Dumitru Bagdasar, creatorul şcolii româneşti de neurochirurgie

Intelectual de prestigiu, creator al şcolii româneşti de neurochirurgie, una dintre figurile proeminente ale învăţământului medical din România, Dumitru Bagdasar s-a născut pe 17 decembrie 1893 în comuna Roşieşti din fostul judeţ Fălciu, într-o familie cu 12 copii. După terminarea claselor liceale în oraşul Bârlad, în cursul cărora s-a remarcat ca un elev studios, tânărul a hotărât să urmeze medicina, dorind să se întoarcă apoi în lumea satelor şi să contribuie, prin activitatea sa, la îmbunătăţirea situaţiei sanitare a ţărănimii.

În timpul anilor de studii la Facultatea de medicină din Bucureşti, Dumitru Bagdasar s-a întreţinut singur, fiind mai întâi pedagog la Liceul „Sf. Sava”, apoi intern la Sanatoriul de tuberculoşi din Calea Şerban Vodă. În anul III de facultate a intrat la Institutul medico-militar şi, în calitate de sublocotenent medic, a participat la Primul Război Mondial, în tranşee, alături de soldaţi.

În anii următori a funcţionat ca medic la Spitalul militar din Bucureşti (1922—1926). Printre acţiunile din această perioadă a fost ideea înfiinţării unei clinici în care medicii Spitalului militar să dea consultaţii gratuite bolnavilor proveniţi din păturile nevoiaşe ale populaţiei, dar această propunere a fost respinsă de superiorii din conducerea spitalului. Medicul a decis să-și dea demisia din armată, apoi a plecat la Boston (împreună cu soția sa, medicul Florica Bagdasar), unde, timp de aproape trei ani, a lucrat ca asistent voluntar în Clinica neurochirurgicală a profesorului Harvey Cushing, unul dintre întemeietorii neurochirurgiei moderne.

Aici a elaborat câteva lucrări ştiinţifice şi şi-a însuşit tehnicile operatorii neurochirurgicale pe baza celor mai moderne metode cunoscute la vremea respective, dar, în ciuda specializării din străinătate cu rezultate strălucite, la întoarcerea în ţară a fost trimis în acelaşi post de unde plecase, medic primar la Spitalul de boli mintale şi nervoase din Jimbolia.

Un prieten rememora, în 1928, atmosfera intelectuală din cămăruţa în care şi-a petrecut Bagdasar tinereţea: „Acolo s-au dezbătut câţiva ani cele mai frumoase probleme de ordin intelectual. Aveam impresia că în această odăiţă, discretă şi retrasă de lume, era refugiat un fragment de viaţă austeră şi idealistă a Junimii de la Iaşi, cu singura deosebire că aici caracuda era mai numeroasă şi mai bine reprezentată ca la Iaşi. Parcă te văd când, adâncit în studiul medicinei, venea cineva să te caute, lăsai cartea jos şi luai o altă carte, pe care o aveai totdeauna la îndemână, de istorie sau literatură”.

Ca şi în cazul altor savanţi animaţi de idealuri înalte, doctorul Dumitru Bagdasar s-a lovit de indiferenţa şi chiar ostilitatea colegilor de breaslă, iar atitudinea acestora l-a făcut să decidă se plece pentru un timp la Cernăuţi.

În 1933, a fost detaşat la Spitalul Central din Bucureşti şi abia în 1935 i s-a aprobat înființarea unui serviciu de neurochirurgie.

Om de o mare generozitate, cu modestia care-l caracteriza doctorul Bagdasar nu pregeta nimic pentru a veni în ajutorul celor suferinzi. Unul din colaboratorii săi apropiaţi povestea că în primii ani de şedere în Bucureşti, când nu i se aprobase încă serviciul de neurochirurgie, plătea el însuși bolnavilor săraci întreţinerea în sanatoriu pentru a putea fi operaţi.

“Obiceiurile din tinerețe ale medicului s-au păstrat. Şi mai târziu, când ajunsese celebru, îşi petrecea unele seri în colocvii amicale cu colegi de faimă, animaţi deopotrivă de preocupări culturale şi artistice: Ion şi Maria Niculescu, profesorii Lupu, Hortolomei, Parhon, Dimitrie Noica, Manolescu, Gr. T. Popa, Burghele. Apoi omul, generos şi drept din fire, condamna intoleranţa şi degradarea în subumanitate. Când, în 1935, studenţi medicinişti legionari îşi molestau colegii, profesorul Bagdasar nota, scârbit, în jurnal: „Sunt elementele cele mai puţin pregătite, lipsite de orice delicateţe sufletească, leneşi şi care se complac în agitaţii sterile. Nu pot crede că astfel de caraghioşi cugetă serios la o problemă, fie ea şi politică, căci politica cea mai serioasă într-un stat este de a tinde să pregăteşti cât mai numeros şi cât mai solid tineret sub raportul cultural pentru a te impune în ritmul culturii generale… Îmi repugnă luptele pe chestiuni de rasă! Ce-ar zice toţi aceşti gălăgioşi dacă s-ar gândi un singur moment, dar numai un moment, că s-ar fi putut naşte evrei!?“

În anii războiului intră în mişcarea ilegală revoluţionară, adăpostind, în casa lui sau la clinică, oameni hăituiţi de Siguranţă, e semnatar al memoriului din aprilie 1944 adresat mareşalului Ion Antonescu de oamenii de ştiinţă şi cultură”, nota Zigu Ornea în 1987.

Numit conferenţiar la Facultatea de medicină din Bucureşti, medicul s-a impus ca una dintre figurile proeminente ale învăţământului medical românesc. Devenit ministru al sănătăţii în guvernul Petru Groza, Bagdasar a început reorganizarea sanitară, luptându-se pentru a obține finanțare pentru refacerea spitalelor şi punerea în funcţiune a instituţiilor sanitare din Moldova şi Transilvania de nord. În primăvara anului 1945, a început o campanie națională pentru stăvilirea epidemiei de tifos exantematic din cele două regiuni atât de greu încercate în perioada războiului, continuându-și, în acelaşi timp, activitatea de chirurg. Cu conştiinciozitatea şi pasiunea dintotdeauna, la ora 5 dimineaţa era la clinică, unde își făcea operaţiile, apoi mergea la minister, iar seara continuat să lucreze neobosit la Tratatul de neurochirurgie, o vastă monografie care sintetizează întreaga sa experienţă, una dintre cele mai valoroase lucrări din domeniul ştiinţelor medicale apărută în România.

O boală nemiloasă i-a curmat firul vieții la doar 52 de ani. Dumitru Bagdasar s-a stins pe 16 iulie 1946 din cauza unei metastaze cerebrale diagnosticată, localizată şi urmărită evolutiv chiar de el.

Marele neurochirurg Constantin Arseni îl omagia astfel:

“Încă din anul 1934 a publicat studiul asupra cordotomiilor care este unul dintre primele şi cele mai consistente în acest domeniu şi care încă îşi conservă valoarea de studiu de referinţă. În următorii ani apar o serie de alte lucrări importante, printre care trebuie menţionate studiile asupra osteoamelor orbitare şi orbito-craniene (1939), asupra tuberculoamelor cerebrale (1940), asupra unei metode originale de tratament al oxicefaliilor (1941), asupra tumorilor cerebeloase (1943), asupra bolii lui Lindau (1944), precum şi valorosul raport asupra compresiunilor medulare ţinut le Congresul Naţional de Chirurgie şi care este încă, de asemeni, un studiu de referinţă.

Dar doctorul Dumitru Bagdasar, fiind un întemeietor de şcoală, era firească dorinţa şi necesitatea de a lăsa în urma lui un Tratat de neurochirurgie care să cuprindă, pe baza instruirii şi a experienţei personale şi a colaboratorilor apropiaţi, datele şi concepţiile neurochirurgiei contemporane. Acestui scop el şi-a dedicat cei din urmă ani ai vieţii, muncind cu perseverenţă şi nu voi uita niciodată lungile ceasuri şi zile de muncă comună, grea, dar plină de satisfacţii. Ţelul a fost realizat, dar doctorului Bagdasar nu i-a fost dată mulţumirea de a-l vedea deoarece moartea prematură i-a lăsat numai sentimentul datoriei împlinite. Personalitatea medicală a doctorului Bagdasar a fost în mod necesar şi armonios dublată de o personalitate umană de cea mai înaltă valoare. A fost un om, un om bun şi generos, de o nemărginită înţelegere pentru suferinţele omeneşti, avea un neobişnuit simţ al dreptăţii şi implicit al revoltei în faţa nedreptăţilor. Era un om profund cinstit, cu un adevărat cult al onestităţii, al valorilor umane şi al respectului pentru om, pentru libertăţile sale individuale şi sociale. Era sever cu sine însuşi şi nu admitea nici un fel de compromis etic.”

Doctorul Bagdasar a fost căsătorit cu Florica Ciumetti, medic și ea, pe care o cunoscuse în timpul facultății. Imediat după nuntă, în loc să plece în luna de miere, cei doi tineri, care aveau resurse foarte modeste, au mers împreună la specializarea din America.

La două luni după moartea distinsului medic, soția sa, Florica Bagdasar, a fost numită ministru al Sănătății, poziție pe care a ocupat-o din septembrie 1946 până în august 1948.

Povestea doamnei Bagdasar o puteți citi aici.