Tudor Vianu s-a născut la Giurgiu, pe 27 decembrie 1897, într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind medicul Alexandru Vianu. După absolvirea Liceului Gheorghe Lazăr, apoi a Facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti și debutul din 1916 cu articolul „Alexandru Macedonski ca poet” în Flacăra, a studiat în Austria şi Germania, obținând în 1923 doctoratul în filozofie la Tübingen, cu teza „Judecata valorilor în poetica lui Schiller“.
Conferenţiar începând din anul 1927, apoi profesor al Facultăţii de litere din Bucureşti, Tudor Vianu a format, ani de-a rândul, generaţii de tineri, fiind unul dintre reprezentanţii străluciţi ai învăţământului universitar. Activitatea de critic şi istoric literar a împlinit personalitatea savantului şi profesorului. Poet de factură clasică, traducător a numeroase capodopere ale literaturii universale, conferenţiar strălucit, Vianu a fost una dintre marile prezenţe ale culturii româneşti la jumătatea secolului XX.
Director al Teatrului Naţional din Bucureşti, director general al Bibliotecii Academiei Române, director al Universităţii Populare Dalles, membru în colegiile redacţionale a numeroase edituri şi reviste, profesorul a militat pentru promovarea şi valorificarea literaturii şi artelor.
Moartea l-a surprins în plină forţă creatoare. Tudor Vianu a încetat din viață pe 21 mai 1964 la București. Ultimele pagini pe care le-a scris îi erau închinate lui Eminescu.
„Ne-am despărţit pentru totdeauna de Tudor Vianu. De opt zile, îmi tot spun: A murit! Şi vorbele acestea, absurde şi rele, îmi sună în suflet ca o farsă sinistră. Omul pe care l-am cunoscut şi l-am iubit nu mai e printre noi. Am fost dintre cei care, în ultimii douăzeci de ani, i-au stat alături, în viaţa de toate zilele, în împrejurările cele mai felurite.
I-am fost mai întâi elev, apoi colaborator. M-a onorat de timpuriu cu prietenia lui caldă, discretă, statornică. De-abia acum, prin absenţa lui fizică definitivă, pot să măsor toată gingăşia şi frumuseţea acestei prietenii. Încă de pe băncile facultăţii, făcusem o pasiune pentru Tudor Vianu, aşa cum fetele de cincisprezece ani se îndrăgostesc cu adevărat de-o mare vedetă. Avantajul meu consta în faptul că profesorul drag mi-era accesibil. Cu timpul am ajuns să-l cunosc atât de bine, încât gândurile, vocea, gesturile sale nu mai erau un secret pentru mine şi nici pentru prietenii care se veseleau să vadă cum o imitaţie poate să nu fie caricatură, ci omagiu duios şi mucalit.
L-am cunoscut în nenumărate ipostaze: la catedră, în voiaj, acasă, la şedinţe, în mari reuniuni internaţionale. Pretutindeni, surprindeam în el noi temeiuri de a-l admira şi de a-l iubi. Am fost alături de el în zile de muncă istovitoare, în clipe de destindere, am fost părtaş la bucuriile lui intime şi la succesele lui publice. Firea lui melancolică şi aparent flegmatică se complăcea în prezenţa jovială, extravertită, a temperamentului meu. Încrederea pe care mi-a acordat-o, prietenia lui nedesminţită aflau o chezăşie în dialogul familiar şi sincer pe care-l durasem între noi de-a lungul anilor.
Am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe deplin şi de a mă bucura de prezenţa lui cotidiană. Astăzi, când încerc să-l regăsesc evocându-l aşa cum a fost, mintea se rătăceşte şi condeiul e neputincios… Alţii – tot mai mulţi la număr – vor analiza opera sa, vasta lui personalitate ştiinţifică, rolul pe care Tudor Vianu l-a jucat în cultura noastră din ultimele patru decenii.
Posteritatea îşi va face desigur o imagine clară şi bogată despre gânditorul, profesorul şi omul de cultură. Pentru mine însă, toate aceste analize sunt estompate de imaginea omului, a fiinţei vii până mai deunăzi, pe care am admirat-o şi am iubit-o îndelung. Ceea ce izbea în primul rând la el era perfecta armonie a personalităţii sale. Stăpân pe sine, raţional şi echilibrat, Tudor Vianu apărea, la o primă analiză, identic şi egal cu sine însuşi. De o perfectă urbanitate, care vădea o imensă gingăşie sufletească, el afla totdeauna tonul şi stilul potrivit fiecărui interlocutor şi fiecărei împrejurări. Nu jignea niciodată pe nimeni, pentru că, iubindu-i pe oameni, ştia să li se adreseze, dominând toate nuanţele de expresie. Dacă era supărat şi poate ar fi voit, pe bună dreptate, să ne certe, nu o făcea decât sub forma unor reproşuri atât de calde, încât ele trezeau, cu o putere înmiită, remuşcarea vinovatului. Profesorul de omenie Tudor Vianu nu umilea niciodată, certând. Ierta cu uşurinţă pe cei ce-l mâhniseră sau îi făcuseră rău. Le răsplătea totdeauna micimea sufletească printr-o faptă generoasă sau o comportare amicală.
Era o fire melancolică, meditativă, uneori taciturnă şi chiar aparent distantă. Când îşi deschidea sufletul, era însă omul cel mai fermecător. Captiva prin geniul naraţiunii sale orale.
Cea mai mică anecdotă, o întâmplare neînsemnată, un fapt divers deveneau, în povestirea lui, scene semnificative, al căror tâlc îl descifrase o vădită plăcere.
Cotidianul era pentru el un univers cu infinite implicaţii morale şi estetice. Surprindea corespondenţe tainice, intenţiile şi sensurile profunde ale fenomenelor, îi plăcea să teoretizeze pornind totdeauna de la concret, de unde, în ultimele decenii, pasiunea lui pentru stilistică.
A-l asculta vorbind însemna a pricepe deodată, sub efectul unei lumini magice, sensul nou al unor fapte pe lângă care trecem îndeobşte grăbiţi şi indiferenţi. Inteligenţa lui, analitică şi sintetică, era totdeauna axată pe o valorificare morală şi estetică. Era dominat de ideea frumosului şi-a binelui, îl mâhnea o casă urâtă, ca şi o faptă rea. Trăia pentru a explica şi a practica binele, adevărul şi frumosul. Onestitatea era postulatul unui caracter clădit pe asemenea temelii.
Întreaga lui viaţă şi creaţie au stat sub semnul unei probităţi exemplare. Voia să facă totul cu mâna lui, ca un bun, mare şi desăvârşit artizan. Nu există o frază, un cuvânt, o virgulă în scrisul lui Tudor Vianu, care să nu fi fost cumpănite şi rostuite cu grijă. Se supăra îngrozitor dacă cineva îndrăznea să-i schimbe, fără a-l consulta, o vorbă scrisă de el. Magistrul prudent nu încredinţa niciodată toiagul său ucenicului incapabil să mai stăvilească puhoiul…
Echilibrul, ponderea, bunul simţ, măsura caracterizau toate faptele sale. N-avea însă nimic pedant şi doctoral. Sub vorba adesea înflorită, ghiceai ironia, umorul, duioşia şi bunătatea unui suflet modern, capabil să înţeleagă şi să explice totul. Puterea educativă a cărturarului şi a profesorului îşi trăgea rădăcinile nu din ştiinţa, ci din conştiinţa desăvârşită a omului. Ca toate spiritele mari, avea naivităţi fermecătoare. Candid, aşa cum sunt toţi gânditorii şi artiştii autentici, era adesea înfricoşat de problemele practice ale vieţii. Simţea nevoia să fie ajutat în rosturile mărunte şi cotidiene ale existenţei sale.
Când conducea însă o instituţie, ştia să organizeze, să traseze liniile largi, de perspectivă, să-şi călăuzească subalternii, cu acel farmec plămădit din persuasiune, inteligenţă şi delicateţă. Era exigent cu ceilalţi, după cum era totdeauna exigent cu sine însuşi. O muncă nerealizată de un colaborator devenea pentru acesta o aspră povară, când Tudor Vianu îl dojenea cu blândeţe. Om al datoriei, ştia ca nimeni altul să inculce celor din jur sensul şi satisfacţia împlinirii ei. Avea cultul muncii şi, în mod firesc, îi îndrăgea pe cei care muncesc. Imaginea exemplară a omului va dăinui, legată de operă, în mintea şi în sufletul tuturor celor care l-au cunoscut. E privilegiul contemporanilor asupra posterităţii. Şi durerea prietenilor care azi deplâng, ca o ciuntire a propriei lor fiinţe, plecarea lui definitivă dintre ei”, scria diplomatul Valentin Lipatti, fratele mai mic al muzicianului Dinu Lipatti, la dispariția criticului literar care îi fusese mentor și prieten.
Poetul Geo Bogza își amintea în 1964 întâlnirile sale cu Vianu:
„Cu câtva timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, când toată lumea trăia neliniştit şi într-o dureroasă crispare, am zărit in Piaţa Confederaţiei Balcanice un bărbat cu doi copii de mână. Era o clipă de agitaţie a oraşului, automobilele dădeau buzna, pietonii se fereau dezordonat, fiecare se grăbea să, ajungă undeva, de parcă în înaltul cerului s-ar fi auzit bubuind tunetul și ar fi început să cadă primele picături de ploaie. Nu se pregătea ploaie, dar aveau să vină la putere legionarii.
Dezordinea străzii era o proiectare în afară a marilor dezordini interioare. De mână cu un băiat şi o fetiţă, bărbatul acela se deosebea de toţi pietonii prin întreaga lui înfăţişare, prin ordinea şi liniştea ce-i stăpâneau toată fiinţa. Părea că vine din altă lume şi calcă pe altfel de pământ. L-am urmărit o clipă cu privirea, apoi am plecat mai departe, ducând cu mine amintirea acelei împrejurări ca pe o clară notă de pian în scrâşnetul oraşului. Aşa l-am văzut pentru prima oară în viaţa mea pe Tudor Vianu.
Zărindu-l, deodată mi-a venit în minte Goethe. Era o asociere cu totul neaşteptată, dar temeiurile ei aveau atâta forţă încât au impus-o spiritului meu. Sunt douăzeci şi cinci de ani de atunci, iar în mine stăruie încă întreagă, după atâtea valuri de întuneric, toată lumina acelei împrejurări.
Într-o lume cuprinsă de panică şi înnebunită de ură, cel ce mă făcuse să mă gândesc la seniorul de la Weimar traversa strada cu liniştea unei statui. Se prea poate să fi avut sprânceana ridicată puţin a dezaprobare şi ochiul învăluit de o uşoară tristeţe. Dar fiecare pas al său era o lecţie de demnitate, izvorâtă dintr-un profund echilibru lăuntric. Prin vuietul şi dezordinea vremii trecea netulburat, nu sigur de sine, ci de valorile superioare al căror depozitar se ştia a fi.
Mai târziu, mi-a fost dat să cunosc întreaga bogăţie a minţii şi inimii sale. Sunt oameni cu mintea bogată, dar a căror inimă e mai puţin bogată… Inima şi mintea lui Tudor Vianu erau la fel de bogate ca două silozuri în care se găseşte aceeaşi uriaşă cantitate de grâu.
Dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el era cel mai armonios, unind bunătatea cu inteligenţa, alternând contemplarea cu activitatea. Erudiţia lui era un ghid cu care se orienta în marile probleme ale lumii ca şi în cele mai obişnuite împrejurări ale vieţii, îmbrăcând totul în mantia de aur a unei gândiri nobile. Violenţa, impulsivitatea, egocentrismul care caracterizează uneori chiar pe marii creatori îi erau total necunoscute. Prin tot ceea ce a făcut şi a gândit a fost un om modern, un om al timpului nostru, dar niciodată în afară de rigorile echilibrului clasic.
Cel mai subtil joc, dintre atâtea ale tinereţii mele, era acela care se chema: „Dacă ar fi, ce ar fi?“ Se alegea o figură proeminentă a istoriei şi i se căutau echivalenţe în toate domeniile posibile, inclusiv în regnul vegetal şi mineral. Ce ar fi să încadrez în regulile acelui joc pe Tudor Vianu: „Dacă ar fi monument, ce-ar fi ?“, nici o clipă n-aş sta pe gînduri să răspund: Parthenonul…
Dintre toţi oamenii pe care îi cunosc, şi cunosc câţiva despre care sunt sigur că au trăsături de geniu, cu mult înaintea oricărui altul, Tudor Vianu îmi pare a fi fost echivalența umană a templului de pe Acropole.”
*** Geo Bogza, Contemporanul, mai 1964
