HomeVizionariiMuzicieniInedit: Maria Tănase despre lelea Maria Ispas din Gorj

Inedit: Maria Tănase despre lelea Maria Ispas din Gorj

Maria Tănase
DS TW

În sfârşitul acesta de toamnă cu un colorit de la galbenul pal până la roşul sângelui, plin de farmecul tăinuit al singurătăţii şi al poeziei, sunt alături de scriitorii Ion Minulescu, George Gregorian, Mircea Damian şi de doamna celui mai autentic cântec românesc, Maria Tănase, la invitaţia revistei Ramuri, care a organizat, în același timp cu o „săptămână a Olteniei“, şi câteva şezători literare.

S-au alăturat grupului venit de la Bucureşti scriitorii craioveni Elena Farago, G. Nicolaescu-Plopşor, Ştefan Bâlceşti şi Alexandru Iacobescu. O cunosc pe doamna Maria Tănase nu numai din activitatea ei artistică, dar şi dintr-o seară la Café de la Paix când, împreună cu maestrul Ion Minulescu, i-am sugerat câteva îndreptări la unele versuri pe care interpreta cântecului românesc le compusese şi le adaptase muzicii noastre populare.

După triumful său de la Teatrul Naţional craiovean, unde a fost recompensată cu mii şi mii de aplauze, cu jerbe de crizanteme şi solicitări de autografe, la masa oferită de organizatorii acestor manifestări am rugat-o să-mi acorde răgazul unei ore, pentru convorbirea care urmează.

— Doamnă Tănase, i-am spus, sunt scriitor şi consider că succesul dvs. de astăzi, pe care locuitorii din Cetatea Banilor cred că nu-l vor mai uita niciodată, trebuie însemnat nu numai pentru frumuseţea lui, dar şi pentru farmecul şi harul pe care l-a dovedit până astăzi cea mai dăruită interpretă a folclorului românesc.

Când am reîntâlnit-o, către seară, era îmbrăcată în alb de sus până jos.

Maria Tănase

— Doamnă, din ce adâncuri socotiţi că vine cântecul acesta românesc cum nu l-a cântat nimeni până acum?

— Eu nu ştiu să vă răspund meşteşugit, a zâmbit, dar, dacă este după mine, eu cred că din flori şi de la oameni. Am crescut în grădina tatălui meu, unde la muncă s-a întâlnit cântecul ardelenesc cu cel oltean, cel moldovenesc cu cel muntean şi toate la un loc cu celelalte cântece de pe toată suprafaţa pământului românesc. În el cred că este amestecată jalea cu bucuria şi parfumul florilor cu sângele din care vin. Tatălui meu îi plăcea muzica. De la el, deci, socotesc că vine această dragoste de cântec, de la mama poate simplitatea, de la oameni – ceea ce veacurile au transmis prin ei, iar de la florile cu care am crescut, graţia şi parfumul.

— După toate aprecierile presei noastre şi ale celei străine, sunteţi o cântăreaţă de renume mondial. Iertaţi-mă că vă întreb, ce simţiţi când sunteţi încărcată de această glorie?

— Gloria te obligă la o continuă muncă. Îţi cere tot ce poţi să-i dai. Mereu studio, mereu trudă, până când nu mai poţi. Ea îţi ia zile, nopţi, tinereţe şi îţi dă numai aplauze şi nelinişte.

— Ceea ce este nelămurit pentru mine este cum aţi reuşit să modelaţi atât de frumos vocea aceasta care te face şi să râzi, şi să plângi?

— Întâi am cântat singură, de dor, de jale, de bucurie şi am văzut că, atunci când cântam, oamenii din curtea tatălui meu se opreau din lucru să mă asculte. Era însă în casa noastră şi o olteancă în vârstă — Maria Ispas, de prin părţile Gorjului, care niciodată nu mă lua în seamă. Când cântam, ea nu se oprea din lucru ca ceilalţi, ci săpa înainte.

Într-o zi, înciudată, i-am smuls sapa din mână şi i-am strigat: „Lele, nu-ţi place cântecul meu? Tu de ce nu mă asculţi ca ceilalţi?” Femeia s-a uitat la mine şi, văzându-mă poate mintoasă, m-a întrebat: „Vrei să-ţi spun? Vino la mine mâine dimineaţă, dar de noapte de tot, până nu se duce negura!”

Toată noaptea m-am perpelit, şi în zori, când se îngâna ziua cu noaptea, m-am dus la coverca ei. Mă aştepta. „Ei, spune-mi, i-am şoptit”. „Mai stai puţin, mi-a răspuns, şi am stat, am stat, până ce deodată, din fagul din fundul grădinii, a început să cânte o privighetoare. Lelea Maria s-a uitat la mine, iar eu la ea, apoi am stat amândouă şi am ascultat-o, am ascultat-o până târziu, când au ieşit oamenii la lucru şi privighetoarea şi-a încetat cântecul. Lelea Maria mi-a spus numai atât: „Dacă poţi, învaţă şi de la ea ce este de învăţat!” De atunci, în fiecare dimineaţă mă duceam în coverca ei şi ascultam, iar când nu era nimeni în preajmă şi întâlneam prin curte pe lelea Maria, îi spuneam: „Sărut mâna, lele!”

Ea a fost cel dintâi îndrumător al meu în muzică, iar privighetoarea cel dintâi profesor. Nu ştiam atunci ce-mi rezerva viitorul, dar, urmând sfatul lelei Maria, am învăţat de la privighetoare modulaţii care mai târziu mi-au fost de mult folos. Astăzi a fost şi lelea Maria aci. Mi-a ascultat cântecele. I-am umplut braţele cu flori şi i-am sărutat mâna!

— Impresionantă destăinuirea dvs. Dar de atunci?

— De atunci? Câte bucurii, câte iluzii şi deziluzii, câte nemulţumiri de mine, câte răutăţi, câte încrederi, câte neîncrederi!

— Şi mai persistă şi astăzi?

— Când un scriitor se crede mare, aceasta înseamnă moartea lui. Şi cu artistul se petrece la fel. Totul trebuie să fie studiu, modestie, luptă şi nemulţumire. Cu cât eşti mai apreciat, cu atât mai mult, tacit, publicul te obligă, te obligi tu însuţi. În artă nu există, nu trebuie să existe niciodată odihnă şi mulţumire.

— Odată, într-o seară, la Café de la Paix, mie şi maestrului Minulescu ne-aţi arătat nişte versuri făcute de dvs. Scrieţi cumva şi poezie, doamnă Tănase?

— Nu, dar să ştiţi că, după cântec, din arte îmi place cel mai mult poezia. Cred că dacă nu aş fi cântat, ori aş fi plâns mereu, ori aş fi scris numai poezie. Ceea ce v-am prezentat în seara de care vă aduceţi aminte au fost versuri făcute de mine, însă pentru o melodie sau alta.

Maria Tănase

— Doamnă Tănase, ce credeţi că este Folclorul?

— Eu cred că este duhul neamului nostru. Este acela care ne-a dat puteri în vremuri de restrişte, cel care ne-a făcut să ne înveselim la petreceri, să sperăm în bine la necaz. Este drept că astăzi nu este apreciat cum trebuie, dar să ştiţi că acest lucru se datoreşte şi necunoaşterii lui şi lipsei de interpreţi care să-i arate adevărata frumuseţe.

— Aş fi fericit dacă mi-aţi spune ce cărţi citiţi, ce autori vă plac. Trăim o vreme trepidantă. Timpul fiecăruia dintre noi este scurt. Ce lecturi, deci, se bucură de timpul pe care îl rupeţi din studiu, din odihnă?

— Dacă aţi veni o dată la noi acasă, aţi găsi o frumoasă bibliotecă. În afară de toţi clasicii, Rebreanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu, Victor Ion Popa, V. Voiculescu, căruia îi mulţumesc şi cu ocazia aceasta pentru ajutorul pe care mi l-a dat la radio, Camil Petrescu, Ion Pillat îşi au locul lor cuvenit. Urmăresc de asemenea şi critica teatrală. Ea este, de multe ori, oglinda strădaniilor mele.

— Dacă ar fi, într-o zi, să mulţumiţi tuturor celor care au reprezentat pentru dvs. imbold şi ajutor, ar fi mulţi cărora să le fiţi recunoscătoare? — O, da! Nicolae Iorga, Ion Vasilescu, Aurora Şotropa şi soţul ei, H. Mălineanu, Constantin Tănase, cu care se ştie că nu sunt rudă, Eugen Mirea, George Folescu, Sandu Eliad, N. Vlădoianu, Nicuşor Constantinescu, Ion Dacian, Nicu Kaner, George Georgescu, Octavian Goga, Geo Bogza, Soare Z. Soare şi alţii, mulţi.

— Cum vă simţiţi după spectacole?

— Vin acasă ca un beţiv de la crâşmă. Mă învârtesc în jurul succeselor ca gâzele împrejurul luminilor.

— Frumos! Vă admir această sinceritate, dar aş vrea să-mi spuneţi: lasă vreo urmă de îndoială asupra dvs. aceste succese?

— După o clipă de bucurie, vine tristeţea şi întrebarea dacă mâine voi mai putea avea acelaşi succes. O mie de întrebări, o mie de nelinişti, toate una peste alta, o mie de temeri şi milioane de amărăciuni!

— Care este poetul care vă place cel mai mult, Maria Tănase?

— Poetul? Sunt doi: Eminescu şi Tudor Arghezi. Unul pentru măreţie şi seninătate, celălalt pentru cuvânt, pentru meşteşugul cu care ştie să-şi încadreze sentimentele. Îmi place, de asemenea, din Pillat, poezia „Căprioara de porţelan“.

— Dar Nenea Minu nu vă place?

— O, ba da, dar în iureşul întrebărilor m-am simţit ca la şcoală. Am uitat tocmai ceea ce ştiam mai bine. Îmi place poezia mai ales toamna, când se îmbulzesc pe crengile arborilor toate culorile, când plânge ploaia la geamuri şi când trozneşte focul in sobă.

— Poetele vă plac, doamnă Tănase?

— În afară de Magda Isanos, nici o poetă nu mi-a oprit inima asupra versurilor ei. Să ştiţi că mie îmi place şi poezia îndrăcită, bărbătească. De aceea, poate, mă simt legată şi de traducerile din Esenin ale lui Zaharia Stancu şi George Lesnea.

— Vă rog să mă iertaţi, dar m-am aşteptat să priviţi lucrurile doar din punctul de vedere al cântecului. Spre surprinderea mea, mi-aţi întrecut aşteptările.

— Şi viaţa, domnule Carianopol, este la fel. Sare de la una la alta. Uneori mă întreb cu groază ce m-aş fi făcut dacă nu ar fi fost cântecul, dacă nu aş fi putut vorbi în acest grai al inimii. Diferenţa dintre mine şi dvs., ca poet, este că eu câştig dacă mă exteriorizez, iar dvs., dacă vă interiorizaţi.

— Dacă ar fi să luaţi viaţa de la început şi aţi avea mai multe talente, în ce fel de artă v-ar plăcea mai mult să vă exteriorizaţi?

— Tot în cântec. Scena îţi dă un fel de satisfacţie, poate mai mare decât aceea a unei poezii. Aplauzele sunt pentru mine cuvinte care, deşi trăiesc numai pentru o seară, înseamnă totuşi mărturii pe care spectatorii le fac nesiliţi de nimeni, în văzul şi auzul tuturor.

— Dacă v-aţi fi născut în altă ţară, credeţi că aţi fi cântat tot atât de frumos?

— Poate. Nu ştiu. Socotesc însă că frumuseţea cântecului meu vine numai din frumuseţile pământului românesc, punând laolaltă graiul, portul, peisajul, inima generoasă a neamului şi trecutul care ne-a plantat pe plaiurile acestea pline de toate darurile. Dacă m-aş fi născut altundeva, cred totuşi că n-aş fi cântat ca acum.

*** Virgil Carianopol, Craiova, octombrie 1943. Interviul a fost publicat în România literară, august 1970

DS TW
No comments

leave a comment