Cea mai grea cumpănă a Principelui Ferdinand: lupta cu febra tifoidă

“Anul 1897: Acest an este nefericit pentru tară și în special pentru Augusta familie regală pentru că Principele Ferdinand, moștenitorul prezumtiv al coroanei, se îmbolnăvește la 1 Mai, se credea ca Alteța Sa are o simplă indisposițiune trecătoare. Cu ocaziunea paradei de 10 Mai, lumea observă absența A. S. R.

«Unde este Prințul de nu se vede la această sărbătoare?» se întrebau unii. «Este cam bolnav», răspundeau alții, și vestea aceasta străbătu ca un curent electric prin mulțime. Ceea ce se păruse la început o simplă indispoziție, se constată acum că boala este mult mai gravă decât se așteptau.

Măria Sa Regele face apel la știința medicală românească: trei medici sunt chemați lângă patul Augustului bolnav, anume: D-rul Cristea Buicliu, Ioan Cantacuzino și Wilhelm Kremnitz, care combat la început boala cu oarecare succes. Boala însă se agravează deodată în mod violent, ca începere de la 11 Mai. La 7 ore dimineața, doctorii întruniți în consult constată formarea a trei focare de bronho-pneumonie în plămânul drept. De la această dată, medicii au avut a lupta cu toate calamitățile unor complicațiuni, ce s-au ivit o dată.

Suveranul, A. S. Regală Principesa Maria, medicii, personalul Palatulul, erau cu toții într-o continuă veghere. Noaptea de 16 Mai a fost îngrozitoare. Scenele petrecute atunci au fost sfâșietoare; nu le mai reamintesc, căci sunt prea vii în amintirea poporului românesc. A. S. Regală Principele Ferdinand ajunsese de o extremă slăbiciune. Era o mare temere să nu izbucnească o criză care se și ivi. Când s-a declarat criza, toate speranțele de scăpare erau pierdute pentru un moment și consternarea atât la Palat, cât și în public a fost de nedescris.

În tot timpul cât au durat suferințele A. S. Regale, a fost un adevărat pelerinaj la Palatul de la CotrocenI. Oameni și babe din toate unghiurile țării veneau să aducă leacuri, care cum se pricepeau.

Călugării aduceau lemn sfânt și lucruri de leac, iar unele călugărițe de prin Oltenia ca și de prin fundul Moldovei, veneau la biserica de la Cotroceni să facă rugăciuni și acatiste pentru însănătoșirea AugustuluI bolnav.

Boala însă se agrava din ce în ce; medicii, ce e drept, au făcut sforțări uriașe pentru salvarea A. S. Regale. Inhalații de oxigen, injecțiuni cu pilo-carpină, cafeină, chinină, băi reci de 8 grade și alte măsuri pe care nu le cunosc în întregimea lor au fost luate grabnic.

Dupe ce Consiliul Miniștrilor insistă cu multe stăruințe pe lângă Măria Sa Regele să aducă și un medic străin, M. Sa Regele a răspuns că se simte foarte măgulit că într-o împrejurare așa de gravă ca aceea prin care trece astăzi dinastia i se arată un interes atât de viu; că înțelege îngrijorările ConsiliuluI ce justifică pe deplin sentimentele ce-i conduc, are însă toată încrederea în medicii români care-l caută pe Principe.

În dimineața zilei de 16 Mai, buletinul medical anuntă că starea Alteței Sale Ferdinand este foarte gravă, boala era în apogeul ei, căldura atinsese 40 de grade, ceea ce este teribil în cazurile de febra tifoidă.

Imediat curtea PalatuluI de la Cotroceni se umplu de lume; Oameni din toate stările sociale și de toate naționalitățile: nemți, unguri, evrei, turci erau amestecați printre români, era o adevărată mare de capete; toată lumea așteaptă cu o mare emoțiune noutăți despre starea Augustalui bolnav. O profundă tristețe se zugrăvea pe fețele tuturor, foarte mulți plângeau, era, după expresiunea unui cronicar, “o jale adâncă cât limba omenească nu poate să o spuie”. Către orele 4 1/2 Măria Sa Regele iese în balcon cu micul Principe Carol în brațe și cu glas tare și foarte emoționat, spune multimii: «Prințul a scăpat, el este mai bine». Într-adevăr, boala era în declin. Niciodată n’m văzut o mai repede schimbare din întristare în bucurie. Niciodată nu m-am putut convinge maI bine de principiul lui Dumas «că cel mai puternic sprijin al unui tron nu e decât inima supușilor».

Doctorul Buicliu împreună cu colegii săi au făcut tot ce omenește era posibil, Prințul de două ori a fost scăpat, căci de două ori până acum a fost aproape în agonie. Consiliul Miniștrilor insistă din nou pe lângă M. S. Regele să aducă un medic străin, deși toți aveau absolută încredere în procedurile medicilor români. Totuși, aveau motive de un ordin superior, căci A. S. Regală aparține țării și nu este bine ca țara să nu facă tot ce este posibil pe lume spre a-Lsalva.

Guvernul nu-și poate lua răspunderea faptulul de a nu fi epuizat toate mijloacele de vindecare; nici mediciI curanți nu sunt bucuroși că li se lasă numai lor responsabilitatea unei împrejurări așa de grave. Imploră deci pe M. S. Regele de a le permite aducerea unei somități medicale străine. M. S. Regele, învins de aceste argumente, a răspuns că va îndeplini dorința țării cu toată mâhnirea sinceră ce-i cauzează această dorință și că să-i lase timpul a vorbi cu medicii curanți.

Medicii curanți ceruseră de mult aducerea unei somități și M. S. Regele, atins de accentele călduroase ale medicilor, le mulțumi încă o dată pentru jertfele ce fac și promise că va telegrafia imediat unei somități străine, ceea ce și făcu, chemând telegrafic pe D-nul Profesor Dr. von Leyden din Berlin, rugându-l să vie imediat la București. Domnul von Leyden venit la București, aprobă în totul cura medicilor români. În timpul de la 16-28 Mai, boala rămăsese aproape staționară, cu mici excepțiuni când în bine, când în rău.

Augustul bolnav pe la începutul lunii iunie intra în convalescență. Grație științei și devotamentului medicilor, grație constituțiunii robuste și vigoarei tinereții, în fine grație rugăciunilor unul întreg popor către cel Atotputernic, A. S.Regală este scăpat. Către finele lui iunie medicii hotărăsc transportarea AugustuluI bolnav la Sinaia, ceea ce s’a și făcut imediat cu un vagon anume construit în acest scop.

Voiajul s-a executat în cele mai bune condițiuni. Alteta Sa Regală Ferdinand era în afară de orice pericol. Așadar geniul cel bun a învins. Nu mai insist asupra nenorocirilor ce ar fi cauzat un deznodământ fatal.

«Răul țării noastre, zice M. Kogălniceanu, ni-l spune istoria noastră, ni-l spune suferințele poporului. Fiecare pagină din analele noastre, dacă le-am stoarce, va curge sânge și lacrămi. Răul țării noastre, ni-l spune un proverb: Schimbarea Domnilor, bucuria nebunilor».

Cotidianul Epoca din 18 mai 1897 transmite, cu multă emoție, informații despre starea Principelul Ferdinand:

NIHIL SINE DEO

Încercarea prin care trec Țara și Dinastia e mai lungă și mai dureroasă decât am putut crede un moment, în graba noastră de a răsufla, apăsați de înfiorătoarea amenințare. După o zi relativ mai bună, când nădăjduiam toți că grozava criză era biruită, Principele iubit a trebuit să treacă încă o noapte de sbucium, și, poate, mai are încă mult de suferit! Momentele sunt prea lungi, prea sdrobitoare ca să mai putem gândi; prea repezi, prea amenințătoare, ca să putem da expresie mai largă sentimentului haotic produs de consternarea ce a cuprins Românimea întreagă!

În palatul de la Cotroceni se dă în aceste momente o luptă crâncenă: Viața lupta cu Moartea piept la piept. Toți Românii, toți, dovedind, în clipele de groază, că simt soarta lor legată de a Dinastiei, precum și toți prietenii binevoitori ai Românilor, se uită în culmea încordării sufletești la această tragică și supremă luptă.

În palatul de la Cotroceni, pe lângă soarta unei Auguste familii, se joacă soarta unei Patrii, a unei Națiuni, care avea dreptul să spere că era necazurilor, mâhnirilor seculare se închisese în sfârșit. Viitorul nostru întreg atârnă de voia lui Dumnezeu, ca tot, ca tot în lumea aceasta: Nihil sine Deo!

Pe Dumnezeu să’l rugăm a ne reda liniștea și încrederea în viitor! Să’l rugăm a ne reda binele amenințat! Să’l rugăm să aibă milă de bunul nostru Rege, de mult încercata Augustă familie, de Patria noastră, care a suferit destule veacuri, de micul și nevinovatul Carol al II-lea, viitorul Rege al Românilor!

Aceeași gazetă oferă cititorilor detalii despre modul cum se desfășoară pelerinajele la Palatul Cotroceni:

“LA COTROCENI!

E lung drumul până la palatul princiar de la Cotroceni. E lung mai cu osebire acum, când, cu toată goana cailor birjei, arzi de dorința să ajungi mal repede la palat ca să citești ultimul buletin medical asupra mersului boalei scumpului nostru Moștenitor, să auzi ce mai zic cei din jurul patului de suferință, să capeți o licărire de speranță că nenorocirea poate fi evitată.

Birja înaintează: traversează întreg bulevardul până la cheiul Dâmboviței, o ia la dreapta, de-a lungul acestui chei și apoi, trecând podul Sf. Elefterie, o ia la deal, pe Șoseaua Cotroceni. În fine, se oprește. Se oprește în mijlocul unei enorme multimi și a unui întins semicerc, format înaintea haltei Cotroceni de birjele ale căror clienți sunt în palat sau în curtea mănăstirii.

La poartă sunt postați doi sergenți de stradă, care mențin ordinea la intrare. Lumea formează două curente: unul care intră, altul care iese, și aceste două mase de oameni care abia se pot mișca, persistă până după clopotnița mănăstirii, după care, curtea lărgindu-se, mulțimea, care intră se împrăștie în cele două alei ce înconjoară sfântul locaș. Aci, lumea este enormă. Grupuri, grupuri, cetățeno de toate treptele, profesiuno libere, funcționari, militari, comercianți, muncitori, bătrâni și tineri, femei și copii se plimbă, cu fața îngrijată, discută și comunică impresiile.

Alte grupuri se văd colo lângă zidul mănăstirei sau se razemă pe acesta, altele stau pe sub copaci, apărându-se de soare sau de ploaia măruntă care cade din când în când.

Trecând prin această mulțime, dincolo de mănăstire, se înalță palatul princiar, reședința AA. LL. RR. Principele Ferdinand și Principesa României, reconstruit pentru acest scop acum un an. Două mari uși cu geamuri, deasupra cărora este o prea frumoasă marchiză de metal, în negru colorată, deschid intrarea în vestibulul palatulul.

O ușă este deschisă, iar pe geamul celeilalte se lipesc buletinele medicale, cu atâta aviditate citite de public. Doi sergeți de poliție sunt la intrarea vestibululul, iar afară, la dreapta și la stânga se văd doi soldați: garda reglementară.

Cum intră în curtea mănăstirii, prima grijă a fiecărui cetățean este să întrebe pe întâiul cunoscut noutăți asupra stării Augustului bolnav Ferdinand. Apoi, cuprins parcă de neîncredere, pentru o mai completă convingere, se îndreaptă spre vestibulul palatului, unde citește buletinul medical. Apoi se pierde în mulțime, în vreun grup de cunoscuți, unde primește impresiile altora și spune pe ale sale. În astfel de momente, mai mult ca oricând, omul are nevoie să comunice.

– Ce mare nenorocire, dacă îl vom pierde, zice unul.

– Numai acum se poate constata cât este de iubită Dinastia, răspunde altul.

Alt grup discută asupra bolii.

– Se luptă știința și tinerețea cu moartea, se aude colo.

– De ce rugăciunile unei tinere soții, ale Regelui și Reginei, ale întregulul popor nu’L pot face sănătos, suspină altul.

Și convorbirea se învârtește în jurul acestor și multor altor subiecte.

În coridorul ce se întinde la partea stângă a clopotniței sunt așezate registrele de înscriere. Fiecare așteaptă câte 5 -10 minute ca să-i vie rândul, într-atât este de mare aglomerația celor care se înscriu”.

Este absolut remarcabilă, dincolo de transparența totală a reprezentanților Casei Regale a României, care transmiteau, de mai multe ori pe zi, buletinele medicale emise de doctorii curanți ai Principelui Ferdinand, note ce erau publicate în toate gazetele timpului, dar și afișate, așa cum am văzut, pe geamurile intrării în Palatul Cotroceni, impresionanta mobilizare a poporului, care i-a fost alături tânărului Ferdinand și întregii familii regale pe toată durata cumplitei sale suferințe.

Sigur că, așa cum se întâmplă deseori și astăzi, informațiile oficiale erau uneori interpretate cu rea-credință, iar în București circulau cele mai teribile zvonuri referitoare la incompetența medicilor, la diverse tratamente secrete care i s-ar fi făcut principelui sau la faptul că starea lui era diferită de ce se anunța de la Palatul Regal, dar nu putem să nu observăm că, așa cum se arată în publicațiile vremii, cea mai mare parte a populației era sincer îngrijorată nu doar de sănătatea Alteței Sale Ferdinand, ci și de viitorul dinastiei în România.

Surse:

Cotidianele Adevărul și Epoca (mai – iunie 1897)

C. Melonescu, Istoria Cotrocenilor, Colecția Doctoria sufletului, 1902