“O singură întâlnire cu George Călinescu era absolut relevantă pentru un ochi atent la marca autenticităţii, pentru o înţelegere întreagă a valorii unei personalităţi. Pentru studenţi, chiar o singură lecţie însemna o intrare într-un univers neobişnuit.
Vizual, primeai întâia imagine: un cap leonin, cu un profil de efigie, domina un trup de înălţime mijlocie, ţinut foarte drept, stăpânit de o putere difuză. Ochii se mişcau cu o repeziciune uluitoare, semn al unei neîntâlnite rapidităţi de percepţie. Nimic nu scăpa privirii lui vultureşti, nici o mişcare exterioară, nicio mişcare interioară a interlocutorilor, oricât ar fi fost de numeroşi. N-am văzut niciodată o atât de completă comunicare şi în acelaşi timp o atare stăpânire fascinantă a auditorului. Vorbeau şi ochii, şi faţa, şi mâinile, ca la un mim de geniu, întregind o expresivitate plină de infinite aluzii, de subînţelesuri plurivalente, când ironice şi critice, când pasionate, dramatice, când senine, filosofice.
Şi vocea, neuitata lui voce, se adăuga la acestea toate. Cuvântul era potenţat într-o muzică ce-i aparţinea întrutotul, suia şi cobora într-o succesiune de tonuri şi accente care aminteau de scandarea latină. Ciudatul flux al vocii lui Călinescu exprima repezile mişcări ale vieţii sale interioare afective şi intelectuale, neîntrerupta dinamică a unui suflet puternic, bogat şi generos care se cheltuia, dăruindu-se, într-un neîntrerupt spectacol în sensul cel mai înalt al cuvântului şi în care el era şi actorul, şi regizorul de geniu. De altfel, şi vocea, şi gestul erau ale actorului care se adresa unui public oricând gata să-l asculte, prietenilor, colaboratorilor, studenţilor.
Pe mica scenă a interiorului său de acasă, la Institut, la Facultate, în conferinţe şi în discursuri, George Călinescu se adresa într-una, ca un om de teatru, ca un artist conştient de necesitatea comunicării care-i împlineşte vocaţia, care-i transmite imperiosul mesaj, ca un poeta vates, trăind şi oficiind solemn ceremonialuri. De aceea, din câmpul enorm al activităţilor sale, de la publicistică şi oratorie, la critică şi istorie literară, la poezie, la roman şi estetică, ni se pare că mai neînsemnata parte acordată teatrului are, totuşi, o valoare simbolică mult mai mare.
Ceea ce în mic alcătuia iubirea pentru teatru, propensia sa pentru spectacol însemna răsfrângerea unei viziuni în mare. Era viziunea vieţii aşa cum au gândit-o stoicii în Antichitate, aşa cum au înfăţişat-o în Renaştere Calderon şi Shakespeare, viziunea lumii ca scenă uriaşă pe care se desfăşoară dramaticul spectacol al existenţei, în care artistul joacă un rol complex şi dificil prin exemplaritate.
Pentru George Călinescu, spectacolul concentra, într-adevăr, pe dimensiuni monumentale, piranesiene, şi într-un fel sincretic, integrator, toate artele, începând cu cea dramatică, însoţită de muzică, de dans, plastică şi la care avea acces printr-o uimitoare disponibilitate, printr-o plurivalenţă funciară a nedomolitului său spirit cercetător. În spectacol, regăsea concentrate, esenţializate, aspectele acelui real pe care-l explora cu voluptate şi-l proiecta în frumuseţe pentru a-l salva din condiţia perisabilităţii.
De altfel, şi viaţa lui întreagă a fost gândită şi construită ca o operă de artă, căci arhitectul grandioasei scene a lumii a lucrat şi asupra sa, cosmicizându-şi, ca titanii Renaşterii, aprigi căutători de absolut, propria lume. Ca şi unul din aceia, a dorit să devină astfel mai durabil decât bronzul, să se sustragă timpului necruţător, să se scoată din azi şi din aci, dăinuind totuşi în prezent şi ancorându-se cu sete în realitatea noastră istorică, pentru a se proiecta în universal, într-un prezent continuu.
De aci poate sentimentul acela de permanentă juvenilitate care-l însufleţea şi pe care-l striga chiar şi într-unul din ultimele şi cele mai patetice discursuri. De aci poate conştiinţa aceea mândră românească purtătoare a certitudinilor participării la lumea valorilor universale, printr-o îndrituire străveche, printr-o adevărată vocaţie a universalului ascunsă în cei mai străluciţi intelectuali ai neamului nostru, din istoria noastră veche şi nouă, în a căror serie se înscrie cuprinzătorul spirit al lui George Călinescu”.
*** Zoe Dumitrescu Bușulenga, România literară, iunie 1974
George Călinescu s-a născut pe 19 iunie 1899 la București și a încetat din viață pe 12 martie 1965, la sanatoriul de la Otopeni.
