Sir Winston Leonard Spencer Churchill este considerat unul dintre cei mai mari lideri politici ai secolului XX, singurul premier britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură și prima persoană care a primit titlul onorific de cetățean de onoare al Statelor Unite.
Viitorul politician s-a născut pe 30 noiembrie 1874 în familia ducilor de Marlborough, tatăl său, Lord Randolph Churchill, fiind un vechi aristocrat care deținea în acel moment funcția de ministru de finanțe, iar mama, Jenny Jerome, era o americancă bogată. Jenny era extrem de frumoasă, sosise în Europa în perioada în care fetele înstărite ale Americii căutau mariaje respectabile și titluri nobiliare pe bătrânul continent și a devenit, chiar în timpul căsătoriei cu respectabilul Randolph, amanta viitorului rege Eduard al VII-lea al Regatului Unit.
Winston Churchill s-a căsătorit în 1908 cu Clementine Hozier și au avut împreună cinci copii, un băiat și patru fete: Diana, Randolph, Sarah, Marygold, care a murit înainte de a împlini doi ani, și Mary. În ciuda stresului provocat de rolurile politice ale lui Winston Churchill, căsnicia cuplului a fost descrisă ca fiind una afectuoasă și caracterizată de respect reciproc.
Omul care s-a aflat în prim-planul politicii britanice timp de cincizeci de ani a deținut, de-a lungul timpului, cele mai importante funcții politice și ministeriale în cele mai importante momente ale secolului XX.
Înainte de Primul Război Mondial, a fost președinte al Comisiei de Comerț, ministru al Afacerilor Interne și Prim Lord al Amiralității în cabinetul liberal al lui Asquith. Și-a continuat cariera în poziția de Prim Lord al Amiralității până la Campania Gallipoli, apoi a luptat pe frontul de vest, la comanda celui de-al 6-lea batalion al Infanteriei, și s-a întors în guvern ca ministru al Munițiilor, secretar de stat pentru război și secretar de stat al aviației.
După război, Winston Churchill a fost ministru de finanțe între anii 1924–1929, în guvernul conservator al lui Baldwin, el fiind cel care a luat, în anul 1925, decizia ca lira sterlină să redevină convertibilă în aur, la fel cum era înainte de război.
În anii ’30, Churchill a atras atenția Parlamentului britanic asupra pericolului reprezentat de Germania nazistă, iar la scurt timp după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a fost numit din nou Prim Lord al Amiralității. După demisia guvernului lui Neville Chamberlain, pe 10 mai 1940, Churchill a devenit prim-ministru și a condus Marea Britanie ca premier până la victoria împotriva Germaniei naziste.
În privința României, lui Churchill i se reproșează încheierea “acordului de procentaj”, înțelegere pe care politicianul britanic a făcut-o la începutul lui octombrie 1944 cu I. V. Stalin și care prevedea împărțirea Europei de sud-est în sfere de influență, țara noastră intrând de atunci sub cea sovietică.
După ce Partidul Conservator a pierdut alegerile din 1945, a devenit lider al opoziției, iar în 1951 a primit un nou mandat de prim-ministru, pe care l-a deținut până în 1955.
La moartea lui, pe 24 ianuarie 1965, regretata regină Elizabeta a II-a i-a acordat onoarea unei înmormântări de stat fastuoase la care s-au adunat cei mai importanți oameni politici ai momentului. Planul pentru funeralii fusese inițiat în 1953, sub numele “Operațiunea Hope Not”, iar ceremonia a fost considerată cea mai mare înmormântare de stat de până atunci, reprezentanții a 112 națiuni fiind prezenți la eveniment. În Europa, 350 de milioane de oameni au urmărit funeraliile lui Winston Churchill la televizor.
Cortegiul funebru a parcurs străzile Londrei, oprindu-se la catedrala Saint Paul, unde, în prezența reginei Angliei, a membrilor guvernului și Parlamentului britanic, a fost oficiată o slujbă religioasă. Cortegiul și-a continuat apoi drumul spre Turnul Londrei, pe malul Tamisei. Sicriul a fost îmbarcat pe vedeta „Havengore“. La prânz, vaporul a acostat în apropiere de Festival Hall. De aici, pe un car funebru, a fost dus până la gara Waterloo și apoi, cu un tren special, în localitatea Bladon, unde a avut loc înhumarea, în prezența membrilor familiei.
După înfrângerea suferită de trupele aliate la Dunquerque, Churchill a rostit la radio o cuvântare istorică, în care spunea: „Ne vom bate pe țărmul mării. Ne vom bate în câmpii și pe străzi. Ne vom bate pe coline“. După rostirea acestor cuvinte, Churchill a acoperit cu mâna microfonul, adăugând ca pentru sine însuși: „Și-l vom izbi în moalele capului cu sticlele de bere, pentru că este aproape singura armă care ne-a mai rămas“.
Churchill a fost necruțător cu oamenii politici din propriul său partid. Despre guvernul Chamberlain, a spus : „Este hotărât să rămână nehotărât, se menține cu fermitate pe calea șovăielii, este inflexibil în ezitare și plin de vigoare în neputință“, iar despre Stanley Baldwin, predecesorul lui Chamberlain și adept al unei politici de conciliere față de puterile Axei: „„Istoria îl va judeca cu severitate pe primul ministru. Știu acest lucru, pentru că eu o voi scrie“.
În timpul războiului, la sfârșitul uneia din convorbirile pe care le-a avut cu Roosvelt, cel din urmă a intrat, pe neașteptate, în camera lui de baie. Churchill era gol. Roosvelt și-a cerut scuze. Churchill a răspuns cu un calm imperturbabil:
– Intrați, Anglia nu are nimic de ascuns.
Este cunoscut faptul că Winston Churchill vorbea franceza cu un accent oribil. Iată ce a spus în legătură cu acest lucru într-o cuvântare susținută cu prilejul eliberării Parisului:
– Atenție, o să vorbesc în franceză. Este pentru mine o aventură riscantă, care cere din partea voastră să dați dovadă de o adâncă prietenie față de Marea Britanie.
În tinerețe, o amică a mamei sale îi spune: „Dragă Winston, nu am fost niciodată de acord cu părerile tale politice, dar aversiunea mea față de aceste păreri este nimica toată în comparație cu dezgustul pe care-l simt față de mustățile tale oribile“ (pe atunci Churchill avea mustață).
Răspunsul lui Churchill: „Fiți liniștită, doamnă. Sub nici un motiv nu veți intra în contact nici cu unele, nici cu celelalte“.
Lady Astor, una din primele femei alese în Camera Comunelor, l-a întrerupt în timpul rostirii unei cuvântări: „Dacă aș fi soția dumneavoastră, v-aș pune arsenic în cafea“. Churchill s-a înclinat și a răspuns: „Dacă aș fi soțul dumneavoastră, v-aș bea cafeaua“.
Bernard Shaw i-a trimis o telegramă: „Îți trimit două bilete de favoare pentru premiera piesei mele. Vino și adu și un amic, dacă ai vreunul“. Telegrama de răspuns a lui Churchill: „Îmi este imposibil să asist la premieră. Voi veni la a doua reprezentație… dacă o să mai aibă loc vreuna“.
