Legea prin care a fost reglementat repausul săptămânal și sărbătorile legale a fost promulgată prin înaltul decret regal Nr. 2.038 din 17 Iunie 1925 și a intrat în vigoare pe 1 iulie. Expunerea de motive arăta: “Necesitatea de a acorda salariaţilor din întreprinderile industriale sau comerciale peste orele de repaus zilnic câteva ore de repaus continuu și mai îndelungat după prestarea unui număr determinat de zile de lucru — în majoritatea cazurilor după 6 zile — nu întâmpină astăzi dificultăţi de ordin principial. Se recunoaşte, în adevăr, că munca de atelier, birou sau magazin este istovitoare şi că o perioadă de odihnă se impune pentru regenerarea salariatului.
Dar când e vorba de a stabili zilele şi orele de repaus, părerile diferă. Regimul repausului rotativ de câte o jumătate de zi sau o zi pe săptămână vine în conflict cu regimul repausului colectiv acordat în aceeaşi zi, recunoscută ca zi de repaus obştesc, Duminica.
Adepţii primului regim susţin că scopul — regenerarea salariatului — este atins indiferent dacă repausul se dă acestuia într-o zi din cursul săptămânii sau Duminica, indiferent dacă repausul se acordă în mod colectiv totalităţii salariaţilor sau prin rotaţie şi pe serii. Partizanii celuilalt regim afirmă, însă, că raţionamentul de mai sus este valabil atât timp cât se ia în consideraţie numai rolul fiziologic al repausului.
De îndată ce încercăm să precizăm şi rolul său social, aspectul problemei se schimbă. Salariatul, adeseori cu soţie şi copii, este lipsit în tot cursul săptămânii de viaţa de familie şi de viaţa de societate. Înstrăinându-l şi Duminica ca soţ, părinte sau cetăţean de mediul în care sufletul său simte binele şi frumosul, vom reuşi uşor să umbrim sentimente de natura celor precizate; în cel mai fericit caz, îi vom mecaniza viaţa.
Intraţi pe rând în căminul lor, tatăl, mama şi copilul, în zilele diferite fixate prin repausul rotativ, nu vor mai găsi nicio atracţie în interior şi vor pleca să-şi risipească viaţa aiurea, unde-i aşteaptă viţiul şi uitarea sentimentelor frumoase, dornice să încolţească încă în lumina conştiinţei lor. Obiecţiunile acestea determină un curent puternic în favoarea repausului săptămânal colectiv pretutindeni unde aplicarea sa nu aduce vreo stânjenire serioasă publicului consumator sau condiţiunilor tehnice de funcţionare a întreprinderilor.
Constatarea noastră se confirmă la cercetarea cât de sumară a legislaţiei naţionale din diferitele state asupra repausului săptămânal, dar ea se mai confirmă şi prin preocupările în aceeaşi direcţiune ale Tratatului de Pace din Versailles şi ale Conferinţelor internaţionale de muncă. În adevăr, Tratatul de Pace amintit, în art. 427, alin. 5 prevede: “adoptarea unui repaus săptămânal de cel puţin 24 ore, care va trebui să cuprindă Duminica, ori de câte ori va fi cu putinţă”.
Conferinţa muncii din 1921 adoptă un proiect de convenţie internaţională referitoare la aplicarea repausului săptămânal în întreprinderile industriale, proiect ratificat de ţara noastră prin legea publicată în Monitorul Oficial No. 46 din 2 Iunie 1923 şi care în cuprinsul art. 2 statorniceşte: “Întreg personalul ocupat în orice stabiliment industrial, public ori particular sau în dependinţele sale va trebui, sub rezerva excepţiilor prevăzute mai jos, să se bucure în cursul fiecărei perioade de 7 zile de un repaus de cel puţin 24 ore consecutive.
Acest repaus se va acorda, pe cât va fi posibil, în acelaşi timp întregului personal al fiecărui stabiliment. El va coincide, pe cât posibil, cu zilele consacrate de tradiţia sau de obiceiurile ţării sau religiei“.
Buletinul Muncii din iunie 1925 insista asupra situațiilor speciale:
“Pentru cârciumari s-a creat un regim excepţional în conformitate cu acel ce se stabileşte prin legea băuturilor spirtoase. De asemenea, s-a specificat prin lege că pieţele publice, stabilimentele de desfacere a produselor alimentare, băile publice, chioşcurile de ziare şi debitele de tutun nu pot fi deschise Duminica decât cel mult până la ora 12 dimineaţa, considerându-se că până la această oră publicul are tot timpul de a se aproviziona cu cele necesare.
S-a interzis cu desăvârşire ţinerea târgurilor săptămânale în zilele de Duminică sau sărbători. Totdeauna acestea vor avea loc într-o zi de lucru. Măsura aceasta nu este decât o extindere necesară a regimului introdus prin legea oboarelor de vite şi cereale. Sunt cunoscute tuturor relele ce decurg din ţinerea târgurilor săptămânale în zilele de sărbătoare, în special pentru populaţia rurală care găseşte prilejul de a se îndepărta de biserică, petrecându-şi dimineaţa în cârciumi sau localuri de petrecere. Poate că măsura va aduce pentru un moment oarecare stânjenire în unele regiuni, dar dat fiind scopul înalt moral ce se urmăreşte, micile neajunsuri trecătoare pot fi neglijate.
Excepţional, au fost lăsate deschise în zilele de Duminică şi sărbători legale iarmaroacele şi bâlciurile, dată fiind tradiţia în baza cărora există şi care nu poate fi atât de uşor modificată. Dat fiind că permisiunea de a ţine deschise magazinele în staţiunile balneare în timpul sezonului nu mai corespunde unei nevoi a publicului, care se poate foarte bine aproviziona și în cursul săptămânii, am crezut oportun de a desfiinţa complet această derogare prevăzută de legea din 1910. În schimb, am introdus o nouă derogare impusă de necesităţile de aprovizionare a populației (deschiderea magazinelor în ziua de Duminică, dacă în această zi cade ajunul Crăciunului, dând salariaţilor drept compensaţie o zi în plus de repaus, a treia zi de Crăciun.
Duminica și în zilele de sărbători legale vor putea rămâne deschise toată ziua sau pentru anumite ore următoarele categorii de întreprinderi:
a) Măcelăriile, mezelăriile, lăptăriile, brutăriile și franzelăriile, pescăriile, prăvăliile de zarzavat, fructe, vânzările de ouă şi păsări;
b) Instalaţiunile de băi publice;
c) Hotelurile, hanurile, cafenelele, cofetăriile, plăcintăriile, ceainăriile;
d) Restaurantele, berăriile, bodegile şi cârciumile; bodegile vor fi închise numai până la ora 12, iar cârciumile vor fi închise până la ora12 și după ora 19
e) Chioșcurile de jurnale, debitele de tutun care nu desfac alte mărfuri decât acelea specificate la art. 60 din legea monopolului tutunurilor;
f) Spitalele, sanatoriile, cliniciie, ospiciile, azilurile, stabilimentelebalneare şi termale, farmaciile;
g) întreprinderile de pompe funebre;
h) Grădinile publice, muzeele şi expoziţiile;
i) Teatrele, spectacolele, cinematografele şi în general întreprinderile care servesc pentru recreaţia publicului; acestea vor fi neapărat închise în Joia, Vinerea şi Sâmbăta Paştilor şi în Ziua Eroilor sau în alte sărbători ce vor fi statornicite de consiliul superior al muncii, în urma deciziunilor Sfântului Sinod;
j) întreprinderile de iluminat, de distribuirea apei, gaz sau forţă motrice, de transporturi pe apă şi pe uscat, încărcările şi descărcările de mărfuri cari nu pot suferi întârzieri;
k) Industriile în care materiile prime ce servesc fabricării sunt supuse stricăciunii şi s-ar altera în cazul când s-ar întrerupe fabricaţiunea timp de 24ore;
l) Stabilimentele fotografice, magazinele pentru desfacerea florilor naturale;
m) Depozitele de desfacerea în detaliu a benzinei și uleiului pentru automobile;
o) Lustrageriile”
Aplicarea legii nu a fost însă foarte simplă, pentru că întreprinzătorii particulari au căutat tot felul de tertipuri pentru a-și continua funcționarea.
Ziarul Lupta din 1 iulie 1925 consemna: „Duminică a fost prima zi de aplicare a legei repausului duminical. Au fost închise toată ziua cârciumile care erau anexate la băcănii. După cum se ştie, pentru a eluda vechea lege a repausului duminical, băcanii şi-au despărţit prăvăliile în două încăperi, dintre care una era „băcănia“ şi alta „cârciuma“. Băcănia era de multe ori despărţită de cârciumă numai printr-un paravan de lemn, cu uşi ce se deschideau mereu pentru ca să se poată face vânzarea clandestină din băcănii. La intrarea din faţă, obloanele erau trase, pentru a se arăta că “băcănia e închisă“, dar uşa de din dos era deschisă şi clienţii ce intrau pe aici în cârciumă puteau târgui şi din băcănie.
De ieri, cârciumile ataşate la băcănii au fost închise sau ar fi trebuit să fie închise. În realitate, ele au fost deschise, băcanii însă ferindu-se a vinde altceva decât spirtoase. Băcăniile fără cârciumi fiind închise, mai ales la periferie, unde populaţia târguieşte zilnic, fără a-şi face stocuri de coloniale şi articole de băcănie, multe familii au rămas ba fără zahăr la ceai, ba fără lămâie, căci nu toată lumea şi-a adus aminte că de duminică se va pune în aplicare legea repausului duminical. Cârciumile care vând numai spirtoase au fost deschise de la 11 dimineaţa până seara, iar berăriile şi cofetăriile au fost deschise toată ziua.
După cum se ştie, lucrătorii frizeri s-au agitat în ultimul timp, acuzând pe patronii lor că nu respectă legea repausului duminical. Dar lucrătorii frizeri nu cer numai atât: ei cer şi desfiinţarea bacşişului, precum şi a lucrului cu procent. Lucrătorii frizeri sunt foarte dârji. Dacă îi întrebi, ei îşi apără drepturile cu o volubilitate…. profesională Duminică dimineaţa s-au întrunit în grupuri, în diverse puncte din Capitală, şi au cercetat care frizerii respectă şi care nu respectă legea repausului duminical. Noua lege fixează şi orele de lucru la frizerii, care se vor închide la 8 seara precis.
Repausul duminical este la brutării un repaus rotativ. Este de semnalat însă că în mici ateliere de brutărie se lucrează până la 14 – 15 ore pe zi, în condiţiuni atât de neigienice încât lucrătorii trebuie des schimbaţi. Mai ales ţăranii veniţi să se angajeze primeau orice condiţii impuse de patron. Ei sunt ţinuţi în odăiţe de o murdărie de nedescris. În ultimul timp, şi lucrătorii din brutării s-au agitat, dar mare lucru, din nefericire, nu au putut obţine
Patronii magazinelor de manufactură se plâng că, fiind obligaţi să închidă la ora 7, li se ia timpul în care se face vânzare mai multă adică de la 7 – 8 seara. Ei cer în consecinţă repaus între orele 1 și 4 după amiaza şi închiderea magazinelor la 8. Băcanii tind să-şi închidă băcăniile la 9 seara. Cârciumarii cer ca toate cârciumile cu gustări să intre în regimul bodegilor. E lesne de înţeles că toţi cârciumarii, în acest caz, ar expune pe o măsuță câteva gustări, devenind patroni de bodegă…”
*** Lupta, iulie 1925
