“Destinul! Ce spuneţi, oare există vreun destin? În orice caz, dacă există, lui trebuie să-i mulţumesc că m-am născut Profira Sadoveanu. Sigur, s-ar fi putut să nu fiu om. Atunci? Dac-aş fi fost un pom, mi-ar fi plăcut să fiu un măr. Dac-aş fi fost copac, un tei. O floare, liliac. Un animal, pisică. Ori poate s-ar fi putut să fiu o piatră verde şi lucioasă, în fundul mărilor? Ca om nu mi-ar fi fost pe plac să fiu decât odrasla aceluia care scria pentru a treia oară „Şoimii”, la vârsta de 23 de ani, şi cum am şi fost, datorită acelei soarte, acelei întâmplări de care vreau să vă vorbesc şi-n jurul căreia se-nvârte tot ce vreau să vă spun.
De fapt, povestea mea e însăilată din petice uzate, şterse. Cei care cunoşteau împrejurările istorisirii mele de multă vreme nu mai sunt pe lume. Cred că nu mai există absolut nimeni care-ar putea să dea vreo lămurire. Cât despre mine, în care s-au păstrat acele puţine icoane-ngălbenite, mai am şi alt atu: cunosc perfect acele locuri în care şi-a făcut de cap acel destin capricios. Apoi, frânturi de fraze auzite de la Mama şi Bunica îmi sunt şi ele de mare ajutor. Pe urmă mai există scrisorile lui M. Sadoveanu către Enric Furtună şi mai există şi o frază ori două în „Anii de Ucenicie”.
Şi totuşi, n-aş fi îndrăznit s-atac bucata asta dacă n-aş fi cunoscut aşa de bine pe eroii ei, încât ştiu cu precizie cum ar fi reacţionat şi prin urmare cum au reacţionat atunci, demult, în acele împrejurări la un moment dat tragice. Ca să vă conving de cele spuse, că zac în mine unele petice de viață care să mă ajute în cele ce vreau să spun, declar, de pildă, că pe Anghel Balica, unde stătea Mihai Sadoveanu, elev în clasa a treia gimnazială, pe care o repeta din pricina excursiilor de la Nada Florilor, ce-l făcuse să absenteze de la orele de clasă, eu îl ştiu perfect, deoarece l-am fotografiat pe când aveam abia doi ani şi jumătate: e-un om în vârstă, înalt şi ciolănos, chel cu desăvârşire, c-o gură ştirbă în care doar doi-trei colţi se văd când cască gura mare, cântând… Căci cântă, stând pe marginea cerdacului căsuţei de pe strada Rădăşeni de la numărul 42, în zorii zilei…
Desigur, e Sfântul Mihai şi a venit să-i „zică” tatii balade vechi şi cântece haiduceşti, dar deocamdată cântă “Zori de ziuă se revarsă”.
M-am gândit, am socotit. Nu putea fi decât la Sfântul Mihai, adică la 8 noiemvrie. Anul? Dacă în 1909 ne-am mutat sus, în casa nouă, la „Livadă”, nu putea fi decât noiemvrie 1908, când eu aveam doi ani şi jumătate, căci m-am născut în luna mai.
Dar să ne întoarcem în 1898, pe când Mihăiţă, feciorul lui conu Alecu Sadoveanu, repeta clasa a 3-a la gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. O repeta împreună cu Gheorghe Bâlu, care și el rămăsese repetent tot din pricina acelei Nade a Florilor.
Gheorghe Bâlu – Jorjică, cum i se spunea – era feciorul Coanei Maria Bâlu, care rămăsese de curând văduvă cu doi copii: cu Jorjică şi cu Ecaterina, c-un an mai mare decât fratele ei. A! Aţi dori poate să ştiţi cum arăta această Ecaterina Bâlu? Îmi pare rău, dar cum pe-atuncea nu eram încă pe lume, nu-i cu putinţă să vă satisfac dorinţa. Iar cât despre fotografii, de vor fi
fost, nu s-au păstrat. Aşadar, nimeni nu ştie cum arăta această Ecaterina Bâlu, sora lui Gheorghe Bâlu, prieten şi coleg cu Mihai Sadoveanu. Eu ştiu atâta că de copilă era bălană tare, ca o nemţoicuţă, cum spunea Bunica, subţirică şi micuţă.
În afară de asta, există şi-o fotografie a ei pe la vreo douăzeci şi opt de ani, adică după câteva naşteri. Maternitatea probabil c-o împlinise puţintel; avea însă desigur aceeaşi faţă fină, aceeaşi frunte naltă şi boltită, aceiaşi ochi mari şi albaştri (bineînţeles că asta nu se vede în fotografie!) şi aceeaşi dulce şi visătoare expresie ca-n anul 1896, cu doisprezece ani înainte.
Tincuţa, cum îi spuneau ai ei, urmase şcolile primare în Fălticeni ş-apoi, ce putea face? În urbe nu exista decât o Şcoală Profesională de fete. Desigur c-a făcut-o. Patru ani? Cinci? Nu ştiu şi vă cer scuze pentru asta. În orice caz, deşi n-am întrebat şi nimeni nu mi-a spus că mama a urmat această „Şcoală Profesională” din Fălticeni, sunt sigură de asta. Aş putea da şi argumente, dar nu găsesc că-i potrivit aici. Oricum, e sigur că în 1896, cînd „Mihăluţă” repeta clasa a 3-a gimnazială, Ecaterina Bâlu era o domnişoară de 17 ani, care citea romane în limba lui Racine, o domnişoară „cu un gust pentru frumos bine format”, cum se exprimă M. Sadoveanu într-o scrisoare adresată cu doi ani mai târziu aceluiaşi bun prietin Enric Pekelman.
De la bunica mea, coana Maria Bâlu, ştiu că la vremea aceea mulţi o ceruseră în căsătorie pe Tincuţa. Asta poate şi pentru că avea case de zestre? Eu însă sunt convinsă că pentru bunul motiv că era fată cuminte şi frumoasă, o fată cu totul altfel decât celelalte… Ei, şi-ntr-una din acele excursii la Nada Florilor, probabil că Jorjică Bâlu ii spusese lui Mihăiţă Sadoveanu că-i tare îngrijorat de ce se va alege de mama şi de sora lui, dacă, doamne fereşte, se prăpădeşte şi el, cum s-a prăpădit taică-său… Eu, care-mi cunosc atât de bine părintele, vă pot spune cu siguranţă c-a spus aşa:
— Jorjică, îmi iau angajamentul solemn că dacă, doamne fereşte, te prăpădeşti, să-i port de grijă mamei şi sorei tale!
Şi a jurat. De asta sunt de asemeni bine încredinţată. Păi nu citise el „Cei trei muşchetari” de Alexandre Dumas-tatăl? Nu era el romantic? Nu ştia el Eminescu pe de rost? Însă asta nu înseamnă că nu era îndrăgostit de sora lui Jorjică Bâlu!
Cât despre Ecaterina, iată ce scria în carnetul ei de taină, versuri care aveau să apară în „Revista modernă”, nr. 51 – 52, din februarie 1902:
Pe cărarea îmbrăţişărilor
De pe codri, luna mare îşi revarsă
Ploaia rece de lumină viorie
Trişti îs codrii, tristă-i inima lor arsă
Şi cântarea li-i pustie.
Triste armii, negre armii de schelete!
Vântul trece susurând:
Braţe negre se ridică, rugi încete
Se revarsă, cu viaţă tremurând.
Tată Codrule, ce rece te apasă
Noaptea toamnei, diafană!
Curge şipotul cu jale şi te lasă.
Tată Codru, curge sângele din rană…
Iată lunca şi cărările tăcute.
Da, aicea stăm în lună aşteptând,
Pe cărarea-mbrăţişărilor trecute
Vântul trece murmurând…
Acuma să vă spun ceva. Eu cunosc perfect această „cărare a îmbrăţişărilor”; urca la deal odată cu strada Rădăşenilor, prin dosul grădinilor, ajungea la un hucişor, apoi te scotea la „Huciul lui Cocârţă”; da, acolo unde se juca Sadoveanu de-a „Haiducii” în clasa I şi a II-a gimnazială. Nu-i extraordinar? Faptul că ştiu atât de bine „cărarea îmbrăţişărilor”, de care vorbeşte în una din poeziile ei Ecaterina M. Sadoveanu? În una din poeziile ei, vă gândiţi dumneavoastră. Ce, erau mai multe? Sigur că erau mai multe, un caiet întreg ori chiar mai multe caiete, pline de versuri mai bune decât ale lui Enric Furtună şi chiar, dintr-un punct de vedere, mai bune şi decât ale lui Mihail Sadoveanu la vremea ceea!
Unde sunt aceste poezii? Unele din ele au apărut: Codrul, în „Revista modernă”, Icoane străbune, de asemeni, în „Revista modernă” şi apoi în „Semănătorul”, prin 1904; apoi, Ochii tăi şi De când ai plecat în „Pagini alese”, 1902; Cu ochi pierduţi şi Când iubirea la „Semănătorul”, 1903 şi 1904. Şi câte-or mai fi fost, căci nimeni nu ştie şi nu-mi mai poate spune. Unele au apărut în „Almanahul Minervei”.
Mama le-a zvârlit pe toate pe foc, într-o clipă în care se supărase… asta la Bucureşti, între 1904 – 1906. Şi n-a mai scris niciodată nimic, s-a dedicat lui Mihai, soţul şi idolul ei, precum şi copiilor, care au venit unul după altul…
Ei, dar ce-i cu destinul?, veţi întreba dumneavoastră. Da, destinul! Aşa-i! Destinul îşi are socotelele lui, pe care nimeni nu le cunoaşte. Destinul, care stătea după colţ, la pândă, s-a pus pe treabă…
Aşa s-a făcut că într-una din dimineţile verii aceluiaşi an 1896, cred eu că la sfârşitul lui august ori în cele dintâi zile ale lui septembrie, o dimineaţă rece după ploaia de cu noapte, adică aşa cum convine pescarilor şi vânătorilor, o birjă s-a oprit în faţa căsuţei cu numărul 42 de pe strada Rădăşenilor şi din ea s-a coborât întâi poliţaiul târgului, apoi probabil chestorul şi, cu ajutorul birjarului Strul, binecunoscut şi el de tot Fălticeniul pentru nasu-i coroiat şi roşu ca sfecla, au scos de sub poclitul lăsat un trup neînsufleţit, pe care l-au urcat pe cerdac ş-apoi au ciocănit la uşă:
— Coană Marie! Coană Marie!…
Vă rog să mă iertaţi că-mi iau asemenea libertăţi în povestire, dar poliţaiul oraşului o cunoştea foarte bine pe coana Maria Bâlu; de asemenea, şi chestorul. Coana Maria era jos, la bucătărie. A auzit, a urcat şi-a dat cu ochii de trupul neînsufleţit.
— Jorjică! trebuie să fi strigat ea. Ce-a urmat, vă puteţi închipui şi dumneavoastră.
Eu atâta ştiu că Bunica, adică viitoarea mea Bunică, s-a făcut albă ca varul, ochii i s-au înceţoşat şi-a căzut mototol acolo, în cerdac. Leşinase, aşa cum i se-ntâmplase şi cu un an înainte, în biserică, când se făcea slujba morţilor pentru soţul ei, Iorgu Bâlu. N-avea pe atunci decât treizeci şi unu de ani, căci se căsătorise la treisprezece ani! Acum avea c-un an mai mult, văduvă tânără, dârză şi voinică ca un haiduc, de la care împrumutase şi sprâncenele negre şi groase deasupra ochilor de culoarea cafelei.
Poliţaiul – îmi pare rău că nu-i ştiu numele – cred eu că n-a avut inimă s-o aducă pe biata coana Maria Bâlu acolo, la ei, unde se pun, pe lespezile de piatră, cei găsiţi morţi. Sigur sau aproape sigur că-i aşa cum spun eu. N-a mai fost nevoie nici să recurgă la procedura obişnuită.
— Îl recunoşti pe mort?
Şi ea să răspundă:
— Da.
— E fiul dumitale, Gheorghe?
— Da. Jorjică al meu.
Jorjică, ţeapăn şi ud, în costumu-i de gimnazist, cu numărul pe umăr, murise înecat. Cum se-ntâmplase? N-am îndrăznit niciodată să întreb: era o rană care sângera şi-n inima coanei Maria, bunica mea, şi-n aceea a Ecaterinei, mama mea. Am prins din zbor că se dusese „la rate”, fiind, ca şi colegul lui, Mihăluţă Sadoveanu, mare vânător şi pescar. Apoi mai ştiu că era un straşnic înotător. Aşa că misterul morţii lui a rămas nedeslegat pînă astăzi şi va rămâne pentru totdeauna. În tolba lui se afla o raţă sălbatică împuşcată. Probabil că împuşcase şi pe-a doua. A sărit în apă s-o scoată… Şi poate apa era foarte rece, poate i s-au încurcat picioarele în ierburile iazului de la Ciorsaci, acolo unde aveam să prind şi eu raci, cu tata, cu Lia, şi cu Miti în „Dimineţi de iulie”, cu mulţi ani mai târziu…
— Nu era c-un câine de vânătoare? a întrebat poliţaiul.
— Nu.
— Câinele l-ar fi scos la mal. L-ar fi salvat, a mormăit el.
Aşa, cred eu că un pescar, care se afla cu barca, a auzit a doua împuşcătură şi l-a văzut sărind în apă. A aşteptat în van să-l zărească ieşind cu faţa. Atunci a lopătat până la locul cu pricina şi l-a văzut plutind printre trestii. L-a tras cum a putut şi l-a scos pe uscat. Ori poate că pur şi simplu apa l-a zvârlit la mal şi-a dat de el tot un pescar ori poate-un vânător ce se afla întâmplător pe-acolo.
Şi-aşa, Destinul a hotărât eliminarea lui Jorjică Bâlu, ca angajamentul luat doar cu câteva luni în urmă de Mihai Sadoveanu să poată fi dus la-ndeplinire şi domnişoara Ecaterina Bâlu să devină soţia celui ce-avea să fie tatăl meu. Nu-i extraordinar?
E NEMAIPOMENIT, vă spun eu. Căci această Ecaterina Bâlu l-a aşteptat pe „Mihălucă”, cum îi spunea doar ea, 4 – 5 ani. Din 1897 până în 1900 Mihai Sadoveanu a făcut Liceul Naţional, la Iaşi. Apoi, în toamna lui 1900, a plecat la Bucureşti, să se înscrie la Drept, după dorinţa lui conu Alecu, care-i trimitea câte 50 de lei pe lună, din care să plătească chiria şi să se hrănească. L-a aşteptat, cosând la fereastră, micuţă, albă şi firavă şi alcătuind desigur stihuri.
Căci s-au iubit, de asta sunt iarăşi sigură, aşa cum mărturiseşte poezia ei “Când iubirea”, apărută în „Semănătorul” prin 1904:
Când iubirea ni surîse’ntăia oară
Iarna albă se topea pe nesimţite;
Se-ntorceau plutind iar berzele la moară,
Noi, din prag, le urmăream cum vin, iubite!
Şi sfioşii toporaşi când se iviră,
Când amurgul poleia cu aur sara,
Sărutările ca fluturii veniră
În grădina mamei noastre primăvara.
Prinşi de mijloc, rătăceam pe căi pierdute,
Pe sub bolţi de muguri din poiene,
Ca’ntr’un vis veneau cântări de alăute,
Mă priveau ca într’un abur printre gene.
Iară vântul, câteodată,
Fâlfâia ca o gingaşă aripioară
Şi-aprindea în noi o flacără curată,
Când iubirea ne surâse’ntăia oară…
Nici vorbă că viitoarea mea bunică îi spunea:
— Ce mai aştepţi? De ce nu te măriţi? Uite, Bălănescu e băiat bun şi te iubeşte. E şi funcţionar…
— Nu, mamă. Eu nu mă mărit decât cu Mihălucă!
— Cu Mihălucă? Aşteaptă tu mult şi bine!… Şi dacă nu mai vine?
— Vine!…
— Dar dacă întâlneşte alţi ochi şi afli într-o bună zi că s-a-nsurat?
— Atunci nu mă mai mărit niciodată.
— Vrei să rămâi fată bătrână? Şi la mine nu te gândeşti? Nu ştii cât de greu o duc cu biata mea pensioară?
— Ţi-s o povară, mamă? Atunci mă pot duce la o mănăstire! La Văratic ori la Agapia!…
Îmi închipui ce scandal făcea coana Maria la asemenea vorbe nesăbuite. Auzi! La Mănăstire! Închipuieşte-ţi dumneata! Şi toate acestea pentr-un golan, care vine câte o lună pe vară la Fălticeni, de-l ţine ea cu masă şi cu casă… Urlă târgul! Şi Tinca (asta era sora lui Iorgu, adică cumnata ei, acea mătuşă Tinca de la care avea să afle tata atâtea întâmplări din târguşorul Fălticeniului, căci această Ecaterina Tinu dădea lecţii de dimineaţa şi până seara şi intra în mai toate casele înstărite ale pomenitului orăşel, în care aveam să mă nasc şi eu mai târziu, prin 1906).
Şi-a fost aşa cum a spus mama şi cum hotărâse Destinul. Tata s-a întors de la Bucureşti. Nici vorbă c-a stat „în gazdă” la văduva lui Iorgu Bâlu, probabil în odaia din faţă, unde avea să locuiască şi poetul Gheorghe Tutoveanu, pe când tata era stăpân la casa lui…
Nunta a avut loc în martie 1901, la Liteni, unde erau statorniciţi bunicii după mamă: Gheorghe şi Ecaterina Andruşcă. Au schimbat inelele, au mâncat dintr-un ou, după datină… și-au întemeiat un cămin şi-o gospodărioară, care avea să devie din ce in ce mai grea, pe măsură ce-aveau să se nască, pe rând, copiii.
M. Sadoveanu a fost nevoit să scrie cel puţin câte două cărţi pe an şi să colaboreze la mai toate revistele. A dat şi meditaţii. În toamna lui 1903, a plecat la Bucureşti. În 1906 s-a întors la Fălticeni, în casele de zestre ale Ecaterinei, ş-apoi s-a statornicit în deal, la Livadă, unde îşi durase casă… Dar întrebarea se pune: ce se întâmpla dacă nu se îneca Jorjică în iazul de la Ciorsaci?
„Mihălucă” s-ar mai fi căsătorit cu Ecaterina Bâlu? Poate că da. Căci a iubit-o de cum a cunoscut-o. Ei îi citea, desigur, fiecare pagină scrisă, când se vedeau şi ea îl încuraja, fiind încredinţată că forţa aceea pe care o simţea că urcă din adâncul iubitului ei va erupe cândva ca un vulcan… Şi totuşi, ca să fie sigur, Destinul l-a eliminat pe Jorjică Bâlu. În acelaşi timp, însă, a eliminat şi din literatura română un viitor poet de talent, care a pus pe hârtie la o vârstă fragedă versuri ca acele din “Codrul”:
Plângi, tată-codrule, frunza ca sângele
În ape-ntunecate,
Zilele vesele plânge-le, plânge-le
Cu lacrimi întristate…
Ar fi putut fi o misionară, o schivnică asemeni Paraschivei de la Sihla, ar fi putut fi o doctoriţă extraordinară ori chiar o fiinţă din acelea care vindecă atât rănile trupeşti, cât şi cele sufleteşti, punându-ţi mâna-i albă şi fină pe creştet… Aşa, s-a căsătorit cu Mihai Sadoveanu şi i-a dăruit 11 copii, cărora le-a fost cea mai bună şi mai dulce mamă de pe lume…”
*** Profira Sadoveanu, Destinul, România literară, august 1983
