Născut pe 23 iulie 1913 la Bucureşti, într-o familie de evrei așkenazi, Gherasim Luca, pe numele său real Salman Locker, a făcut parte din ultimul val al suprarealiştilor români, alături de Gellu Naum, Dolfi Trost, Paul Păun şi Virgil Teodorescu.
În 1931, a devenit prieten cu Victor Brauner, care mai târziu îi va ilustra câteva dintre cărțile publicate la București și la Paris. Tânărul a debutat în același an în revista Alge și la scurt timp după aceea se pare că a intrat în Partidul Comunist, pe atunci aflat în clandestinitate. În 1937, s-a căsătorit cu Annie Rasicovici, iar la începutul anilor ‘30, şi-a luat pseudonimul Gherasim Luca.
Printre volumele publicate în ţară şi în Franţa se află “Roman de dragoste” (Bucureşti, 1933), “Fata Morgana” (Craiova, 1937), “Quantitativement aimée” (Editions de L’Oubli, Paris, 1944), “Le Vampire passif” (Ed.de l’Oubli, Paris, 1945), “Un lup văzut printr-o lupă” (Ed. Negaţia negaţiei, Bucureşti, 1945), “Inventatorul Iubirii” (Ed. Negaţia negaţiei, 1945), “Les Orgies de Quanta” (Ed. de l’Oubli, 1946) “Amphicrite” (Infra-Noir, 1947), “Le Secret du vide et du Plein” (Infra-Noir, 1947), “Héros-limite” (Le Soleil Noir, 1953).
Gherasim Luca a emigrat în 1951 în Israel, iar din 1952 s-a stabilit definitiv la Paris, trăind mai întâi alături de partenera sa din acel moment, Mirabelle Dors, apoi, începând din 1955, alături de pictorița Micheline Catti.
Scriitorul a locuit în Montmartre, într-un atelier vechi de la mansardă, fără apă caldă și fără baie, aflat la etajul trei, într-un bloc de pe Rue Joseph-de-Maistre. Printre prietenii săi din această perioadă se numărau Victor Brauner, Jacques Hérold, Gilles Ehrmann, Wifredo Lam, Paul Celan și Gisèle Celan-Lestrange, Thierry Garrel, Jean Carteret, poetul Claude Tarnaud și artista Béatrice de la Sablière.
La sfârșitul anilor 1980, garsoniera în care stătea a fost considerată improprie de către administrația Parisului, iar Gherasim Luca a fost obligat să o evacueze. Pentru a obține o nouă locuință, poetul trebuia să aibă identitate franceză astfel că, forțat de împrejurări, în 1990 s-a căsătorit cu vechea sa parteneră, pictorița Micheline Catty, și a obținut astfel cetățenia.
Scriitorul a primit un apartament pe rue Boyer. Patru ani mai târziu, în iarna anului 1994, Gherasim Luca a lăsat un bilet de adio și, ca și prietenul său, Paul Celan, care luase aceeași decizie cu 24 de ani în urmă, s-a sinucis aruncându-se în Sena, în noaptea de 9 februarie. Cadavrul lui a fost găsit o lună mai târziu, pe 10 martie 1994.
Reproducem din ziarul „Le Monde” (12 martie 1994) necrologul semnat de André Velter:
“Dispărut de o lună, Gherasim Luca se pare că a optat să părăsească „această lume în care poeţii nu-şi au locul”, aşa cum mărturiseşte ultimul său mesaj din 9 februarie 1994, la miezul nopţii. Să-şi încredinţeze soarta aceluiaşi fluviu care l-a dus altădată pe prietenul său, Paul Celan, a fost, fără îndoială, unica salvare din marasmul său. Această ieşire în afara timpului, dispariţia, oricât de tragice par, nu sunt în discordanţă cu destinul celui care se voia un „erou-limită” al poeziei trăite, o fiinţă într-o extremă tensiune, întotdeauna foarte izolat, întotdeauna polemic cu obişnuinţele, conformismele, logicile instalate în capete şi în cuvinte.
„A fi în afara legii
Iată supliciul
Şi unica lovitură a căutării”, scria în ultima sa carte, “La proie s’ombre” (Corn, 1991).
Născut în România în 1913, rezident la Paris din 1952, Gherasim Luca nu poate fi prezentat decât ca un apatrid de expresie franceză. Publica puţin şi apărea rar în public. Totuşi, fiecare din recitalurile sale se transforma într-un eveniment hotărâtor pentru cei care aveau norocul să participe. A-l asculta şi a-l privi pe Luca însemna a redescoperi forţa primordială a poeziei, puterea sa profetică, virtutea ei subversivă.
(…) Gherasim Luca era, mai ales, o prezenţă, o exprimare intensă, o siluetă întunecată care cu mâna stângă îşi găsea sprijinul în vid. Recita fără emfază, fără alt efect decât absoluta dăruire de sine şi a sufletului smuls din marea sonoră.
Un recital la televiziune, unic în felul său, realizat de Raoul Sangla în 1989, a reuşit să transmită această fascinaţie şi acest farmec. În poemele sale, Luca este omul care se izbeşte fără încetare de cuvinte, de parcă s-ar afunda din capcană în capcană. El este măcinat de gândire ca alţii de gânduri negre, dar în proferările sale există şi loc pentru râs, şi pentru trăznet. Există loc şi pentru dorinţă, dragoste, pasiune.
Da, micul personaj întunecat care însufleţea tăcerea prezicea prin efracţie. Era oxigenul nervilor şi inimii în vremea sufocării. Era un provocator care, cu simplitate, se înfățișa aidoma unui clopotar anunțând: noi vom fi pradă umbrei”.
André Velter, Le Monde, martie 1994
