În 1946, medicul neurochirurg Dumitru Bagdasar îi lăsa “moştenire” elevului şi colaboratorului său, tânărului de 34 de ani Constantin Arseni, drept “clinică” de neurochirurgie un mic pavilion din Spitalul Central, cu toate greutăţile şi inconvenientele lui, condiţii precare de lucru, foarte mulţi bolnavi şi foarte multe semne de întrebare în privința tehnicilor operatorii și în diagnosticarea bolilor creierului.
Din acel moment până la clinica de neurochirurgie dată în folosinţă în 1975 este o istorie de 30 de ani de muncă asiduă a profesorului Arseni şi a colaboratorilor săi, o viaţă de om dedicată oamenilor şi ştiinţei, o istorie în care s-au acumulat reuşite incontestabile, unele de-a dreptul spectaculoase, în care s-au dat răspunsuri, pentru prima dată la Bucureşti, la multe întrebări majore ale neurochirurgiei.
În 1983, Constantin Arseni spunea despre începuturile formării sale: “Eu am făcut facultatea la Cluj-Napoca, unde unul din marii profesori, marele Iuliu Haţieganu, ne spunea: Dacă nu ştii diagnosticul, stai la patul bolnavului până îl afli. În anul VI, pentru un examen am citit 6 luni, câte 12 ore zilnic. Şi acum citesc aproape 10 ore. O carte am scris-o într-o lună, de la patru după-masa până la miezul nopţii. Am făcut 4 ani de chirurgie medicală. Când am început eu, nu era nimic scris despre neurochirurgie. Acum am cea mai bună bibliotecă de neurochirurgie din lume. Am scris şi eu 18 cărţi. În acest an îmi mai apar 4 şi intenţionez să scriu un tratat de chirurgie corelată. Aşadar, succesul, celebritatea înseamnă să ştii ce vrei. Tot ce am realizat am făcut prin voinţă.
Îmi făceam planuri pe ani de zile înainte şi mi le urmăream cu rigurozitate. Cu cei 48 de ani de experienţă în neurochirurgie, am cea mai îndelungată activitate de neurochirurg din lume. Sunt membru al tuturor societăţilor de neurochirurgie. (…)
După mine, stres-ul este o componentă personală a fiecăruia. Eu nu am stress, nu am emoţii. Stilul meu, cum spuneam, este de a voi. Am 71 de ani, operez de marţi până sîmbătă, câte 3 – 4 oameni pe zi, băieţii mei din echipă sunt obosiţi, eu nu. Chiar dacă nu e totul în regulă, în cele 20 de minute cât mă pregătesc pentru operaţie uit tot ce nu-mi convine. Apoi, nu pierd vremea inutil, dorm după-masa, nu beau, nu fumez. Tot ce am făcut am făcut prin voinţă. Şi pot să spun că unii tineri de astăzi nu reuşesc şi se pierd pentru că nu ştiu ce vor”.
Un reportaj publicat de revista Flacăra în 1976 dezvăluia cititorilor cum funcționa clinica profesorului Arseni:
“De la subsol şi până la etajul X, clinica este astfel organizată încât funcţionalitatea ei să fie optimă, să se vină rapid şi eficient în ajutorul bolnavului. La 12.30 intră în funcţiune sistemul de gardă până a doua zi la orele 7 dimineaţa. Echipa formată din patru neurochirurgi, doi anestezişti – reanimatori, un radiolog, un medic de laborator şi un numeros număr de personal mediu, brancardieri, infirmiere…
Aici sirenele salvărilor sună, intră şi se opresc des în faţa camerei de gardă, venind din toate colţurile ţării. Gărzile neurochirurgiei nu sunt uşoare şi nu există o oră, să-i zicem, “calmă”. Iată, de pildă, pe 28 mai, în ziua vizitei noastre în clinică, au fost 44 de solicitări dintre care 15 internări de bolnavi în stări grave, iar restul de 29 au avut şi ei nevoie de intervenţii şi tratamente. Din păcate, ca şi la “Urgenţă”, predomină victimele accidentelor de circulaţie şi — s-o spunem fără ocol — beţivii care-şi fac zob capetele în bătăi, în căzături, blocând astfel un număr serios de paturi, timpul şi energia medicilor, o mare cantitate de medicamente şi de sânge pentru transfuzii.
Tot aici, la parter, odată cu intrarea în funcţiune a clinicii noi, şi-a început activitatea o secţie nouă, Secţia V – recuperare, pentru care, cum mă informează doctorul Ion Tudor, profesorul Arseni a insistat mult şi se preocupă în continuare de dotarea ei: “Pe plan mondial recuperarea medicală capătă o pondere din ce în ce mai mare în practica medicală şi cu atât mai mult este necesară în neurochirurgie”.
Unii bolnavi operaţi neurochirurgical cu reuşite totale sau parţiale rămân cu sechele care pot fi remediate şi oamenii pot fi recuperaţi pentru viaţă, prin îngrijiri şi tratamente speciale. O parte din tumorile cerebrale operate, traumatismele cerebrale grave, paraplegiile (paraliziile), prin tratamente de fizioterapie, balneoterapie, gimnastică medicală, masaje, tratamente logopedice pot ajunge la vindecări complete.
Fără doar şi poate, radiologia este mâna dreaptă a neurochirurgului.
“În ultimii ani folosim metoda cea mai modernă de investigaţie a afecţiunilor creierului, spune dr. Alexandru Constantinescu. Folosim serioangiograful capabil să evidenţieze unele malformaţii vasculare cerebrale, cât şi tumori care până nu de mult nu se puteau observa. Acum avem posibilitatea ca într-o perioadă de ordinul secundelor să se execute mai multe angiografii, de pildă în 5 secunde se pot face 5 – 10 asemenea radiografii ale creierului şi este imposibil să nu se surprindă leziunea”.
De la radiologie şi laboratorul complex în care se pot efectua toate tipurile de analize biochimice, suntem invitaţi să poposim într-o cameră unde sunt fişierele de un tip deosebit, unică in felul ei în ţară şi poate nu numai la noi: arhiva. Realizare legată tot de numele profesorului Constantin Arseni, care, fişându-şi observaţiile şi bibliografia, a organizat această arhivă în care se pot găsi absolut toate, dar absolut toate fişele medicale ale tuturor bolnavilor internaţi din 1935 şi până în prezent.
La etajele I şi II avem sălile de operaţii, 12 săli în care se operează zilnic şi nu rareori de 3 şi 4 ori într-una singură. Blocul operator C este al operaţiilor pe creier, acolo unde poate fi văzut, întâlnit zilnic, profesorul Arseni. În rest, de la etajul III la X, secţiile cu saloane pentru bolnavi, cu peste 550 de paturi, rezerve de la un pat la cel mult patru, gândite psihologic şi cu dotări medicale corespunzătoare. Un etaj întreg cu 64 de paturi este destinat Secţiei de tumori cerebrale de care răspunde direct profesorul dr. Constantin Arseni.
În februarie anul acesta, profesorul a împlinit 64 de ani. De ani şi ani de zile şi-a păstrat obiceiul de a veni în spital înainte de ora şase dimineaţa. La şapte şi jumătate este prezent la raportul de gardă, între 7,30 – 8 face vizita în saloanele bolnavilor, de unde, de asemenea, niciodată nu şi-a permis să lipsească, de la 8 la 10 este în amfiteatrul clinicii, ţinând cursuri în faţa studenţilor sau a medicilor veniţi la specializare ori la perfecţionare. Cel târziu la 10 intră într-una din sălile de operaţii. Operează în mod curent cam două-trei tumori pe zi, iar dacă sunt cazuri deosebite în alte secţii, de pildă la doctorul Pietraru sau la doctoriţa Sofia Ionescu, mai ales când e vorba de tumori pe măduvă, sunt solicitate experienţa şi ajutorul său şi intră să dea ajutor la grupul operator B.
Aproape cu exactitate de minut, la orele 12,00 coboară la parter, la cabinetul nr. 1, unde dă consultaţii pacienţilor operaţi şi externaţi sau stă la dispoziţia familiilor celor internaţi în secţia I neurochirurgie pe care o conduce. Lunea şi joia poposeşte un ceas, două sau chiar mai multe în laboratorul de anatomo-patologie, unde, alături de colaboratorul său, dr. Nicolae Carp, studiază toate piesele de anatomo-patologie rezultate din operaţii, citeşte efectiv la microscop lamele cu probele luate. O muncă în egală măsură în avantajul cercetătorului, neurochirurgului, clinicianului, omului de ştiinţă Constantin Arseni.
Se află în curs de apariţie un curs de “Semiologie neurochirurgicală”, primul de acest gen din ţara noastră, al cărui autor principal şi coordonator este. Acesta se adaugă la cele peste 15 volume şi tratate de specialitate apărute în ţară şi străinătate în decursul timpului, la cele peste 300 de articole şi comunicări publicate in reviste de specialitate de pretutindeni în lume.
— Știu, cunosc că de multă vreme vă doriţi această clinică nouă şi că v-aţi ocupat de organizarea ei de la subsol până la ultimul etaj şi la ultima încăpere, până şi la culoarea pereţilor, şi la culoarea halatelor personalului. O aveţi. Cum vă simţiţi în ea?
— Desigur, clinica noastră este foarte modernă şi am plăcerea să lucrez în ea cu mai multă mândrie fiindcă, în sfârşit, există un loc adecvat, propice pentru a depune o muncă grea. Mai am plăcerea să ştiu că este cea mai mare clinică din lume cu acest profil şi cu o activitate foarte bogată. Deci doctorii pot să înveţe mai mult de-aici, iar profitul pentru pacienţi să fie şi mai mare.
— De fapt, la ora actuală neurochirurgia mai poate fi socotită o aventură ştiinţifică? Avem sau nu certitudini? Cât ştim azi despre creierul omenesc?
— Neurochirurgia la ora actuală este o specialitate tot atât de sigură ca orice altă specialitate chiar uşoară. Ea are un trecut destul de mare, chiar în ţara noastră datează de 41 de ani. Apoi tehnica perfecţionată, reanimarea, antibioticele, metodele de investigaţie au făcut din ea o specialitate care conferă o siguranţă, iar ca rezultate nu e deloc mai prejos decât chirurgia generală. Eu sunt convins că, precum spunea un autor american, dar el o spunea acum 30 de ani, când era doar o axiomă, operaţiile la cap vor fi tot aşa de bune, chiar mai bune decât cele la abdomen. Există operaţii pe coloana vertebrală şi la cap cu reuşite de sută la sută.
În cancerele pe creier avem rezultate mai bune, ca procente de vindecare, mai mari decât în restul organismului. Şi neurochirurgia are un avantaj în plus, în sensul că pe viu se pot face unele constatări clinice care mai au unele semne de întrebare, deci se pot efectua cercetări directe. Aşa încât oamenii deja ştiu că rezultatele sunt din cele mai bune şi vin cu destulă încredere.
— Îmi puteţi da un exemplu?
— Există o metodă aşa-zisă stereotaxică, adică se introduc diferite ace în creier şi prin calcule matematice se poate depista orice zonă din creier bolnavă. De peste 15 ani această metodă se utilizează în unele forme de epilepsie, parkinsonism şi boli manifestate prin tremurături ale membrelor. De câţiva ani, tot prin aceste metode se introduc în creier diferite substanţe radioactive, în scop de tratament al unor cancere. Aceste metode sunt încă un studiu, dar rezultatele de până acum par a fi destul de bune, chiar şi în unele afecţiuni vasculare, ca dilataţii de vase din creier. Pentru majoritatea oamenilor, bineînţeles care nu sunt medici, creierul este un fel de enigmă.
Pentru noi creierul este un organ tot aşa de bine cunoscut ca şi celelalte organe din corpul omenesc. Îl cunoaştem ca funcţie, circulaţia sângelui, ca aspect, pentru ca atunci când operăm o zonă să ţinem seamă de toate aceste lucruri. Desigur este mai delicat ca funcţie în comparaţie cu restul organelor şi are un mod special de reacţie faţă de leziuni şi faţă de actul operator. Acestea sunt singurele lucruri care fac punctele nevralgice în operaţiile pe creier. Dar viitorul va rezolva şi aceste probleme.
— Cum se pun în balanţă pentru un medic care operează pe creier reuşita şi eşecul?
— Ca şi pentru chirurgul care operează abdomenul, plămânii, ochii. Desigur, timpul este mai lung din cauza fineţii actului operator. De aceea, la noi, în multe situaţii, operaţiile se fac parţial sau în mai mulţi timpi, pentru că una radicală pune în pericol viaţa individului. Insuccesele se produc din cauza faptului că oamenii vin prea târziu, leziunile sunt prea întinse şi, lăsând o parte în creier, acestea dau reacţii variate şi de aici eşecul. Dar cu o experienţă mare şi cu o prudenţă deosebită foarte multe eşecuri pot fi evitate. Bolnavii care prezintă leziuni neurochirurgicale la creier sunt sortiţi morţii dacă nu se operează. Vindecarea sau ameliorarea lor se datorează acestei specialităţi.
— Ce boli ale creierului survin mai frecvent? Care ar putea fi cauza lor?
— Neurochirurgia la ora actuală are un domeniu foarte vast. În afară de procesele tumorale din creier şi măduvă, care sunt preocuparea cea mai mare şi mai grea la ora actuală, avem traumatismele craniene şi medulare, care sunt din ce în ce mai multe în toate ţările din cauza vieţii moderne şi constituie un mare pericol social. O preocupare mare a neurochirurgilor noştri este tratarea chirurgicală a afecţiunilor vasculare ale creierului, având rezultate bune, iar un viitor mare îl va avea chirurgia funcţională, adică tratarea unor mişcări involuntare, tratarea epilepsiei şi chirurgia durerii, care ia o amploare mare din cauza frecvenţei cancerului.
— Cu ce se ocupă chirurgia durerii?
— Cu afecţiunile dureroase în care nu se poate ataca direct cauza bolii sau nu se poate trata prin mijloace conservatoare. De exemplu, unul are o durere în faţă, altul într-un membru din cauza unui accident, din cauza comprimării nervilor. Se tratează neurochirurgical.
— Cunosc că în cei 41 de ani de activitate aţi abordat şi acoperit toate ramurile neurochirurgiei. V-aş întreba dacă în ultima vreme aţi urmărit cu predilecţie anumite maladii.
— Mă preocupă mai ales tumorile creierului, chirurgia durerii, chirurgia unor mişcări involuntare, chirurgia unor afecţiuni vasculare şi chirurgia unor tumori din profunzimea creierului, metodă abordată pentru prima oară în lume de noi şi care se credea intangibilă. Tratamentul unor tumori din profunzimea creierului, care e recunoscută în toată lumea ca metodă a mea, ca şi tratamentul aşa-ziselor craniostenoze, adică lipirea precoce a oaselor craniului care nu dă voie să se dezvolte normal creierul, tratamentul unor parazitoze de creier şi al unor forme de tuberculoze ale acestuia.
— Spuneţi-mi, vă rog, când credeţi dumneavoastră că un medic îşi justifică profesia în societate?
— Profesorul meu, Bagdasar, spunea că dacă, în viaţa lui, un medic operează două sau trei cazuri grave, tumori de pildă, şi readuce oamenii la viaţă, şi-a justificat menirea de medic.
— Aceasta în calitate de chirurg, dar ca medic în general?
— Răspunsul este acelaşi: să salvezi câteva vieţi, prin intervenţiile tale, de orice natură ar fi ele.
— În viaţa dv. de până acum aţi salvat multe vieţi?
— Eu, în viaţa mea, am făcut peste 10.000 de operaţii; nu am pretenţia să spun că pe toţi aceşti oameni i-am salvat, dar pe foarte mulţi din ei, da.
— Vă rugăm să ne vorbiţi de câteva cazuri foarte grave.
— Uite, ieri a venit la mine un om pe care l-am operat acum 19 ani. Toată calota lui era “invadată” de un mare chist hidatic. Trăieşte. Între timp s-a şi căsătorit şi are chiar şi un copil. Cazul lui a fost publicat şi de unele reviste de specialitate străine. Dacă vrei să-l vezi, se află sus, în salon. Sau n-am să uit când m-am dus la Râşnov, la Castel, am scos bilet, am dat să intru, dar femeia care controla biletele se aşază în faţa mea şi mă întreabă:
— Dumneavoastră nu sunteţi profesorul Arseni?
— Ba da, dar ce, eu nu am voie să vizitez Castelul?, i-am răspuns.
M-a prins de gât şi m-a sărutat “în văzul lumii”. De ce crezi? Cu mulţi ani în urmă îi operasem soţul pentru o plagă cranio-cerebrală căpătată în război. Ulterior îl operasem de un abces în creier şi iar îl salvasem. Şi uite, îţi mai zic o întâmplare: nu demult, pe la sfârşitul unui decembrie, coboram, lângă Intercontinental, din maşina “31”. Era un vânt puternic şi un ger cumplit. Abia ce cobor şi un pieton, un intelectual se vedea, îmi prinde mâna şi mi-o sărută.
Mă jenasem de-a binelea că un om, la vârsta lui, îşi scosese pălăria pe un asemenea ger şi-mi sărutase mîna. Ştii, oamenii care au avut dureri mari de care i-ai scăpat, i-ai vindecat, nu te uită niciodată. Această satisfacţie nu trebuie să te înfumureze, să te îndepărteze de oameni, ci să te apropie de ei tot mai mult.
*** Flacăra, 1976
Profesorul Constantin Arseni, discipolul și continuatorul lui Dimitrie Bagdasar, a venit pe lume pe 3 februarie 1912 la Dolhasca, în județul Baia, și a încetat din viață pe 5 iulie 1994, la București.
