HomeOameni care au intrat în istorieFeministe și activisteVasilica Tastaman, una dintre cele mai iubite actrițe din România

Vasilica Tastaman, una dintre cele mai iubite actrițe din România

Vasilica Tastaman

“De la “Prietena mea, Pix”, Vasilica Tastaman nu a mai fost protagonista niciunui spectacol. Nici a unui film. Şi totuşi, cu rolurile ei episodice sau secundare este astăzi una dintre cele mai cunoscute actriţe din România, cu un haz „al ei”, cu un umor cu totul original. Candoarea pe scenă a căpătat prin Vasilica Tastaman un carat nou, un sunet nepreluat, nici împrumutat. Actriţă cu o mare plăcere a jocului, Vasilica e printre cei mai optimişti actori: pentru ea, pentru public, pentru toată lumea. Seara joacă în farsa “Bimbirică”, dimineaţa repetă “După cădere” de Miller. Între aceste două preocupări, găsim un popas pentru inevitabila convorbire”, consemnează, într-un articol publicat în aprilie 1972, revista Teatrul.

Vasilica Tastaman

Nu mi-e teamă să-mi recunosc vârsta: sunt născută la 7 octombrie 1933, în Comorovea, la Brăila, unde a trăit un timp și Panait Istrati: atmosferă de port, corăbii pe Dunăre, pescari. Am urmat aici școala primară, apoi, din toată sărăcia ei, mama m-a dat la liceu. Începusem să spun versuri, bineînțeles, din școala primară. Un mic triumf la o serbare școlară m-a făcut să mă gândesc la teatru. Participam la serbări, la șezători. În Brăila se înființase un teatru de amatori (mai exact un teatru de semi-profesionist).

Treceam mereu, în orele de repetiţii, pe la uşa teatrului, până când într-o zi, Florin Raba, regizorul spectacolului, m-a remarcat, mai ales pentru interesul cu care priveam ceea ce se întâmpla pe scenă. Probabil că pasiunea mea de spectatoare l-a impresionat, promiţându-mi primul rol de copil ce se va ivi într-o piesă. Aveam 12 ani! Şi, într-adevăr, repertoriul cuprindea destule texte cu fetiţe obraznice şi copii orfani. Într-o zi, în mahalaua mea a apărut o doamnă care căuta copilul-actor. Astfel am fost depistată, astfel mi s-a hotărât destinul…

Am început activitatea în fostul teatru brăillean „Lira”. Printre ucenici se afla acolo şi Mihăilescu Brăila. Nucleul teatral nu era lipsit de interes: Victor Bumbeşti, Florica Demion, Al. Critico, Nataliţa Pavelescu, Neamţu Ottonel, Ana Colda, Lascăr Sébastian, Marin Iorda, Dorina Done, Elvira Petreanu, Ion Aurel Manolescu. Se căutau şi actori tineri, interpreţi care să ducă tava şi să spună „a sosit domnul”.

M-a audiat bătrînul Victor Bumbeşti, în faţa căruia, tremurând, am susţinut un recital de versuri. Răspunsul a fost: “Bine!” Intrasem în „corpul de ansamblu”, pepiniera din care se recoltau interpreţii de rolişoare. Prima mea apariţie a fost, aşadar, în piesa sovietică Zoia, unde jucam o fetiţă, apropiată de vârsta mea reală. Iubeam mirajul scenei, trăiam numai în teatru, deşi eram o fată săracă, iar deseori făceam şi… foamea. După câteva luni, teatrul a instituit un concurs pentru actori. 39 de candidaţi. Printre ei, eu şi Mihăilescu-Brăila. Era să pierd examenul pentru că secretarul mă striga de pe lista concurenţilor: Viorica Tastaman, iar eu, mândră de numele meu, nu răspundeam.

În sfârşit, lăsând şcoala, lăsând casa, la 14 ani am devenit actriţă profesionistă. Se pare că am devenit cunoscută în Brăila cu ajutorul unei piese pentru copii, “Atelierul de păpuşi”. Neamţu Ottonel o punea în scenă. Trebuia să joc, să cânt, să dansez, să fac, aşa cum am spune astăzi, un teatru total. În cei trei ani petrecuţi la Brăila am jucat foarte mult, de la “Bădăranii” la “Hagi Tudose”. Aveam defecţiuni ce ţineau de meseria scenei, înclinaţii spre un limbaj mai de… mahala, o mişcare scenică specifică artiştilor amatori. Stagiul la Brăila a fost pentru mine o adevărată şcoală de teatru. De foarte mică am început ucenicia, direct cu publicul, jucând, spunând versuri, cântând pe scenă fără microfon. Şi aşa, aproape trei ani neîntrerupţi, am stat pe scenă!

Directoarea, Elena Deleanu, m-a adus la Bucureşti. Mă cunoştea bine de la Brăila, ca şi pe alţi actori pe care i-a transferat tot la Giuleşti: MihăiIescu-Brăila şi Titu Vedea. Pe scena giuleşteană am debutat în piesa “lulius Fucik”. Rolurile principale fuseseră deţinute la premieră de Mihai Popescu şi Didona Popescu. După moartea tragică a lui Mihai Popescu, Fory Etterle a fost solicitat să joace pe Fucik, eu fiindu-i parteneră. Se pare că am făcut o bună impresie în colectiv. Eram apreciată pentru faptul că jucam şi vorbeam firesc. Am călcat cu dreptul!

Vasilica Tastaman

Mai departe, în “Slugă la doi stăpâni” (în regia lui Lucian Giurchescu), am primit prima mea distincţie oficială, în cadrul unui concurs de teatru. Dar trambulina, piesa care m-a propulsat în centrul activităţii teatrale bucureştene a fost “Familia Kovacs”. În acest spectacol jucam alături de Jules Cazaban şi am fost văzută de toată protipendada artistică a Capitalei. Repetasem mult, temeinic, cu Moni Ghelerter (au fost o treabă grozavă repetiţiile cu Moni!). Când un actor face o creaţie, citeşte pe feţele colegilor săi că se întâmplă ceva…

Premiera a avut loc în fosta sală C.C.S. de pe Lipscani. La final, în cabinele actorilor (care se află hăt, la subsolul teatru lui) a apărut celebra, temuta, Lucia Sturdza Bulandra. Noi, cele din cabină, am încremenit. “Unde e?” Interpreta principală s-a ridicat. “Nu, «aia mică»!”… Pentru Lucia Sturdza Bulandra, timp de şase ani am fost “aia mică”. A hotărât pe loc să mă angajeze la teatrul ei, unde m-am şi aflat peste o lună şi chiar avansată cu două categorii. Era în 1955!

Teatrul Municipal, în plină ascensiune, era unul din cele mai interesante teatre bucureştene. Se repeta “Nu se ştie niciodată”. Era aproape de premieră. Lucia Sturdza Bulandra a hotărât ca în câteva zile să învăţ eu rolul tinerei din piesă şi să „fac” premiera. A repetat numai ea cu mine şi cu scaunele din hol în loc de parteneri. Astfel am intrat în seara premierei pe scenă, fără să fi repetat cu vreun alt partener, fără să-mi fi cunoscut costumul, recuzita. Prima replică: “Mulţumesc, domnule” a fost spusă lui Ion Lucian, partenerul meu, îngrozit de temerara experienţă ce va avea loc. După premieră, directoarea mi-a spus doar atât: “Ai fost un erou!” Am jucat în “Ce fel de om eşti tu?”, şi apoi în “Dacă vei fi întrebat” de Dorel Dorian. În timpul repetiţiilor, Dorian a scris de fapt pentru mine un alt rol, mi-a compus o partitură ce nu exista iniţial. De altfel, jucam mai în toate piesele româneşti. Între timp, mai căpătăm şi câte un rol „dulce”, ca acela din “Don Gil de ciorap verde” sau apăream alături de „patroană” în “Mamouret”. Primul rol dramatic, tragic, a fost cel pe care l-am susţinut în “Pâine şi trandafiri” de Salînski. Aveam un rol mic, dar la concursul anual de teatru am luat un premiu destul de mare.

Vasilica Tastaman

În afară de aceasta, contactul cu dramaturgia originală m-a făcut să cred că sunt totuşi o actriţă pentru care se poate scrie special o piesă… Sunt o actriţă de excepţie în evoluţia mea profesională. Nu am avut mari partituri, nu am avut roluri de întindere, ci doar bucăţele de roluri, frânturi, apariţii chinuite. Sunt o actriţă fără repertoriu. În afară de un rol episodic în “Troilus”, eu nu am jucat nimic din Shakespeare, n-am apărut în Caragiale, unde cred că m-aş simţi foarte “la mine acasă”. Dacă stagiul la Brăila îl consider ca pe o şcoală medie, Teatrul „Bulandra” mi-a fost o Universitate. M-am mutat cu greu la Teatrul de Comedie, lăsând-o pe Lucia Sturdza Bulandra supărată pe mine.

Am apărut pentru prima dată pe această nouă scenă în “Burghezul gentilom”. M-a consacrat însă “Prietena mea, Pix”, în care am avut un rol ingrat, compus din multe „puncte-puncte” şi puţine vorbe. Autorul, regizorul, actorii, toţi au luat premiul I la un concurs naţional de teatru. Şi aşa, am slujit mai departe dramaturgia originală cu “Mi se pare romantic”, “Capul de rățoi”, “Şeful sectorului suflete”, lucrând cu mulţi regizori, cu mulţi mari actori.

Dacă mi se pare că sunt cunoscută ca actriţă, aceasta se datoreşte filmelor. Am jucat în “D-ale carnavalului”, “Aproape de soare”, “Maiorul şi moartea”, “Vin cicliştii”, “Vremea zăpezilor”, am terminat recent “Adio, dragă Nela” şi “Astă seară dansăm în familie”. Dacă sunt recunoscătoare filmelor, pentru popularizarea pe care mi-au făcut-o, nu le pot fi recunoscătoare şi pentru satisfacţiile artistice, pe care nu mi le-au oferit. La fel ca şi televiziunea. Nici aici n-am fost încă distribuită într-un rol ca lumea.

De obicei, sunt chemată în echipele de şoc ale unor improvizaţii. Mă simt apoi foarte prost. Am chiar o durere fizică pentru asemenea compromisuri. Dar mi-e greu să refuz televiziunea, îmi place mult să joc pe platou şi mai ştiu că sunt şi telegenică. Dacă aş avea aici timpul să repet mai mult, cu grijă, aş putea face un lucru frumos, temeinic. Îmi este dificil să mă autodefinesc, să pot preciza ce gen voi aborda mai târziu. Cred că am să mai joc un timp femei tinere… Iubesc mult teatrul modern, dacă aceasta înseamnă un teatru simplu, direct, uman, lucid.

Sunt căsătorită cu un sportiv cunoscut, cu fotbalistul Emeric Ienei, antrenor la clubul “Steaua”, şi am un băiat, Călin, în clasa a doua primară. În afară de teatru, iubesc mult automobilismul şi teatrul de păpuşi. Dacă nu făceam teatru, aş fi devenit o mamă cu mulţi copii, mulţi… şapte, opt… Călătoria pe care am făcut-o timp de aproape un an în Turcia, unde soţul meu era antrenor, mi-a dat satisfacţii turistice, dar m-a lipsit de două roluri generoase, în “Birlic” şi “Un om = un om”. Da, rolul pe care-l interpretez în “După cădere” e cu totul nou, neobişnuit pentru mine. Fără să fiu inconştientă, nu mă îngrijorează, nu mi-e frică de el.

E un fragment dintr-o viaţă zbuciumată. E un rol pe care trebuie să-l trăieşti, un rol pe care nu trebuie să-l discuţi prea mult, ci să-l joci intens. E cel mai greu rol şi totodată cel mai uşor din cariera mea. E rolul în care se află inclusă, poate, şi o parte din biografia mea artistică, din viaţa mea, din aspiraţiile şi visurile pe care le-am avut de totdeauna”.

Mărturisirile Vasilicăi Tastaman despre primii ani ai carierei sale au fost publicate în revista Teatrul din aprilie 1972. Actrița a divorțat de Emerich Ienei și s-a recăsătorit cu Dan Tufaru. În 1981, după despărțirea de acesta din urmă, a emigrat în Suedia, dar a revenit definitiv în țară după 20 de ani.

Printre cele mai cunoscute filme în care a fost distribuită se află “Aproape de soare”, “Post restant”, “Castelanii”, “Vremea zăpezilor”, “Brigada Diverse în alertă!”, “Astă seară dansăm în familie”, “Dragostea începe vineri”, “Veronica”, “Păcală”, “Serenadă pentru etajul XII”, “Tufă de Veneția”, “Eu, tu, și… Ovidiu”, “Nea Mărin miliardar” și “Grăbește-te încet”.

Vasilica Tastaman a murit pe 30 martie 2003, la vârsta de 69 de ani, la București.

Vasilica Tastaman
Vasilica Tastaman

Sursa:

Revista Teatrul, aprilie 1972

Latest comments
  • Mulțumesc Vasilica Tastaman ai fost o mare Actriță.

  • Nu spun că această actriță n-a fost talentată, dar iată cât de ușor puteau unii să acceadă în această profesie,prin anii 1947/50:nici măcar liceul, necum facultatea de profil !Și când te gândești că până și actrițe precum:STELA POPESCU, MAIA MORGENSTERN, CEZARA DAFINESCU,VIRGINIA ROGIN au reușit la IATC după 2-3 încercări,ANDA CĂLUGĂREANU-după vreo 6-7 încercări a reușit la vârsta de 40 de ani la secția serală,înființată prin anii 80 la IATC iar MARGARETA PÂSLARU n-a reușit deloc,în ciuda numeroaselor încercări…

leave a comment