Paul Gusty, regizorul fenomen al Teatrului Național

Paul Gusty s-a născut pe 4 martie 1859 și a fost timp de aproape 60 de ani director de scenă la Teatrul Național din București. Printre spectacolele sale memorabile se numără “O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, “Revizorul” de Gogol, “Azilul de noapte” de Maxim Gorki, “Institutorii” de Otto Ernst, “Prostul” de Ludwig Fulda. Marelui regizor i se datoreză în mare măsură înscrierea în repertoriul Teatrului național a unor drame și comedii ale lui Shakespeare, piese ale lui Ibsen și ale dramaturgilor ruși Lev Tolstoi și Anton Cehov.

La aniversarea sa de 80 de ani, în 1939, gazetele bucureștene l-au omagiat pe Paul Gusty care reprezenta, totodată, lumea veche a teatrului bucureștean, cea a secolului XIX, și fantastica înflorire a scenei românești din perioada interbelică.

“Îi este hărăzit Teatrului românesc să înscrie, pentru întâia oară, o dată care iese cu adevărat din comun. În ziua de 4 martie, domnul Paul Gusty, venerabilul director de scenă al Teatrului Naţional a împlinit vârsta de optzeci de ani, dintre care mai bine de şaizeci s-a pus în serviciul teatrului nostru.

Optzeci de ani este, desigur, o vârstă impresionanta şi dacă nu mulţi o împlinesc, mai rari sunt aceia pe care îi apucă această vârstă cu spiritul limpede, cu ţinerea de minte întreagă, păstrând aceeaşi linie de purtare, care nu a înţeles să abdice o clipită de la ceea ce se numeşte demnitate. În domeniul teatrului, cazul domnului Gusty este unic, poate întrucâtva asemănător cu cel al lui Const. Nottara, căruia însă Dumnezeu nu i-a hărăzit împlinirea a optzeci de ani bătuţi pe muchie.

E adevărat că marele actor care a fost Matei Millo a întrecut această vârstă, dar câte abdicări din partea boierului cu fire dezordonată! Risc ca modestia proverbială a domnului Paul Gusty, cunoscuta sa oroare de publicitate, să se supere, înșirând câteva întâmplări — unele necunoscute – din viaţa maestrului.

Paul Gusty nu este dintr-un neam de actori şi nimeni din familia sa nu a avut o cât de îndepărtată legătură cu teatrul. Cum a ajuns totuşi domnul Gusty în lumea actorilor? Printr-o fericită întâmplare, a fost coleg la Liceul Sfântul Sava cu unul din băieţii marelui actor Mihail Pascaly. Împrietenindu-se cu acesta, tânărul Gusty a ajuns în casa actorului. Aici împrejurările au făcut să i se dea să copieze o piesă de teatru: iată prima legătură cu teatrul.

Pascaly a îndrăgit pe junele sârguitor și l-a luat în trupa sa, mai întâi copietor de roluri, sufleur, apoi, în sfârșit, actor. Povestea are, ca să spun aşa, şi un intermezzo: Gusty, absolvent a şase clase liceale, se înscrisese la şcoala de medicină veterinară (pe vremea aceea şase clase erau prea de ajuns şi pentru primirea la Şcoala de medicină umană)

N-a urmat însă această şcoală, din pricina depărtării locului unde se ţineau cursurile, la „Malmezon”. Şi astfel, în loc de un medic veterinar în plus, țara a câştigat un eminent om de teatru, ceea ce este un adevărat noroc întrucât de medici veterinari, chiar de seamă, nu duceam lipsă.

Cât a stat în trupa lui Pascaly, Paul Gusty o scotea la capăt. Vara însă, sau când Pascaly se angajase la Teatrul Naţional, au venit şi vremurile de restrişte. Paul Gusty a ocupat cuşca Teatrului „Dacia” şi, câtva timp, a ocupat şi un neînsemnat post la administraţia financiară din Călăraşi, unde l-a surprins chiar războiul de la 1877. Desigur că la această perioadă se referă spusele domnului Gusty: „nu pot spune că n-am avut noroc în viaţă, dar de vreo două ori, tot eram să mor de foame”.

Director al Teatrului Naţional era la 1878 Ion Ghica, beiul de Samos cum i se spunea. Tânărul Gusty, fără nici un fel de recomandaţie, a cerut audienţă lui Ion Ghica, pentru a-şi oferi serviciile. Şi în cabinetul directorial, în care se pătrundea pe vremea aceea prin strada Teatrului, astăzi Matei Millo, s-a desfăşurat următoarea convorbire:

— Să trăeşti Măria Ta!

— Ce este, tinere?

— Aş dori un post de copistor de roluri…

— Păi meseria asta e grea. Te crezi în stare s-o îndeplineşti?

— Da.

— Ştii franţuzeşte? Că fără asta nu merge!

— Ştiu.

— Dar nemţeşte, că ai nevoie…

— Ştiu şi nemţeşte.

Şi văzând Ion Ghica că nu o scoate la capăt, întrucât avea un protejat pentru post:

— Ştii dumneata ce este un schit?

— Sigur că ştiu, la mănăstire…

— Aha, văd că ştii. Dar să mai ştii că la mănăstire toată lumea trăieşte în devălmăşie şi acolo nu e primit nimeni din afara. Ei bine, află că la teatru e ca şi la schit şi nu primim pe nimeni.

— Tare aş vrea să mă fac şi eu călugăr, a răspuns tânărul fără să se descurajeze de refuz.

N-a trecut mult şi Paul Gusty a intrat la Teatrul Naţional, urcând, numai prin meritele sale, toată scara ierarhică.

Legată pe băncile Liceului Sfântul Sava, prietenia dintre Paul Gusty și răposatul Nottara nu a fost — lucru rar în teatru — umbrită de nici un nor. Firea sensibilă a lui Nottara, Gusty s-a ferit s-o jignească vreodată; n-a pus în scenă piesele în care juca Nottara, ferindu-se astfel să dea lecţii prietenului pe care-l aprecia mult, iar când, în urma conflictului cu Al. Davila, Nottara a fost nevoit să plece de la Teatrul Naţional, locul de director de scenă a fost oferit de Davila domnului Gusty, acesta a preferit să rămână neînaintat, regizor, numai pentru a nu ocupa un loc pe care-l socotea al prietenului „Costache”.

În ungherele amintirii îmi vor rămânea vii scenele când Gusty, venind în vizită la Nottara, bolnav, acesta îl întâmpina cu glas din ce in ce mai stins:

— Ce faci Paule?

— Bine, Costache. Tu?

— Prost, Paule.

Și amândoi prietenii, Nottara născut la sfârşitul lui 1859 şi Gusty la începutul lui, se îmbrăţişau.

Domnul Paul Gusty are o carte de vizită a lui Matei Millo, prin care ilustrul actor, cu scrisul său tremurat, îi cere iertare, acum cincizeci de ani şi mai bine, că nu poate veni la o repetiţie. E de observat că pe vremea aceia Millo era în culmea gloriei, iar Gusty doar un începător regizor de scenă.

O dovadă de politeţe a marelui actor, care ar putea servi de pildă, în această privinţă, multora din noua generaţie, tot atât de înzestraţi ca şi Millo. De altfel, d. Gusty îşi aminteşte foarte bine şi de Costache Carageally, primul mare actor român, l-a văzut jucând şi l-a vizitat chiar acasă, în strada Brezoianu, în fundul unei curţi. Costache Carageally, bătrân, pierduse multe parale în întreprinderile sale teatrale, dar nu era chiar aşa sărac cum se spune. Morocănos, vorbind bob numărat, stătea mai tot timpul în birou, unde avea o bibliotecă destul de mare, luând până şi masa aci.

Iată doar câteva fragmente din viaţa atât de interesantă a domnului Paul Gusty, viaţă care se confundă cu însăşi aceea a Teatrului Naţional. E un lucru rar ca omul mai în curent ca oricare altul cu ultimele producţii ale artei dramatice universale, omul care nu fuge de înnoiri, să-ţi evoce, cu amănunte din cele mai pitoreşti, vremea când, copilărind în mahalaua Dudescului, se oprea la grilajul bisericii de lângă Teatrul Regina Maria de astăzi pentru a vedea cum dascălii greci, aşezaţi turceşte, croiau cu nuieluşa învățăceii grei de cap sau neatenți”.

*** Ioan Massoff, Realitatea ilustrată, 7 martie 1939

Și același erudit cronicar Ioan Massoff scria despre marele regizor:

“Lumea specială a culiselor, cu multiplele înfăţişări, ne oferă fenomene pe cât de variate, pe atât de originale. Desprindem astăzi din vălmăşagul acestei lumi, pe unul din cei mai tipici reprezentanţi ai ei, fenomenul Paul Gusty, pe care l-am putea denumi „Omul care fuge de reclamă”.

Nu ştim ce l-a făcut pe maestrul Gusty să adopte această atitudine de „Eminence gris”, într-o lume în care am putea spune că reclama este o chestiune de viaţă. Un prieten, amator de teatru, pe care-l frecventează cu asiduitate, văzând în Piaţa Teatrului pe d. Gusty într-un grup de actori, m-a întrebat nedumerit:

— Dragă, cine e domnul acela cu mustaţă stufoasă, cu pălăria trasă pe ochi şi cu nelipsitu-i baston? Îl văd mereu în mijlocul actorilor, dar după aspect nu pare să fie actori

l-am spus prietenului meu că domnul în chestiune, cu înfăţişarea de negustor „engros”, e maestrul Paul Gusty, decanul regizorilor noştri şi că o bună parte din prestigiul de care se bucură Teatrul Naţional i se datorează. Întrebarea amicului meu nu mă miră şi sunt sigur că mulţi din admiratorii marelui om de teatru nu-i cunosc faţa. Vezi ce păţeşti, domnule Gusty, când nu dai interview-uri la gazete şi când nu te pui bine ca Rauh să-ţi facă o poză „intelectualizată”?

RealitateaIlustrata_1937-1-1655d838299__pages90-90

Vreţi să ştiţi cum repetă d. Gusty? Repetiţiile sale sunt o adevărată şcoală pentru actori. S-ar putea spune că mulţi dintre actorii de astăzi sunt creaţiunea domnului Gusty. Veniţi de la Conservator, ajuns în ultimul timp adevărată pepinieră de funcţionari dramatici, actorii care au norocul să fie „definiţi” de maestrul Gusty fac pe scena Naţionalului adevărată şcoală. Totuşi, în ţara tuturor paradoxurilor, Paul Gusty nu e profesor la Conservator. Experienţa pe care o aduce domnia-sa e formidabilă, căci însăşi existenţa sa se confundă cu aceea a Teatrului Naţional pe care nu l-a părăsit o clipă.

Gândiţi-vă că domnul Gusty l-a învăţat să joace pe Grigore Manolescu şi pe N. Bălţăţeanu! Din acest punct de vedere, nu e numai un fenomen teatral, ci şi un fenomen al vieţii”.

Venerabilul regizor care a pus în scenă peste 600 de spectacole la Naționalul bucureștean a încetat din viață în octombrie 1944, la vârsta de 85 de ani.

Scriitorul Camil Petrescu l-a omagiat atunci în Revista Fundațiilor Regale:

“S-a petrecut din viaţă, în al 85-lea an al său, Paul Gusty «prim regizor pe viaţă» al Teatrului Naţional. Ducea pe umerii lui aproape întreagă istoria acestui Teatru Naţional. Nu era un regizor în sensul actual al cuvântului, căci atunci când a început el nici nu exista noţiunea de regizor ca un artist al scenei. Să zicem că a fost un mare, foarte mare slujitor al teatrului, căci nici nu-i plăcea prea mult această regie dintre 1918—1937, care se credea îndreptăţită să maltrateze textul în favoarea înscenărilor fantasmagorice. A început ca adolescent copietor de roluri, a fost sufleur, supraveghetor al scenei, a fost director de scenă, a tradus un număr enorm de piese, a localizat altele, a fost subdirector al Teatrului Naţional, refuzând cu încăpăţânare să fie şi director.

Omul era cu totul superior, cunoştea câteva limbi străine şi aproape întregul repertoriu universal. De pe umeri laţi de tot te privea un cap pătrat, cu ochi mari adânci şi liniştiţi, o mustaţă de primar provincial. Paul Gusty a trecut 60 de ani, în fiece zi, purtând cu un soi de pedanterie bastonul sau umbrela, prin faţa Teatrului Naţional, oprindu-se pe înserate sub portal, dându-ţi totdeauna impresia că oficiază. Aproape toţi autorii dramatici români, în frunte cu Caragiale, îi datorează lui o parte din succesele lor. Multora le-a dat mai mult sprijin decât era obligat ca director de scenă. Se citează cazul câtorva comedii de mare succes în trei acte care i se prezentaseră încâlcite și greoaie în cinci acte. Răbdarea lui era imensă, și indulgența lui izvorâtă dintr-un soi de filosofie adâncă și mascată”.

*** Camil Petrescu, Revista Fundațiilor Regale, 1 noiembrie 1944

Sică Alexandrescu scria despre el: “Paul Gusty a urmărit şi a cunoscut toate curentele ce s-au ivit în teatru în timpul vieţii lui. În activitatea lui regizorală a evoluat în aşa fel încât niciodată n-a fost depăşit de vreme. A rămas un regizor tânăr, până la bătrâneţe. Dar în munca lui n-au pătruns până la absurd nici naturalismul lui Antoine, nici ferestrele strâmbe din expresionismul unui Karl-Heinz Martin, nici „teatrul sintetic sau ceea ce era uscat în constructivismul lui Meyerhold.

Paul Gusty a fost un regizor realist, în cel mai bun înțeles al cuvântului. După cum el n-a avut propriu-zis un profesor, tot aşa, fără să ne fie propriu-zis dascăl, Paul Gusty ne-a învăţat pe toţi. Fiecare repetiţie a lui era o mare lecţie de teatru la îndemâna celor ce voiau şi aveau posibilitatea s-o urmărească, actori, elevi, regizori. El nu chema pe nimeni, dar izvorul înţelepciunii lui teatrale nu era interzis nimănui, iar cei din preajma lui s-au înfruptat şi s-au ales cu cât erau în stare să înţeleagă şi să păstreze.

Tot ce ştim azi în teatru purcede de la el. Iar dacă ar fi să-i căutăm o diplomă, cel mai bun certificat al lui Paul Gusty ar fi prietenia şi stima pe care i-au acordat-o cei doi mari oameni de teatru care au fost Caragiale şi Davila”.