Ultima iubită a lui Honoré de Balzac a fost o nobilă poloneză, Évelyne (Eva) Hanska, care s-a născut pe 6 ianuarie 1801 la Pohrebyszcze (pe atunci în Imperiul Rus, astăzi în Ucraina) și a murit pe 10 aprilie 1882 la Paris. Contesa a devenit cunoscută în istoria literaturii sub numele de Madame Hanska, era renumită pentru frumusețea ei și, pe lângă rusă și poloneză, vorbea franceza, engleza și germana.
În 1819, se căsătorise cu contele polonez Wacław Hański, un moșier bogat, cu douăzeci și cinci de ani mai mare cu ea și cu o sănătate fragilă. Cei doi soți au avut șase copii dintre care doar o fată, Anna, născută în decembrie 1828, a supraviețuit.
Retrasă la moșia soțului din Verhovnia, pe teritoriul Ucrainei de astăzi, unde se plictisea de moarte, se spune că tânăra era foarte înclinată spre misticism și citea multe ziare și romane franțuzești, descoperind astfel operele lui Honoré de Balzac, a cărui admiratoare înverșunată a devenit.
În toamna anului 1831, i-a trimis scriitorului o scrisoare anonimă semnată „L’Étrangère”. Epistola a ajuns la Balzac pe 28 februarie 1832, iar el a confirmat primirea printr-un anunț în ziarul “La Gazette de France” din 2 aprilie 18327. Pentru că acest ziar era interzis în Rusia, Évelyne Hanska i-a trimis o altă scrisoare pe 7 noiembrie 1832, prin care îl ruga să confirme primirea în ziarul „La Quotidienne”, ceea ce Balzac a făcut pe 9 decembrie. Corespondența constantă dintre cei doi a început în februarie 1833, prin Henriette Borel, cunoscută drept Lirette, care era guvernanta fiicei contesei și pe care Balzac a portretizat-o în personajul “La Cousine Bette”.
În următorii optsprezece ani, Balzac i-a trimis doamnei Hanska 414 scrisori. În a treia, scriitorul și-a declarat dragostea profundă pentru contesă, deși nu o văzuse niciodată, nu-i cunoaște vârsta și nu știa nimic despre viața ei.
Curiosă să-l cunoască, Évelyne și-a convins soțul să plece într-o călătorie la Neuchâtel, în Elveția. Aici s-au întâlnit cei doi pentru prima dată, pe 25 septembrie 1833, pe malul lacului Neuchâtel. Contele Hański, un om taciturn, ușor excentric, dar cultivat, fără să bănuiască nimic, a fost încântat să cunoască un scriitor. Balzac s-a întors la Paris îndrăgostit nebunește, în timp ce contesa se pare că a rămas insensibilă la farmecul lui. S-au revăzut curând după aceea la Geneva, la începutul anului 1834, Evelyne și soțul ei au călătorit apoi în Italia, unde au petrecut câteva luni, înainte de a se întoarce la Viena, unde spera să-l revadă pe romancier, dar cei doi nu s-au întâlnit decât în prezența mareșalului Hanski.
În următorii șapte ani, Balzac nu a mai văzut-o pe Străină, dar a continuat să-i scrie. Rămasă văduvă în 1841, Évelyne a ezitat mult timp înainte de a accepta să se căsătorească cu scriitorul, pentru că era îngrijorată de situația lui financiară precară și de zvonurile privind aventurile sentimentale despre care scriau toate gazetele.
În sfârșit, Balzac a plecat în Ucraina și o convinge să-i accepte cererea în căsătorie. Cei doi s-au căsătorit pe 14 martie 1850 în orașul Berdicev, doamna Hanska fiind nevoită să renunțe la moștenirea rămasă de la mareșal în favoarea fiicei sale. Cinci luni mai târziu, pe 18 august 1850, Balzac a murit.
Contesa poloneză s-a stabilit la Paris, unde s-a împrietenit cu scriitorul Jules Champfleury și cu pictorul Jean Gigoux. Cel din urmă i-a realizat un portret în pastel expus la Salonul din 1852, apoi au început o relație aproape conjugală, care a durat până la moartea ei.
Doamna Hanska a murit pe 11 aprilie 1882, la vârsta de 77 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul Père-Lachaise în același mormânt cu ilustrul scriitor.
În 1907, jurnalistul Octave Mirbeau a inclus în volumul său, “La 628-E8”, câteva capitole despre Balzac, intitulate „Cu Balzac”, „Soția lui Balzac” și „Moartea lui Balzac”. În acest ultim capitol, a relatat confidențele pe care pictorul Jean Gigoux i le-ar fi făcut, potrivit cărora, în timp ce Balzac era pe moarte, doamna Hanska și-a primit iubitul în camera alăturată.
Aflând din presă despre existența acestor pagini înainte de publicarea cărții, Anna Mniszech, născută Hanska, fiica din prima căsătorie a contesei, retrasă între timp la o mănăstire, i-a scris lui Mirbeau, rugându-l să renunțe la publicare. Din respect pentru această doamnă în vârstă preocupată de onoarea mamei sale, Mirbeau a acceptat să scoată din volum capitolul incriminat. Paginile au fost tipărite după moartea Annei, dar Mirbeau s-a confruntat cu două procese pentru calomnie, pe care le-a pierdut, pentru că nu avea nicio dovadă pentru a proba autenticitatea rândurilor sale.
Cartea a fost republicată integral în 1937, apoi în 1989 și 1999.
Redăm două articole despre contesa Hanska preluate din presa interbelică:
“Într-o bună zi descinse la un hotel din Viena un vizitator cu înfăţişare ciudată, mic, gras, cu picioarele strâmbe, scurt în gât, cu ceafa groasă, cu părul cărunt, cu tuleie ţepoase deasupra buzei de sus, într-un cuvânt, portret pentru caricaturişti. Vizitatorul îşi reţinuse de mai înainte o cameră la hotelul Para de aur, cameră frumoasă, plină de flori şi de amintiri sângeroase. În acea cameră iubise contesa Lulu Thurheim pe Charles Thirion, deşi îi despărţea rangul şi averea, împreună citiseră romanele lui Balzac, şi duseseră o viaţă de iubire timp de câteva săptămâni, după care Thirion se otrăvi într-o bună zi.
Noul vizitator se înscrise sub pomposul nume de marchizul Honoré Balzac d’Entragues, deşi “Balzac” însemna la Viena mai mult decât orice titlu. Toată lumea aci îi cunoştea operele şi oricine s-ar fi simţit onorat să aibă pe poet în casa lui, chiar şi prinţul Metternich.
EVA HANSKA
Dar Balzac venea la Viena să întâlnească o femeie, o rusoaică, Eva Hanska, pe care o iubea de doi ani şi pe care îi era scris s-o iubească toată viaţa. Pentru a fi demn de dânsa, îşi luase acele titluri pompoase şi făcu cumpărături la un bijutier din Paris de aproape cinci mii de franci. În afară de aceasta, cumpără nasturi, ace, cătărămi, şi tot ce putu născoci mintea inventivă a croitorului: fracuri, pijamale, rufe noi, cravate de mătase, ciorapi. Natural că pe caleaşca de voiaj şi pe geamantanele nou cumpărate, cum şi pe livreaua servitorului, se vedeau armele familiei d’Entragues. Eva Hanska era mândră de admiraţia cu care era înconjurat iubitul ei la Viena, mândră de pachetul de scrisori pe care le avea de la dânsul, scrisori pline de dragoste.
GELOZIA
Cu toate acestea, ea nu-l iubea. E drept că l-a vizitat la “Para de aur” scăpând un moment de paza geloasă a soțului ei, dar nu pierdea niciun prilej să-l chinuiască. Era geloasă pe femeile pe care le iubise înaintea ei, și mai ales de Laura de Berny, despre care vorbea cu adevărat ură. Era geloasă şi pe eroinele romancierului, pe care le privea cu ură şi batjocură. Era geloasă chiar de opera lui. Balzac scria mereu, chiar şi în timpul cât stătu la Viena. Ziua începea pentru el la trei dimineaţa, scria aplecat deasupra
mesei, cu răsuflarea tăiată, cu umerii ridicaţi, încât gâtul scurt dispărea aproape cu totuL Lucra câte douăsprezece ore pe zi. A fost oare Hanska frumoasă? Avea obrajii prea roşii şi trupul prea plin; după fotografii, ai zice că era un copil drăguţ, dar prea gras, prea bătrân. Balzac însă o iubea. O iubea poate pentru că venea prin Orientul fantastic, avea lachei, era mareşală şi lua masa cu toţi potentaţii? Ea poseda în Rusia sute de mujici care o serveau şi Balzac ar fi vrut bucuros să fie unul dintre ei. Sau poate o iubea pentru că-i citise cărţile şi-i scria?
ÎNTOARCEREA
Oricum ar fi, el rămase la Viena timp de trei săptămâni, zile pline de chinuri și de trudă. Când se urcă în caleașca împodobită cu armele d’Entragues ca să se întoarcă la Paris, datoriile îi crescuseră cu zece mii de franci. Singura armă ce avea contra cititorilor era pana. Când își plecă gâtul de taur deasupra mâinilor parfumate ale Evei, la despărţire, Balzac îi spuse cu voce plină de durere: “Nu mă părăsi; ar fi o crimă; numai cu tine mai cred în viaţă”.
Drumul până la Paris dură zece zile; poetul trecu peste cinci graniţe şi înfruntă zece grăniceri. Pe drum el scrisese scrisoarea pe care o trimise din Paris “copilului capricios, dar adorat”:
“Copil adorat, nu am fost niciodată mai fericit şi niciodată n-am suferitat atâta, scria. Ştiam ce suferinţe mă aşteaptă — şi nu m-am înşelat… Cred în viaţă cu tine”.
Balzac purta în deget Betucul, un inel arab pe care i-l dăruise renumitul istoric Hammer-Purgital. Când i l-a dat, îi zisese: “Într-o zi ai să recunoşti valoarea acestui mic cadou”.
El, care diseca lumea, credea în farmecul acestui inel şi nu-şi pierdu credinţa nici când auzi că nu valorează mai mult de şase centime şi că inele de acest fel se găsesc cu duzinele. Pentru el, puterea Evei, în faţa căreia se închina, trăia în semnele arabe.
DUPĂ OPT ANI
După opt ani de crudă aşteptare, Hanski, soţul Evei, muri şi Balzac putu în sfârşit să ia în căsătorie pe cea pe care o iubea. Dar nici atunci Eva nu răsplăti pe maestru așa cum merita. Când el se afla pe patul de moarte, ea se văita:
— Ce să mă fac acum? O sa am atâta bătaie de cap cu toate ceremoniile astea…
Și se duse să se culce la ora obișnuită, lăsându-l să moară singur.
*** Dimineaţa, 19 noiembrie 1926
“Marcel Bousterou, unul dintre cei mai erudiți balzacieni, a publicat însă o foarte convingătoare și aproape surprinzătoare “Apologie pentru Madame Hanska”.
Rezumatul este cuprins în ultimele rânduri: “Este îngăduit ca Madame Hanska să nu fie iubită; este justă de plângerea că ea a dat ca urmași omului ilustru al cărui nume îl purta pe un Champfleury sau un Gigoux, dar nu este îngăduit a nu recunoaște marea ei iubire pentru Balzac”.
Aceste pagini de convingere au adus multe rezerve. Paul Souchey, cu pătrunderea-i critică atât de dreaptă și de clară, Henry Bordeaux, apărătorul ordinii și al sincerității în viata conjugală, nu au fost convertiți de entuziastul apologist. Sub semnătura principesei Catherina Radziwill s-a publicat, în traducere franceză, o precisă corespondentă a fostei soții a genialului romancier adresată contelui Adam Radziwill între anii 1833 și 1850, adică de la începutul legăturii ei cu Balzac până la sfârșitul scurtei existențe conjugale.
Admirabil scrise, răspândind chiar un oarecare parfum exotic nu lipsit de savoare, aceste scrisori luminează cu prisosință psihologia semnatarei lor. Aceste scrisori, scrie Ernest Seilliére, sunt prețioase că ajută orientarea în dedalul operei balzaciene.
Astfel, se disting de la început trei aspecte distincte ale personalității “Streinei”: Hanska, critic al operei lui Balzac; Hanska, critic al educației amantului și viitorului soț; în fine, Hanska, admiratoarea entuziastă a geniului marelui om, recunoscătoare iubirii lui și sincer hotărâtă să-l facă fericit. (Acest din urmă punct este un sprijin puternic pentru teza apologistă a lui Marcel Bousterou).
Corespondența este mărturie. Asupra nuvelei “Duchesse de Langeais”, nuvelă romantică și frenetică, Hanska scria fratelui ei: “O foarte frumoasă operă; introducerea poate fi considerată chiar ca ce s-a scris mai profund. Dar de ce atâtea scene nefirești? Pentru ce acea bizară aventură de la bal, acea amenințare de a arde cu fierul roșu o figură iubită și frumoasă? Pentru ce întunecatele manevre care niciodată nu vor fi altceva decât perfect absurde și ridicole?”
Cu Béatrix, Hanska va fi mai aspră încă; salută asemeni pagini magnifice și minunate, lucruri pe care artistul nu le-a văzut numai cu ochii, dar și cu sufletul, cu instinctul de romancier înăscut, cu neîntrecute însușiri de a citi în fundul sufletelor, dar numai în oarecari suflete, el a dat “tipuri balzaciene”, nu însă autentic omenești”. Observații ca acestea au fost făcute chiar și de balzacieni convinși…
Asemeni, Hanska va însemna și lipsurile marelui ei prieten. Într-una din scrisorile adresate fratelui ei,”Streina” scrie: “În fine, am făcut cunoștință cu Balzac. Tu m-ai preveni, îți amintești — că mănâncă cu cuțitul și își șterge nasul cu șervetul. Ei bine, dacă nu a comis complet a doua crimă, de întâia s-a făcut sigur vinovat.
Apoi, ea mai adaugă: “toate acestea rămân la suprafață, căci omul însuși are ceva care prețuiește mai mult decât bunele și relele maniere, are geniul care electrizează, care înalță în cele mai înalte regiuni ale gândirii”.
Astfel, atitudinea ei va rămâne neschimbată față de amant, în urmă față de soț: ea nu va înceta să fie răstignită, crispată de vulgarități, dar în același timp exaltată, răpită, de marile daruri ale creatorului. Dar dacă incidentele conjugale și cu lumea din afară au fost penibile, cu anii care au trecut Balzac a devenit “unul dintre cele mai mari genii ale lumii, o figură colosală”, scrie Hanska.
Putea să-l desnădăjduiască prin respingerea cererei sale de căsătorie, în vremea văduviei ei?
“Nu, nu. Datoresc ceva omului care a suferit pentru mine, căruia i-am fost inspirație și bucurie. Este bolnav; zilele îi sunt numărate, o știu, știu încă și alte lucruri, dar nu mai sunt acum copilă și voi ști să primesc urmările nechibzuințelor mele din tinerețe. Îi voi da toată fericirea pe care o merită și voi fi veselă făcând aceasta!… Cu toate excesele imaginației, pe care nu știe să o controleze, cu siguranță că el va rămâne mare în literatura veacului al XlX-lea. Cunoscându-l este o onoare, o conversație este un privilegiu care nu s-ar putea cumpăra oricât de scump… Gândul că aș putea să fiu de folos acestui mare spirit și acestei nobile inimi este, de asemenea, o recompensă”.
Și totuși, mărturiile lui Victor Hugo și Mirbeau asupra vieții conjugale a genialului romancier cu “Streina” sunt întristătoare. Totuși, Madame Hanska a fost, în timpul vieții și până în urmă, iluzia supremă a uriașului creator al unei noi lumi transfigurate.
În “La vie prodigieuse d’Honoré de Balzac”, romanul biografic scris cu minunate și multiple însușiri de R. Benjamin, viața celor două ființe se împletește într-o aureolă de iubire, bucurie, suferință și durere — încununând cascada neagră a vremii… De ce peste legende cade și realitatea brutală, când legenda poate nimba două vieți îngemănate?
*** Din viața sentimentală a lui Balzac, Neamul Românesc, aprilie 1928
Pingback: Chipurile lui Balzac - Dosare Secrete / August 18, 2023
/