“Într’o amiază ceţoasă şi ploioasă de toamnă, mergeam în urma unui dric simplu şi neîmpodobit care purta rămăşiţele celui care fusese Paul Mihu Sadoveanu. Ştirea răscolise pe toţi moldovenii și mai ales pe ieşenii care îşi aveau un refugiu trist în capitala Ardealului, Alba Iulia.
Moartea fiului conului Mihai, mitul şi fala ieşenilor din vila din dealul Copoului, ne durea ca moarte a unei rude de aproape. Căzuse un erou! Paul Mihu Sadoveanu murise ca sublocotenent de rezervă cu faţa înainte, ca un simbol al înfrăţirii noastre.
Mulţi nu ştiau că în ploaia rece care ne zgribulea în ziua aceea de toamnă duceam la groapă pe lângă om şi pe scriitor. În Editura Fundaţiei Regale a apărut recent cartea celui de care am vorbit mai spus, “Ca floarea câmpului…”
Era o datorie care a fost îndeplinită cu onoare, pentru ca această carte să vadă lumina tiparului. Romanul autobiografic desfăşoară copilăria scriitorului în oraşul înconjurat de dealuri şi vii. Emoţiile şi bucuriile unui copil zburdalnic, iubitor şi mare cunoscător al naturii sunt scrise simplu şi sincer ca într’o naturală spovedanie. Jocurile, livada, via şi câmpul sunt gustate şi iubite…
Gravă, mare şi plină de solemnitate pluteşte cu atât mai mult cu cât este descrisă mai rar silueta masivă şi grea a tatălui care vorbeşte rar şi scrie mereu.
Planul principal al acţiunii urmăreşte prietenia autorului cu Alexandru, un tânăr cu câţiva ani mai mare decât eroul romanului şi care joacă un rol covârşitor în viaţa fragedă şi aventurile care li se par extraordinare tinerilor. Un săniuş la care se întrevede umbra unui lup, o seară pe câmp par evenimente covârşitoare mentalităţii de copil.
Unul din eroii principali ai romanului este şi oraşul, mediul cald şi moldovenesc, pitorescul şi farmecul târgului acţiunii. Romanul pur şi candid este lipsit complet de mecanismul erotic, ceea ce îi dă o savoare caldă şi băieţească. Nu s’ar putea vorbi de o acţiune închegată, de o desfăşurare definită de întâmplări, ci de o descriere prelungită, un fel de poem al copilăriei şi prieteniei – Alexandru, straniu şi tragic, moare în roman la datorie tot pe pământul Ardealului, asemănător mult morţii eroului de mai târziu.
Romanul scris uşor, plăcut şi cu stângăcii inevitabile dovedeşte cert un talent stins în plină formaţie. Uşurinţa exprimării este dovedită şi din dialogurile cu mişcare de teatru. Dincolo de toate criticile, romanul rămâne ca o amintire, un simbol, o chemare de dincolo şi, mai presus de orice, opera unui — din păcate mulţi — eroi ieşeni”, scria Universul literar în februarie 1945 despre moartea lui Paul Mihu Sadoveanu, fiul cel mic al lui Mihail Sadoveanu.
Volumul de proză “Ca floarea câmpului” scris de locotenentulul Sadoveanu a apărut la sfârșitul anului 1944, la Editura Fundațiilor. O notă a editorului precizează: „Aceasta e prima și ultima carte a tânărului scriitor, încă neformat deplin, Paul Mihu Sadoveanu, mort în războiul Ardealului, la Turda, la 22 septembrie 1944. Straniu faptul că a murit în aceleași locuri ca și prietenul despre care vorbește în aceste pagini și că atmosfera și titlul cărții cuprind in ele o prevestire funestă. Paul Mihu Sadoveanu este fiul mezin al lui Mihail Sadoveanu”.
De recenzarea cărții s-a ocupat și Camil Petrescu, în rubrica Note a „Revistei Fundațiilor” (februarie 1945), o coloană întreagă de aprecieri: „Ca floarea câmpului este titlul întâiului și ultimului volum al lui Paul-Mihu Sadoveanu. Plăpând ca o floare a câmpului, a fost secerat în război, înainte de a da roadele așteptate, însuși autorul, un copilandru… E drama care mistuie apăsător orice conștiință în aceste zile, când umbrele sângerii ale unor dezastre apocaliptice joacă peste ce a mai rămas din Europa. Veacuri întregi de posibilități culturale s-au topit, înghesuite pe eșafodul câtorva ani, fără măcar să bănuim ce ar fi fost la ceasul lor aceste posibilități, aceste făgăduieli… Cartea e plină de un proaspăt neastâmpăr, de lumina unei generoase adolescenți…
Paul-Mihu Sadoveanu dovedește și prin cartea inimii lui, lăsată ca o fluturare de batistă, ca și prin moartea lui vitează pe cîmpia Turdei, tocmai că n-ar fi trebuit să moară, căci de asemenea soi de oameni avea nevoie țara asta. Dar el nu putea să lipsească de acolo, de unde nu puteau lipsi cei loiali, cei plini de gingășie, cei la care drumul de la inimă la act este instantaneu”.
În „Jurnalul de dimineață”, la 14 mai 1945, sub titlul Ziua biruinței, Mihail Sadoveanu scria despre pierderea fiului său:
“COPILE, aveai numai 18 ani când s-a abătut asupra lumii urgia nazismului. Am cunoscut-o în formele ei minore, însă tot atât de primejdioase, și în această țară. Cu toate scăderile noastre ca popor, datorită ieșirii noastre cu întârziere la viața Europei, totuși ne apărasem, până la această epocă, de oroarea crimei politice și de prigonirea pentru idei. Ai văzut și tu atunci când deschideai ochii asupra lumii că a trăi în acești ani e cu mult mai greu decât altădată, când te învățam abecedarul umanității. Crescuseși fericit, între inimi calde și grădini înflorite. Viața ta era destinată binelui, milei, înțelegerii. Te armonizai cu toate acestea și le primeai cum primește pămîntul soarele. Credeai în destinul unei lumi mai bune și al unui om evoluat. lată că au apărut în orizontul tău și al lumii bolnavii și neisprăviții.
Frunți înguste, ochi oblici, violență nestăpînită, visul de distrugere, pofte de sclavi. Ordinea lumii era dintr-odată schimbată ca într-un cataclism. Bunurile spirituale ale civilizației trebuiau să cadă la vechituri. În locul lor, Caliban readucea ca singur argument al relațiilor între oameni forța și ca instrument general de guvernare a popoarelor, minciuna și teroarea. De unde, din ce străfunduri de suferinți, din ce râvnă nepotolită, din ce grandomanie descumpănită, izvorâse morbul acesta aprig? (…] Hitler a fost expresia comis-voiajorilor care visează îmbogățiri precipitate, a junkerilor care păstrau în ei entuziasmul războinicilor din codrii teutoburgici, a magnaților industriei care se socoteau frustrați de neamuri pe nedrept mai norocoase, a hoardelor înfrânte care-și cloceau otrava revanșei. (…)
Ce simțire de dezgust ai avut în anul când ți-a venit rîndul să îmbraci uniforma și să devii și tu, sub amenințarea legii marțiale, un instrument de crimă și opresiune! Ți-ai făcut școala de ofițeri de rezervă la Câmpulungul Muscelului, împreună cu patru ori cinci sute de camarazi. Am fost și te-am văzut acolo, supus acelei servituti crâncene care abolește dreptul de a fi tu însuți și a judeca prin tine. Am văzut ochii tăi tragici și m-am înfricoșat că viața ta e amenințată să devină un mic episod fără noimă. În jurul tău erau alte câteva sute de vieți, amenințate de același destin. Lungi și dureroși ani, în care fiecare clipă viitoare era o amenințare, cuprinzând posibilitățile de spaimă ale necunoscutului. Cu atât mai cumplită era soarta noastră a amândorura, copilule și prietene, cu cât credeam în justiție, în reprimarea crimei și dărâmarea nebuniei. (…)
Destinul tău a fost să nu lupți singur, să nu devii un criminal fără voie. Cariera ta s-a încheiat în scurt, îndată după 23 August 1944, în luptele de la Turda. Trupul tău nevinovat zace într-un mormânt la Alba lulia. Ai visat această biruință a binelui, dreptății și democrației pentru care te-am crescut, pentru care te-am ocrotit cu iubire. Ai murit dorind-o și pieirea ta s-a așezat poate în ordinea lucrurilor bune. Eu am apucat ziua și ceasul când răii au fost zdrobiți și călcați în picioare. După cum scrie teologul, fiara va sta o mie de ani în fundul viitorii. Ar trebui să mă bucur de izbândă după atâta suferință. În această zi a marii eliberări și a marii reînvieri, privirea mea e încețoșată de lacrimi. Căci a dat Dumnezeu omului suferință mai multă decât poate răbda. Căci din cei cinci sute de tovarăși ai tăi cu care te-am văzut într-o iarnă la Câmpulung, n-a mai rămas decât unul, poate să se mai afle doi ori trei, însă încă nu-i cunoaștem. Au pierit acești cinci sute de copii ca florile unei veri, împreună cu tine. Dar au pierit mii și sute de mii de ostenitori ai acestui pămînt. Ni s-au istovit copiii. S-a prăpădit o generație. Din nebunia unor megalomani sanguinari.
Nu pot fi bucuros, căci nu mă satisface pedeapsa criminalilor. Mi-i sufletul trudit și nu m-aș mângâia decât dacă aș vedea în ziua a doua a încetării armelor lumea părăsind ura și încercând cu hotărîre să lege trecutul de viitor (…), așa cum visai tu”.
La treizeci de ani după moartea fratelui său, Profira Sadoveanu scria în România literară:
“Ca și lonuț, aceeași ucenicie i-a adus cea dintâi mare durere, în pierderea celui mai bun prieten, — vărul lui, Alexandru Drăgănescu, mort în preajma războiului din 1944, într-un accident de motocicletă, la Turda. Durere din care a ieșit “Ca floarea câmpului”, cea dintâi și cea din urmă carte a lui, în care se zugrăvește minunat pe sine însuși, pe fratele său de cruce, pe părintele său și viața patriarhală de la Copou. Apoi, ca și lonuț, a fost azvârlit în vâltoarea războiului. Dar de data asta, dezlipindu-se de geamănul lui, a rămas pustiit pe depărtate meleaguri și nu s-a mai întors către ai săi.
De întors s-a întors lădița lui militărească, cu câteva lucruri, ceasu-i brățară, scrisori și fotografii, chipiul, tunica-i plină de singe, arma și binoclul. Abia apoi au sosit și corecturile romanului său, — pe care n-a avut bucuria să le vadă măcar în șpalt când a venit la București, la vremea bombardamentelor— corecturi pe care le-am făcut eu, plângând, urlând și blestemând, c-o vehemență demnă de Comisoaia llisafta.
Și totuși, n-a pierit. Parte din sufletul lui a rămas în unicu-i roman, care dovedea un deosebit talent de scriitor, cât pentru generațiile viitoare, pentru ele Mihuț-lonuț a rămas și rămâne viu în paginile nemuritoare ale celui care i-a dat de două ori viață.
Profira Sadoveanu, 4 mai 1974
Despre circumstanțele morții sublocotenentului a scris Revista Carpații din octombrie 1944: “Cu faţa către Ardeal, în fruntea ostaşilor săi, a căzut cu onoare un tânăr camarad. Războiul a frânt şi această viaţă, cum scutură vijelia frumuseţa unei flori de măr. S-au împrăştiat, asemenea culorilor din curcubeul efemer,
bucuria de a trăi, văpaia dragostei pentru ai săi, talent, bogăţie de cultură, planuri tinereşti, nobleţă: viaţa.
Trecea pe jos, spre Alba Iulia, în pasul grăbit al regimentului, care alerga să înfrunte între cei dintâi năvala ungurilor şi a nemţilor la Turda. Pe acelaşi drum se întorceau la Sibiu, unii „cetăţeni” a acelei colonii. „Frumoasa”, din Munţii Sebeşului, unde se găseşte şi „căsuţa de la Bradul-strâmb”, loc de inspiraţie şi de muncă al Maestrului Mihail Sadoveanu. În întâlnirea de o clipă, sublocotenentul Paul Mihu Sadoveanu a avut un zîmbet senin în ochii albaştri: „Spuneţi Tatii sănătate!”
Erau să fie cele din urmă cuvinte, ale unei mari dragoste.
Paul Mihu Sadoveanu a moştenit un profund ataşament şi o mare putere de încântare în faţa frumuseţilor Naturii. A avut unele zile bune din viaţa lui scurtă, undiţând în cleştarul apelor de munte. Era unul din camaraderia noastră. Lângă coiful de oţel de pe crucea mormântului de soldat, aşezăm cu duioşie crenguţa de brad a vânătorilor şi pescarilor. Între acele ei verzi sunt prinse mărgelele multor lacrimi”.
