realizează o muzică a sa într-un limbagiu orchestral şi armonic cu totul original. Paleta sa instrumentală e măiastră. Poemul “Narcis” şi cele două schiţe “Din bătrâni”, care fac parte din această primă etapă, sunt prezentate cu sonoritatea transparentă şi lucioasă, proprie personalităţii sale. (…) Apreciat de Regina Maria, Otescu a fost chemat să compună muzica de scenă a piesei “Ilderim”.
Bun ilustrator al acţiunilor scenice, dotat cu un deosebit spirit de observaţie, scrie baletele: “Ileana Cosânzeana” şi “Rubinul fermecat”. Cu opera bufă “De la Matei cetire”, rămasă neterminată prin moartea lui neaşteptată, Otescu deschide orizonturi noi muzicii dramatice româneşti, atât prin felul de tratare prozodic, cât şi printr-o armonie şi orchestraţie pur românească. Fragmente simfonice din această lucrare au fost executate cu succes răsunător în concertele dirijate de autor şi de maeştrii Enescu şi Georgescu, în toată lumea.
Alături de valoarea creatoare a lui, Otescu a desfăşurat o rodnică activitate în legătură cu trei mari instituţii muzicale româneşti: Opera Română, Conservatorul şi Societatea Compozitorilor Români.
Până la război, spectacolele de operă erau date de trupe neînchegate, străine sau româneşti. Aceste reprezentaţii erau la discreţia fanteziei impresarilor, prezentând repertorii fără nici un criteriu de ordine sau posibilitate de organizare muzicală. Cântăreţul român era rău tratat, speculat sau boicotat.
După război, Nonna Otescu pune bazele Operei Române împreună cu o falangă valoroasă de cântăreţi români. Sămânţa a fructificat, iar azi muzica lirică e la loc de cinste in mişcarea noastră culturală. Compozitorii romani au scena şi cântăreţii pentru care se scriu operele lor.
La Conservator, tânărul director nu intimida pe sfioşii săi elevi. Maniera elegantă, verbul colorat şi plin de duh al profesorului de armonie, încurajarea elementelor de merit au dus la un ritm mai vioi şi la o deplină armonie în Casa Muzicii. La Societatea Compozitorilor Români, al cărei vicepreşedinte a fost, Nonna Otescu muzicianul, dublat de omul de lege, aduce reale îmbunătăţiri situaţiei artiştilor creatori, prin lupta fără preget pe care a dus-o pentru câştigarea importantei саuzе a drepturilor de autor.
Enumărând sumar aceste realizări, ne dăm seama de ireparabila pierdere încercată de muzica românească prin dispariţia acestui artist înzestrat şi excepţional om de elită.
Prietenii, admiratorii şi elevii, plecaţi şi cerniţi, nu-l vor uita. Pentru ei Nonna Otescu n-a murit, ci trăieşte viu în opera lui originală, generoasă şi românească. Radiodifuziunea Romană, al cărei colaborator preţuit a fost încă din primii ani ai acestei instituţii, împărtăşeşte acelaşi crez”, scria revista Radio Adevărul la dispariția lui.
Surse:
Rampa, 1928
Radio Adevărul, Realitatea ilustrată, Universul, 1940
