“Ca și ascunzişurile tâlharilor, şi această casă a lui Balzac din Passy are două ieşiri: urmărit de creditori, portărei, jandarmi în faţă, la intrarea din strada de jos putea să se strecoare, să se facă nevăzut, ieşind prin dos, în strada de sus. Deşi furişarea aceasta — ca de pişicher furtiv, de escroc agil — mi se pare imposibilă când eşti atât de gros, gras şi greu. Omul de litere, nu mai puţin decât cel din subteranele Parisului, trebuie să recurgă la ea, căci autorităţile privesc spre el, ca şi spre celălalt, pieziş.
În parchetul de stejar al unei încăperi se deschidea, se pare, o trapă. Paznicul care, duhnind a vin (doar suntem pe colina Fraţilor Minoriţi, a acelor “Bonshommes de Chaillot” care-şi cultivau viile şi produceau un bun vin Clairet, până când i-a măturat Revoluţia, de n-au rămas decât numele unor străzi: “rue Vineuse”, “rue des Vignes”), îmi arată în duşumea locul unde debuşa o scară. Paznicul acesta pare un complice amuzat, compătimind cu proprietarul de altădată al casei.
De altfel, nici ca apropitar de case (ceea ce Balzac a dorit mereu să fie), nu se putea simţi în prea mare siguranță. După un proces mai vechi cu un creditor, proces pe care — bineînțeles — îl pierduse, încercase dezagrementele sechestrului pe imobil. De aceea, mutându-se în căsuţa din Passy, o trecuse pe numele menajerei sale. Câteva camere, nu prea multe, nici prea mari, cu o curticică pietruită jos şi cu un fel de grădiniţă ce mi-o aminteşte pe aceea, închisă şi ea între ziduri, a casei natale din Frankfurt pe Main a lui Goethe.
Case burgheze şi una şi alta, ceea ce nu i-a împiedicat — dimpotrivă — pe aceşti burghezi să caute înnobilarea, şi aceasta nu în ordinea spiritului ai cărei cavaleri erau, ci în aceea, derizoriu fragilă, a blazoanelor. Blazonul casei Balzac d’Entraigus, din care scriitorul pretindea că descinde, străjuiește ca o emblemă a iluziilor sale niciodată pierdute.
Când, într-una din după-amiezile trecute, l-am căutat pe Balzac acasă la el, în strada Raynouard, nu l-am găsit. Ieşise. Nici paznicul, mirosind a vin, care o înlocuieşte pe vechea menajeră, aşa cum se pricepe, nu mi-a putut spune unde a ieşit. E în oraş, la prieteni, la ţară, Turena sa, la castelul-refugiu al vreunui protector de zile negre, sau cu “Străina” la Neuchâtel, la Geneva sau Viena?
Ori poate chiar mai departe, la conacul ei din Ucraina? Sau poate şi mai departe? Pe urmele lui, creditorii şi portăreii pustiiseră casa, lăsaseră pereţii cu tapete de pânză goi, duşumelele ceruite, goale. E adevărat că nu luaseră cu ei esenţialul, parcă s-ar fi sfiit — cum s-ar ruşina un tâlhar după ce a golit o biserică de tablouri şi odoare şi bani, să ia cu sine masa altarului şi potirul de pe ea. Au lăsat, deci, un scaun şi o masă. Un scaun mare, un fotoliu cu spătar înalt şi o masă mică. Atât de mică, încât te poţi minuna că marele Balzac lucrează la ea. Suficient de mare pentru ca toată Comedia umană să ia fiinţă pe ea. Cât timp un scriitor mai are un scaun şi o masă, nu e încă nimic pierdut pentru el. Undeva, în casa lui Balzac, pe o etajeră, e şi un mulaj în bronz al mâinii sale. Chiar dacă nu e acasă, mâna sa îl reprezintă. Cât despre scaunul cel mare şi masa cea mică? Goale, în absenţa stăpânului, îl aşteaptă. Fidelitatea obiectelor casnice!
Mai infidele, mai trădătoare, mai iluzorii mi se par acele umbre ale noastre care ne surprind chipurile trecătoare, proiecţiile noastre într-o materie efemeră. Chipul lui Balzac, mai bine zis chipurile sale, de la un portret feminin juvenil prin cele ale bărbatului tot mai buhăit, până la imaginile decrepitudinii prea timpurii, ce galerie a deşertăciunii! Nu e parcă nimic “balzacian”, nimic “adevărat” în aceste efemeride prea cărnoase.
Rodin l-a văzut foarte bine, foarte adevărat, atunci când l-a îngropat într-o enormă masă pietroasă, informă. Balzac n-are membre, burtosul acesta nu poate avea burtă, iar dacă o are, nu e a lui, nu poate fi adevărată. Când îmi arunc ochii pe vreun chip al lui, totul îmi pare neautentic. Gravură, schiţă, dagherotip, fotografie a lui Nadar, litografie publicată în vreo foaie, toate sunt înşelătoare. Reprezentare a realului într-o imagine, încercare de a surprinde adevărul într-o figură abstractă, ce deşertăciune a deșertăciunilor! Nu mă mir că îndoielile ne cuprind și ne petrec atunci când privim aceste vechi portrete.
Este oare Balzac văzut de Delacroix într-o imagine a unui ins lângă un cal? Să fie acesta calul Smogler, unul din cei doi cai pe care scriitorul dandy îi avea prin 1832? Cu cât e mai adevărat acest chip apocrif al său decât acea gravură care-l reprezintă închis în cuşcă, printre alte animale, contemplat de un soi de bâtlani, totul în Jardin des Plantes? Sau acea litografie reprodusă în colecţia “Les grands hommes en chemise” (ar trebui adăugat “de mit”), caricatură cu o legendă ce l-a iritat atât de rău pe scriitor încât tuna şi fulgera împotriva autorului şi a publicaţiei? Caricatura îl reprezenta, într-adevăr, în cămaşă de noapte alături de o demoazelă durdulie, cu carate la îndemână, scenă galantă închipuită într-o chilie a unei înţelegătoare închisori pentru datornici. Textul de desubtul desenului îl înfuriase mai ales pentru că atenta, după el, la onoarea “Străinei”, a doamnei Hanska, atunci când îl prezenta pe grăsanul libidinos din gravură drept un “domseraphycus culus mysticus”, ce-şi caută “consolări cu santa Seraphita”.
Nu numai iritări îi vor fi produs lui Balzac aceste caricaturi maliţioase. Cu cât o imagine îl reprezenta mai aproape de “realitate”, cu atât cred că decepţia sa era mai mare. De aici nevoia de a evada din trivialul real, de a-l violenta, de a-l sfârteca, de a-l consuma. Dacă spectacolul pe care-l oferea chipul său i se părea (şi cred că i se părea) banal, sau caraghios, sau sordid, reacţia era — conform unei estetici perfect contrare reprezentării presupus “balzaciene” — una de brutalizare a realului, de exagerare a sa, de deturnare a sa.
Pălăria cu calotă înaltă, bastonul monumental, părul enorm, cultivat în claie, nu sunt decât unele din semnele exterioare ale acestei estetici existenţiale. Contemplu bastonul de promenadă, celebrul baston cu măciulia îmbrăcată în aur, superb decorată cu peruzele, lucrare de orfevrărie a giuvaergiului Le Comte, bastonul care la 18 august 1834 îi era livrat scriitorului cu o factură în care costul de 700 franci se adăuga la acela al altor scule preţioase, frumoasă factură de 4.784 franci. Factura, atârnată, alături de altele, pe un perete al casei sale, fusese păstrată de el ca de un burghez chibzuit, dar şi de un artist nechibzuit ce era. Facturi cu cheltuieli somptuarii la croitori, indicând 60 perechi de mănuşi cumpărate în 6 luni, sau o pendulă Boule cumpărată în 1847 şi achitată în 1850, sau legături preţioase, sau cantităţi masive de cafea Moca, Bourbon şi Martinica, din care artistul îşi pregătea mixtura biciuitoare a celor 20 – 30 de cafele zilnice. Bastonul nu vedea, oare, într-însul, acest fervent al împăratului, bastonul său de mareşal, pe care-l purta, nu în raniţă, ci în mâna lui de om al scrisului?
Bastonul acesta mă fascinează. Măciulia de aur, ca o cutie cu capac, închide miniatura cu chipul contesei îndepărtate. Dar aceasta nu e decât o cedare în faţa închipuirilor inimii. Ca şi blazonul de pe baston, altă cedare în faţa închipuirilor minţii. Bastonul însuşi, această trestie aurită şi înstelată cu peruzele, acest obiect al cancanurilor pariziene, această piatră de poticnire, sceptrul unei regalităţi nu mai puţin închipuite, dar care e reală, mai reală decât toate celellalte, pentru că regatul ei este tocmai închipuirea.
Dar să nu ne rătăcim într-o metafizică a imaginarului când e vorba doar de rolul ferm al unei estetici. Că Balzac, acest personaj ubuesc (avant la lettre) aspiră la graţiile unui dandy, că acest galerian al scrisului se putea împăuna cu apanajele unei eleganţe prea bătătoare la ochi nu e decât semnul adeziunii sale la o estetică a ordinii superioare dezordinilor comune.
Citim in mirabilul său Traité de la vie élégante: “Principiul vieţii elegante este o înaltă idee de ordine şi de armonie, destinată să dea poezie lucrurilor. De aici acest aforism: “un om devine bogat, dar se naşte elegant”. Îmi repet acest aforism privind când spre bastonul cu mâner de aur, când spre bretelele lui Balzac, bretele late, uzate, cu ţesătură de trandafiri şi frunze verzi.
De îmbogăţit, nu s-a îmbogăţit niciodată. S-a născut el elegant? Ne înşelăm, iar dacă-i măsurăm eleganţa cu măsura cu care-i lua croitorul lărgimea mijlocului sau lungimea gambelor pentru a-i croi pantalonii… Că a fost un posedat al acelei idei de eleganţă, al acelui absolut estetic, iată ce nu vom putea contesta. Bastonul, ba chiar şi zecile de mănuşi într-o epocă a refuzului oricărui consum excesiv, ba chiar şi acele bretele cam obosite, toate acestea o dovedesc. Nicidecum obsedat al realului, cum ni-l înfăţişează o lungă tradiţie trădătoare, ci, cu adevărat, împătimit al imaginarului, aşa trebuie să ni-l închipuim, să ni-l închipuim, repet, pe Balzac.
Toate femeile acelea care i-au bântuit viaţa de pustnic al literei, ce-au însemnat ele pentru el dacă nu iniţiem un imaginar, făpturi iniţiatoare? Ducesa d’Abrantes, mult mai bătrâna sa prietenă, l-a fascinat de cum a cunoscut-o, căci pentru el ea era (cât de proustiană trăire și cât de balzaciană în același timp!) un martor al unei aventuri napoleoniene. Prin ea, care l-a cunoscut pe împărat copil, l-a văzut crescând, trecând în mit, el, Balzac, putea comunica cu acel tărâm privilegiat al visurilor sale, cu Imperiul: “ea e pentru mine — mărturisea el despre ducesă — ca un fericit care s-ar aşeza lângă mine după ce a trăit în cer în preajma lui Dumnezeu”.
Alt vis, al androginului de astă dată, îl întrupa George Sand, despre care spunea: “Este băiat, e artist, e mare, e generoasă, devotată, castă, ea are toate marile trăsături ale bărbatului; ergo, ea nu e femeie”.
Dar prinţesa Bagration şi visul Orientului? Şi, mai presus de toate, “L’Etrangere”, acel vis al visurilor sale, iubita de departe, a cărei calitate esenţială era, fără îndoială, tocmai depărtarea. Pe pereţii tapetaţi cu facturi, portrete, caricaturi, tăieturi din ziare şi alte documente ale vieţii lui Balzac, facsimilul notei pe care el o publica la 2 aprilie 1832 la mica publicitate din “Gazette de France” ca răspuns la prima scrisoare, adresată din Ucraina, a “Străinei”, te mişcă, deşi textul e convenţional. Din epistolele contesei Hanska s-au păstrat doar două. Cu toată corpolenţa ei — nu era deloc o clorotică, imaginile ne-o arată bien en chair — era şi ea, desigur, în felul ei, o visătoare.
Să te îndrăgosteşti de autorul unor romane îndrăgite este un proces de transfer destul de banal. Dar, ca în orice, perseverenţa — diabolică sau angelică, prea neobişnuit umană — creează opera. Or, dragostea dintre Balzac şi doamna Hanska este o operă croită în substanţa cea mai pură a imaginarului. Că mica notă din “Gazette de France” a lui Balzac, răspuns la prima scrisoare a “Străinei”, n-a putut ajunge la destinatară, de vreme ce gazeta era interzisă în Rusia, ceea ce nu putea şti scriitorul occidental, nu va împiedica înălţarea podului aerian al visului erotic. Scriitorul căzuse în cursa fecundă (singura fecundă pentru el) a imaginarului. Că se înşela asupra facultăţilor sale de a întinde curse realului, toată seria eşecurilor sale financiare o dovedeşte.
Datoriile — acele tangibile prăpăstii ale realităţii economice — îl înglodau iarăşi şi iarăşi. Credea că scapă prin mijloace aparţinând realităţii, şi acestea se dovedeau biete iluzii. Scriitorul crede că se înavuţeşte, nu o dată, nu scriind (singurul “mijloc” de care dispunea, care nu era însă doar mijloc), ci înfiinţând tipografii, turnând litere. În probarul său de litere, catalog al caracterelor şi ornamentelor tipografice ale întreprinderii sale, citim acest text, desigur nu al patronului de tipografie, ci al scriitorului: “Trebuie să se observe că cenzura îşi are limitele sale. E un punct în care critica trebuie să înceteze şi să pretindă măcar că e indulgentă”.
Tot astfel după cum se înşela asupra capacităţilor sale financiare, închipuindu-şi că poate prinde în cursă banul tangibil, tot astfel se înşela asupra facultăţii sale de a surprinde realul reprezentându-l. El, scriitorul, cel dintâi, a dat curs liber interpretărilor realiste ale “balzacianismului”.
El, cu ambiţiile sale de demiurg care pretinde să se substituie ochiului divinităţii atotvăzătoare, în contemplarea şi reprezentarea realului, îi făceam deci procesul, în absenţă, privind pe fereastra casei sale. Fără să fie înaltă, ferestrele se deschid, sus, peste Paris. O vedere din înălţime, cât e de necesară unui scriitor! E adevărat că în perspectiva înaltelor blocuri din “Frontul Senei”, gigantică operă de urbanism a ultimului deceniu, ca şi alături de ampla coroană rotundă a clădirii Radiodifuziunii, ba chiar şi a imobilelor opulente ce o împrejmuie, casa romancierului pare o biată epavă eşuată pe un promontoriu. În faţă chiar văd o somptuoasă rezidenţă ce ar fi corespuns, desigur, mai bine apetitelor lui Balzac. Nu e sordidă această căscioară din vechiul Passy, dar nu e nimic din splendoarea, din fastul, din magnificenţa spre care aspira el. Și pe care — de ce nu — le merita, dacă aşa ceva se poate merita.
În locul portalului de vizavi, portiţa dând în curticica aceasta e pietruită. Realitatea e meschină? Nu, ea e imposibilul. E limita dură a tuturor posibilelor imaginarului. Asemenea acestui Paris, în care Balzac caută — şi ne îndeamnă să căutăm —, ca într-un ocean al posibilelor răvăşite, “locul virgin, peştera necunoscută, florile, perlele, monştrii, ceva nemaipomenit, uitat de plonjorii literari…”.
Din fauna acestui ocean urban, al unui oraş de vis, au ieşit toate acele făpturi, de la Ursule Mirouet până la Cousine Bette, ele au luat o fiinţă cuvântătoare în camera de alături. Ce foială, ce rotire! Şi ce linişte este acum, aici, în casa scriitorului. O linişte a absenţei din lume, din imposibila realitate.
Simt o mână pe umăr și aud vocea șoptită — a bătrânei menajere, a tânărului paznic? – “Monsieur de Balzac est là. II vous attend…”
*** Nicolae Balotă, Acasă la Balzac, România literară, 24 decembrie 1981
Eseistul și critic literar Nicolae Balotă s-a născut pe 26 ianuarie 1925 la Cluj și a încetat din viață pe 20 august 2014 la Nisa.
