Pola Illery, pe numele său real Paula Iliescu, s-a născut pe 18 decembrie 1909 la Corabia, în Oltenia, și a devenit cunoscută după ce a câștigat un concurs de fotogenie organizat de o revistă bucureșteană în 1927. Ambițioasa tânără a primit ca recompensă șansa de a juca într-un film al casei de producție “Sascha” din Viena, dar norocul nu i-a surâs, pentru că filmul nu s-a mai făcut. Fără să-și abandoneze planul de a se transforma într-o vedetă, modesta Paula Iliescu a plecat spre Paris, a reușit să pătrundă în lumea artistică și a fost distribuită în “Căpitanul Fracasse”, un film mut realizat în 1929 de regizorul Alberto Cavalcanti. După doar un an, fata din Corabia a apărut într-un rol principal într-un film sonor alături de o vedetă a momentului, Albert Préjean.
Veștile despre românca devenită vedetă în cinematografele pariziene au ajuns repede la București, iar gazetarii au început să o caute pentru interviuri și fotografii.
“Realitatea ilustrată” a publicat un reportaj realizat pe platourile de filmare:
“În studiourile sonore de la Epinay, se lucrează la realizarea unui film sonor și vorbitor francez, “Sub acoperișele din Paris”. Filmul este realizat de cunoscutul regizor René Clair, autor a numeroase filme de mare succes, opere reprezentate și în România. Rolul principal feminin din filmul de mai sus este interpretat de compatrioata noastră, Pola Illery, o frumuseţe care a fost remarcată în studiourile franceze.
În vasta hală unde se turnează, e o linişte mormântală. Conducerea regiei se face numai prin semnalizări electrice speciale. Şi pentru că peste tot sunt afişate table uriaşe pe care scrie, ca un ordin, pe cât de laconic, pe atât de imperativ: “SILENCE”, mă apropii cu paşi uşori de prima interpretă care făcuse o pauză şi-i fac semn, pe muteşte, că o rog să-mi acorde o convorbire. La început mă priveşte mirată, dar peste câteva secunde, amuzată probabil de chipul meu caraghios de rugător, îmi răspunde în acelaşi mod să aştept până la pauza generală, când îmi va sta la dispoziţie. Desigur că intervenţia mea mi-a atras o privire ucigaşă a regizorului şi în subsidiar, natural, ale ajutoarelor sale.
Aparatele lucrează fără zgomot, luminile orbitoare şi jenante pentru un necunoscător se încrucişează, semnalele luminoase se succed la comenzile regizorului, se aud doar dialogurile interpreţilor şi… cum toate lucrurile au un sfârşit, vine şi pauza mare. Personal, îmi face impresia unei clase în care s-a terminat o oră, timpul când micii şcolari, pentru a compensa tăcerea care le-a fost impusă o oră întreagă, dau curs liber exuberanţei lor tinereşti. Şi curios, o voce omenească, oricât de neplăcută ar fi, după tăcerea care domneşte într-un studio sonor, capătă o dulceaţă fonetică, iluzorie, natural, nebănuită. De aceea, când Pola Illery îmi aruncă în treacăt, un “a disposition, monsieur”, am crezut că aud un glas de heruvim.
Am urmat-o afară, într-un hol încălzit al studioului şi pentru că tăcerea mă influenţase, i-am spus cu mare greutate, în româneşte:
— Bună ziua, domnişoară!
— Tiens… tiens… sunteţi român?
— Da, domnişoară şi…
— Ştiu, domnule, sunt foarte mulţi români la Paris şi fiecare se crede obligat să-mi prezinte omagiile.
— La mine e cu totul altceva.
— Vezi, domnule, sunt aproape dezamăgită. Mă aşteptam la…
— Daţi-mi voie să termin, duduie. Eu vin în numele miilor de cititori ai “Realității ilustrate”, să vă solicit un interview.
— Revista mea favorită? Cu plăcere… cu plăcere…
— Vedeţi însă, că nu ştiu cum să încep.
— Dacă-i vorba de “Realitatea ilustrată”, voi începe eu. Vezi, domnule, sunt o fată tânără şi am fost lansată de un concurs de frumuseţe. Eu, care am luat parte, prin urmare, la o asemenea manifestaţiune, îmi pot da perfect seama de greutăţile pe care le întâmpină la organizare. De aceea, nu găsesc cuvinte pentru a-mi arăta mulţumirea pentru frumoasele concursuri de frumuseţe pe care le organizează anual. Este o mare operă de valorificare a frumuseţii feminine, iar “Miss România” este cel mai ideal element de propagandă naţională. Dovada s-a făcut în trecut. Între cariera mea actoricească şi severele condiţiuni ale concursului pentru Galveston este o incompatibilitate; altfel, m-aş fi prezentat şi eu anul trecut. Şi drept să-ţi spun, aş renunţa cu plăcere la cariera mea, cu toate favorurile pe care le am, pentru titlul de “Miss România”.
Nu mă cred prea frumoasă, dar, ca oricare femeie care se examinează cel puţin de 20 ori pe zi în diferite oglinzi, dar mai cu seamă în cea din poşetă pentru a-şi aranja buzele, obrazul sau părul, am ajuns la convingerea că nu sunt tocmai atât de urâtă.
Şi ca să nu plecăm de la acest subiect, ţin să-ţi atrag atenţia că am fost solicitată să particip la un concurs de frumuseţe peste ocean. Am refuzat însă, tocmai din cauza condiţiilor în care presimţeam că se va desfăşura. Şi presimţirea nu m-a înşelat.
Am văzut-o pe Magda, în filmul care a fost luat în America. Am auzit-o vorbind româneşte şi, fără să vreau, ochii mi s-au împăienjenit de lacrimi. (Te rog, însă, să nu scrii nimic despre aceasta. Știi, artistele n-au voie să plângă).
… Între timp se adunaseră în jurul nostru mai toți artiştii: Albert Prejean, Gaston Madot, Bill Rocket, René Clair, precum şi tot ansamblul de figuranţi.
Pola Illery vorbea însufleţită, într-o limbă necunoscută lor, dar pe figura ei, care radia o fericire copilărească, se putea vedea că îşi pune tot sufletul în discuţie.
Nici unul nu îndrăznea s-o întrerupă…
Albert Prejean, partenerul ei, printr-un spirit fin, îi atrase atenția că scena așteaptă.
— Pola, îmi acorzi un dans? Într-adevăr, decorurile reprezentau o sală de dans cum sunt multe prin periferiile metropolei, cunoscute sub denumirea de “Bal Musette”. Pola se ridică şi se avântă în mulţime, îmbrăţişată de partenerul ei.
Semnalul… muzica începu un tango melancolic şi Pola dansează, aruncând priviri de foc împrejur, râde, arătându-și dinții, un şir de perle de un alb imaculat… Un scurt acces de melancolie îi alungă surâsul… pentru ca apoi, de-a lungul obrajilor, două lacrimi să alunece, alungate de altele, ce pornesc atât de natural din ochii săi fermecători.
René Clair e în culmea fericirii…
O scenă dintre cele mai grele a fost realizată şi micuţei Pola i se fac ovaţii…
Dar ea îşi reaminteşte că mai are de spus ceva, pentru “Realitatea ilustrată”: Trebuie să declar că sunt fericită de rolul ce mi s-a încredinţat, fericire ce mă mângâie. În filmul acesta, rolul principal a fost creat special pentru mine, căci în el cânt românește…”
Vreţi să ştiţi cine e Pola Illery? E o tânără româncă şi adevăratu-i nume e Paula Iliescu. Venită la Paris acum 2 ani, urmă regulat cursurile libere la Sorbona. Plecă apoi ca într-o bună zi în Algeria, pentru a debuta într-un film. Mirajul bandei de celuloid.
Regizorul Cavalcanti o angajează pentru a interpreta un rol episodic, în filmul său, “Capitaine Fracasse”, reprezentat și la noi. Aci, rolul episodic se transformă într-un rol extrem de important.
Într-o scenă unde trebuia să treacă agățată în mâini peste o funie suspendată peste o prăpastie, ea refuză a fi dublată și prin curajul său a avut un succes remarcabil.
Chiar în ziua prezentării filmului, în sala unde avea loc reprezentația, René Clair îi făcu propunerea de a iscăli contractul pentru actualul său film.
Iată dar cine e Pola Illery, Paula Iliescu, o fată brună, tipul clasic al româncei, având o siluetă impecabilă, doi ochi ce revarsă frumuseţea unei nopţi de vară, vedetă consacrată pe ecranul francez”.
*** Paris, Realitatea ilustrată, ianuarie 1930
Un an mai târziu, actrița din Corabia a vorbit pentru cititorii ziarului “Dimineața”:
“Pe Pola Illéry o cunosc din primăvara anului trecut, când George Vraca, întors de la Paris după turnarea primului film românesc vorbitor, “Televiziune”, mi-a vorbit ceasuri întregi de minunata lui parteneră.
O româncă tânără care a uimit pe toţi regizorii prin voioşia şi zburdălnicia ei, o artistă plină de îndrăzneală şi temperament, Pola Illery era cea mai plăcută amintire cu care Vraca se întorcea de la Paris…
Ea nu este întâia mesageră a sufletului românesc în Apus, dar este întâia care ne-a dat fiorul graiului nostru în filmul vorbit.
Vă aduceţi aminte de “Sous les toits de Paris”, pe care oficialitatea noastră l-a cenzurat de patru-cinci ori, pentru ca în cele din urmă să permită rularea lui cu esenţiale retuşări?
Pola Illéry a vorbit româneşte într-un film de autentică factură galică — a spus câteva cuvinte — nu din cele alese (şi poate în asta zăcea tot farmecul ei) şi a jucat cu toată naturaleţea…
Pe ecran apăruse, aşadar, o nouă stea, răsărită din România, şi “cafeneaua” noastră artistică şi-a revendicat-o, cu lux de amănunte, ca pe-o veche cunoştinţă.
Subit, au apărat prietenii de demult ai Polei Illery, care-i cunoşteau viaţa în toată intimitatea şi care au contribuit la lansarea tinerei noastre compatrioate, unii precizau chiar strada şi număra casei unde locuia în Bucureşti, alţii găseau de cuviinţă să-i completeze “fişa” cu amănunte care nu se spun decât la ureche.
Pentru toţi amabilii care s-au grăbit să ne informeze anticipat, Pola Illery ne-a dat o lămurire categorică:
— Te rog să scrii asta la gazetă. M-am născut la Corabia, în Oltenia. Aici mi-am făcut clasele primare şi secundare şi mi-am petrecut toată adolescenţa…
Prima capitală pe care am văzut-o în toată lumina şi frumuseţea ei a fost Parisul…
Conversaţia începută incidental întro sală de expoziţie a luat proporţia unei mărturisiri…
…Parisul! Era un vis mai vechi, pe care l-ai avut şi d-ta, şi eu… Ajunge să ai 20 de ani şi puţină îndrăzneală pentru ca un voiaj în capitala Franţei să devină curând o realitate…
Nici nu mă gândeam să fac cinematograf. Plecasem acolo cu sora mea pentru ca să urmez cursurile universitare. O întâmplare face să cunosc pe A. Durec, regisorul de la Pathé-Natan, care mă invită să-i văd studiourile.
El mi-a vorbit cu multă însufleţire de noua sa creaţiune, “Le Desir”, pe care urma să-l turneze în Algeria şi mi-a cerut colaborarea, înţelegi bine că nu era locul să refuz. M-a tentat, în primul rând, călătoria pe care mi-o imaginam nespus de frumoasă…
Şi-am acceptat…
Pola Illery a devenit artistă incidental, după cum tot aşa s-a reîntors în ţară după o şedere de cinci ani în străinătate şi după o serie de minunate călătorii în Europa.
După succesul lui “Le Desire”, unde a remarcat-o regizorul A. Cavalcanti, Pola Illéry a jucat în “Le Capitaine Fracasse”, într-o bună tovărășie: Pierre Blanchard, Charles Boyer, Margueritte Moreno, pentru ca peste puțin timp să apară în “Sous les toits de Paris”, alături ale A. Prejean, Gaston Mordot, etc…
Povestește, cu o admirabilă vervă şi cu umor, peripeţiile pe care le implică turnarea unui film. Gestul, în povestirea ei, are un rol capital. Aş putea spune chiar că Pola Illéry mai mult gesticulează decât vorbeşte…
— Ştii ce înseamnă să întâlneşti într-o lume de străini şi de necunoscuţi câţiva compatrioţi? Înţelegi, poate, emoţia care-am avut-o când Vraca şi Storin au venit la Paris pentru ca să joace în “Televiziune”.
I-am primit ca pe nişte prieteni buni şi necunoscuţi, care aduceau cu ei amintirea ţării mele, îşi învăţaseră rolurile bine, ca nişte actori de teatru neştiind că la cinematograf, unde totul e o însăilare şi o serie nesfârşită de etape, poţi consulta ori de câte ori vrei textul.
Graţie acestui amănunt, pe care nu-l ştia nici unul din actorii noştri, şi-a învăţat rolul pentru întâia şi ultima oară în viaţa lui Puiu Iancovescu, cu care am jucat în Parada Paramount.
Vezi că tot e bun la ceva şi cinematograful vorbitor?
Dar Pola Illéry este o încântătoare prietenă şi camaradă. Ea a strâns la Paris, în jurul ei, un grup de studenţi români care reaminteşte boema unui Heidelberg ideal, aşa cum numai în cărţi şi în cinematografii mai găseşti.
— Jucam cărţi, de obicei, poker…
— Pe dolari?
— Nu, pe boabe de fasole…
Pentru cine îşi imaginează că toate stelele de cinema sunt obligate să poarte permanent morgă şi prestanţa ecranului, Pola Illéry este cea mai mare decepţie.
— Pe când turnam “Fracul”, își aduce aminte Pola Illerry, ne-a făcut o vizită neanunțată ministrul artelor frumoase.
M-a surprins într-o cămăşuţă și, cu toate protestările mele, n-a vrut să iasă imediat.
Un camarad mi-a atras atenția.
— E ministrul artelor….
— Dar ministrul artelor frumoase nu poate să bată la ușă înainte de a intra?, am răspuns destul de tare că să fiu auzită.
Oricât de hazardată era această replică se pare că nu i-a displăcut. El era interesat de mine și își aducea aminte de întâmplarea astă ori de câte ori ne revedeam.
— Mi-ai vorbit prea mult de cinematograf şi de artă şi nu mi-ai spus care-i cauza întoarcerii în România… Dragostea de ţară sau, poate, vreo altă dragoste, păstrată intactă printre noi, cu toată vremea care s-a scurs de când ne-ai părăsit…
Pola Illéry surâde cu oarecare melancolie.
— Poate ai dreptate. Știi cântecul acela popular:
Vai de mine ce m’oi face
Cui îi plac mie nu-mi place
Cine-mi place nu mă place
Vai de mine ce m’oi face….
Era locul să nu mai intru în amănunte și să cer lămuriri….
— Ai vreun proiect de viitor?
— Nu. Deocamdată nimic precis. Poate la primăvară plec în America. Vreau să mă fac aviatoare…
— Te mai întorci în țară?…
— Poate că nu. Nu uita că “mi-e drag cui nu i-s dragă” și uitarea vine numai cu vremea și trecerea anilor….
Pola Illéry mai rămâne o săptămână în țară. O telegramă de la Paramount o recheamă urgent în Franţa.
După spectacolul de duminică dimineaţa de la Teatrul Ventura, ne părăseşte…
*** Dimineaţa, octombrie 1931
Despre destinul artistic al Polei Illery după 1931 aflăm dintr-un articol publicat de cineastul Ion Filotti Cantacuzino în 1970, în revista Teatrul:
“Marele succes al realizării lui René Clair o catapultează și pe interpretă pe primul plan al ecranului european. La premiera de la Berlin a filmului, Pola lllery face figură de mare vedetă. Din nefericire, accentul rămînea totuşi o problemă, fiindcă Pola lllery nu reuşise să scape de el — ca Mihalescu — şi nici să facă din el o armă artistică — aşa cum făcuse Elvira Popescu. Personajul său se contura sub forma străinei cu figură aparent frivolă şi trup excitant, făcuse să tulbure senzualitatea bărbaţilor, dar cu suflet naiv şi sensibil, iar accentul ei uşor cântat dădea farmec vorbirii, dar crea şi obligaţia rolului scris special pentru ea. Ceea ce se va întâmpla, fireşte, destul de rar. Pola Illery reapare abia în 1933, tot într-un film de René Clair, “14 Juillet”, apoi, în 1934, în trei filme, în 1937 în alte două şi atât, în total zece filme, dar făcute cu regizori importanţi: Cavalcanti, Clair, Pierre Chenal, Edmond T. Gréville, Jean Choux, Richard Eicheberg, iar dintre ele este sigur că cele două fime turnate în regia lui René Clair figurează în toate cinematecile din lume.
Războiul i-a întrerupt cariera şi nu am reuşit să aflăm nimic precis asupra sa. S-a vorbit de o participare activă în Rezistenţă, urmată de o gravă rănire care a răpit-o ecranului. Poate că în curând această umbră de mister se va risipi. Sau poate că e mai bine ca ea să rămînă ca un halou în jurul carierei unei fete care a iubit filmul cu pasiune și pe care filmul a răsplătit-o pentru dragostea ei”.
*** Ion Cantacuzino, Cinema, 1970
Jean Renoir spunea despre ea în acei ani: “Pola Illéry este o actriţă de-a dreptul fantastică al cărei stil personal este inimitabil”, iar Alberto Cavalcanti, la rândul său, declara: “Pola Illéry poate dispune în voie de resursele talentului pentru a emoţiona întreaga lume prin farmecul său ingenuu, prin veridica încarnare a eroinelor sale patetice”.
În 1965, când regizorul René Clair a ajuns la Bucureşti, îi va spune într-un interviu gazetarului George Culbuș: “Pentru mine, Pola Illéry a fost o revelaţie a talentului românesc, a posibilităţilor de care au dat dovadă atâţia actori români — astăzi mari slujitori ai scenei şi filmului francez. Filmele pe care le-am realizat cu Pola Illéry sunt opere demne de a răzbate cerbicia vremii. Ele sunt rodul unor ani pasionaţi de muncă, de năzuinţe şi împliniri. Pola Illéry era un strălucit talent, inegală de multe ori în apariţiile ei pe ecran, ceea ce-i conferea dimpotrivă un anumit farmec, căci şi stângăciile unui actor îşi au farmecul lor”.
În 1946, fosta vedetă a cinematografiei franceze s-a căsătorit cu Charles H. Greiner, un aviator din armata americană pe care îl cunoscuse după război, și a plecat cu el în SUA, dar bărbatul a murit într-un accident după doar un an.
Mai târziu, Pola Illery s-a recăsătorit cu un anume James Gibson și s-a stabilit în California, trăind în anonimat până la vârsta de 83 de ani. Actrița a încetat din viață pe 19 octombrie 1993 și a fost înmormântată în Green Hills Memorial Park, Los Angeles.
Surse:
Rampa (1930, 1931, 1932)
Dimineața (1931, 1934, 1936)
Realitatea ilustrată (1930)
Cinema (1970)
