N. Bălțățeanu, “amorezul” din perioada interbelică

“Sunt prea puţini bărbaţii cari poartă fracul cu aristocraţie; sunt puţini artiştii care să aibă „spiritul fracului“, adică acea distincţie convenţională şi rară care este caracteristica secolului nostru.

N. Bălţăţeanu reuşeşte printr-un fel de răceală studiată, printr-un calm impunător, să apară în scenă ca un adevărat aristocrat, şi rolurile sale de predecţie vor fi totdeauna — alături de tragediile clasice — rolurile din comediile aşa zise „de salon”. La aceasta îl predestinează şi frumuseţea sa virilă şi distinsă în acelaşi timp. De aceea N. Bălţăţeanu este amorezul înnăscut. Căci natura l-a creat înalt, cu autoritate în ochi şi cu un fel de seducţie foarte preţioasă în vorbire. O siluetă eroică, făcută pentru a purta costumul clasic şi armura medievală… mai uşoare totuşi în estetismul lor convențional”, scria Ilustrațiunea română în 1930. Personajul descris, actorul N. Bălțățeanu, adorat în perioada interbelică, este aproape necunoscut astăzi.

Nicolae Bălţăţeanu s-a născut pe 26 noiembrie 1893 în comuna Greci din regiunea Craiova. Despre primii ani ai vieții sale, actorul a povestit mai târziu:

“Tatăl meu era funcţionar administrativ şi, în acelaşi timp, mic agricultor. Aici, în oraşul de la Dunăre, am făcut şcoala primară, într-o ambianţă de dificultăţi, fiindcă eram, acasă, nouă copii. În 1907 am fost trimis la Bucureşti împreună cu un frate mai mare, care m-a înscris la gimnaziul „Cantemir“. Am urmat cursurile doi-trei ani, în 1912 am bătut la poarta Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică.

Nu mi-aduc aminte să fi avut vreo înclinaţie deosebită pentru teatru în copilărie. Prin 1900, cred, am văzut întâia oară un spectacol, compus din diferite fragmente de opere; era o trupă fără nume, rătăcind prin oraşele dunărene. Prin 1902 a poposit în oraş o formaţie condusă de Constantin Radovici, jucând o piesă ocazională, “Drama sângeroasă din Belgrad”. Am fost impresionat de talentul masiv al actorului, m-am dus la toate spectacolele, părăsind ultimul galeria.

La Conservator am intrat la clasa profesorului Jean Livescu, dar participam sporadic la cursuri. M-am urcat pe scenă chiar din anul I. Apoi a venit războiul, Primul Război Mondial, care, azi, după cel de-al doilea, pare un album îngălbenit, cu scene tragicomice, dar care, la vremea lui, era o calamitate. Am plecat pe front. Am luptat în Valea Zăbranicului și, datorită unor fapte de arme, am fost avansat sublocotenent chiar în timpul unei bătălii. Ne-am bătut în mai multe sate din Vrancea, retrăgându-ne, încet, în munţi (…) Nu ştiu prin ce împrejurare, de la Teatrul Naţional, care se afla în refugiu la Iaşi, am primit o telegramă, semnată de Mihail Sadoveanu, că sunt angajat, în aceeaşi zi comandantul meu primind, tot telegrafic, ordinul să fiu expediat în capitala Moldovei, ca „mobilizat pentru lucru“. Am plecat spre Iaşi cu un vagon de marfă şi am ajuns acolo de-abia a treia zi… (…) În 1918 am plecat din nou pe front, unde m-am îmbolnăvit de tifos exantematic. Am fost bine îngrijit şi am scăpat, nici eu nu ştiu cum. Eram la Bârlad şi, cum acolo se înfiinţase un teatru particular, căruia îi zicea „Teatrul Armatei“, şi unde se jucau piese cu muzică, am primit să apar şi eu pe scenă, convalescent fiind, în “Mamzel Nitouche” şi “Coletta”.

M-am reîntors la Bucureşti împreună cu Ion Manu şi Vasile Leonescu. Spre sfârşitul verii, cred, s-a înapoiat şi trupa Teatrului Naţional, reluîndu-şi activitatea normală. Ion Peretz a fost primul director al instituţiei cu care am stat de vorbă personal şi care mi-a oferit rolul Gallus în Fântâna Blanduziei, hotărâtă a inaugura stagiunea. Discuţii despre cum să se facă teatru nu existau pe acea vreme, dar unii din noi eram interesaţi de dezbaterile literare, estetice ale timpului, îmi amintesc de îndelungatele convorbiri pe care le-am avut, împreună cu alţii, cu un tânăr ofiţer care ne citea şi ne explica punctul de vedere al lui Garabet Ibrăileanu în disputa „artă pentru artă’“ sau „artă cu tendinţă“.

Angajat după încheierea războiului cu normă întreagă la Teatrul Naţional din Bucureşti, tânărul a făcut apoi parte pentru scurt timp din compania teatrală condusă de soţii Bulandra. În 1923, N. Bălţăţeanu a revenit la Teatrul Naţional și a devenit, în scurt timp, unul dintre cei mai valoroși artiști ai scenelor românești, înscriindu-se în galeria iluştrilor săi predecesori Grigore Manolescu, Constantin Nottara sau Aristide Demetriad.

Printre numeroasele creaţii ale lui N. Bălţăţeanu se numără: Răzvan din „Răzvan şi Vidra“ de B. P. Haşdeu, Ovidiu din piesa cu acelaşi nume de Vasile Alecsandri, Baronul şi Vasca Popei din „Azilul de noapte“ de Maxim Gorki, Filip din „Don Carlos“ de Schüler, Tartuffe, Don Juan din piesele cu acelaşi nume de Moliere, Don Salluste din „Ray Blas” de Victor Hugo, apoi rolurile Dinu Păturică din dramatizarea romanului „Ciocoii vechi şi noi” de N. Filimon, Făt Frumos din „Înșir-te mărgărite’’ şi Nenoroc din „Cocoşul Negru” de Victor Eftimiu, Sbulţ din „Patima roşie“ de M. Sorbul şi Papa Leon din „Michel Angelo“ de Al. Kiriţescu.

Printre ultimele roluri interpretate de Nicolae Bălţăţeanu au fost Hagi Tudose din piesa lui Barbu Delavrancea, Verşirtin din „Trei surori“ de A. P. Cehov, Ivan Ivanovici din „Confruntarea” de fraţii Tur, apoi rolurile din „Aşa va fi” de C. Simonov, „Casa cu storurile trase” de fraţii Tur, „Fericirea furată” de Ivan Franco, „Schimbul de onoare” de M. Davidoglu, „Într-o noapte de vară” de Aurel Baranga, „Martin Rogger descoperă America” de C. Constantin şi A. Rogoz.

Într-un interviu acordat revistei Rampa în 1936, Bălțățeanu a vorbit despre inegalabilele sale personaje, reușind să ne introducă astfel, prin mărturiile sincere și povestirile uneori amuzante, în lumea artistică a anilor ’30:

“Desigur că ar părea paradoxal să spun că pe d. Bălţăţeanu l-am cunoscut abia acum, când de ani de zile îl aplaud în creaţiile d-sale, realizate pe scena Teatrului Naţional.

Şi totuşi, abia acum l-am cunoscut, — sau mai exact, acum, cu prilejul intervievului de faţă l-am cunoscut altfel decât pe scenă într-un rol oarecare.

l.-am cunoscut în sacou de stradă, cu guler și cravată, fără dichiseli căutate — așa cum s-ar cere unui amorez al primei noastre scene.

Am avut cu domnia-sa un rendez-vous, a venit fix la întâlnire, ne-am plimbat prin câteva străzi întortochiate dintr un cartier îndepartat și ne-am aciuit într-un loc retras să stăm niţeluş de vorbă.

Aveam înaintea mea, un Bălțățeanu… de toate zilele, ca să zic aşa în chip de butadă, care ştia că-şi „trăeşte” rolul în faţa unui singur spectator, gata să-i asculte întreg… textul şi dispus chiar să-l aplaude la scenă deschisă.

Dar dl. Bălţăţeanu, odată coborât de pe scenă, nu mai este actor. Desigur că trecătorii — şi apoi cei câţiva care se nimeriră în localul unde ne-am retras dornici de a putea conversa în linişte, nici pe departe n-au bănuit că acest om simplu în ţinută şi în mişcări ce mă însoţea este un „amorez” de teatru, un personagiu care stârneşte rumoare în sală, care face să tresalte inimile cucoanelor din loji şi staturi, păcătuind o clipă… cu gândul, deşi se află cu soţul sau logodnicul lor, — care, în sfârşit, nu odată trebuie să fi tulburat somnul tinerilor fete „admiratoare înfocate” ale d-sale şi ale… fracului impecabil purtat în anumite piese.

Bălţăţeanu cel dinaintea ochilor mei părea cel mult un tânăr bine, capabil să întoarcă o privire feminină şi să facă să palpite o inimioară nevinovată.

N. Bălţăţeanu, chiar astfel, cotidian şi prozaic, era din cap până-n picioare Lord Melbourne, — nu acela din istorie pe care nu l-am cunoscut personal, ci Lord Melbourne din piesa „Tinereţea unei regine”, prezentată pe scena Teatrului Naţional.

Acelaş tip solemn, fin, spiritual, puţin ironic, nonşalant, în acelaş timp amabil, galant, afişând un zâmbet plin de subînţelesuri în colţul drept al gurii…

M-am întrebat, în această clipă de aducere aminte, după cum m-am întrebat și în seara spectacolului, dacă domnia sa nu este cumva o reîncarnare a ilustrului personagiu istoric. Prea era mare afinitatea, prea era mare contopirea, asimilarea rolului… chiar pentru un actor de talia şi valoarea d-lui Bălţăţeanu.

Am avut curiozitatea căreia nu i-am putut rezista de a-l întreba cum explică domnia sa perfecta realizare scenică a acestui rol.

Răspunsul nu a întârziat, dar a fost un răspuns vag, imprecis. Sunt roluri, mi-a spus d. Bălțățeanu, care îmbracă organismul fără să știm ce proces de contopire contribuie la realizarea lui cu acea convingere nebănuită chiar pentru interpret. Lucrul acesta rămâne inexplicabil în procesul de fenomene ale naturii.

— Ai văzut filmul realizat după aceeaş piesă cu Otto Tressler în rolul Lordului Melbourne, rulat recent la Aro. Ce impresie ţi-a făcut?

— Bineînţeles că m-am grăbit să-l văd. Aş putea chiar să spun că l-am aşteptat cu multă nerăbdare… dar mi s-a întâmplat un lucru care mă scuteşte de a mă mai pierde în prea multe calificaţii, am adormit în sală… unde am fost descoperit de d-na Leny Caler… Soare Z, Soare, care a văzut și el filmul mi-a spus la rândul său că filmul nu prezintă nimic interesant, din nici un punct de vedere. Otto Tressner a realizat persoajul despieptănat de spiritualitate.

— Consideri deci rolul din “Tinereţea unei regine” drept o izbândă în cariera d-tale?

— Este o izbândă, desigur, verificată şi cu prilejul vacanţei actuale, ca şi cea de anul trecut, când vilegiaturiştii mă navăleau ca tot felul de întrebări ca să afle cum l-am studiat, cum l-am „compus”, ajungând la această perfectă realizare. Cu toate acestea însă — şi oricât aş vrea să fiu de modest, trebuie să recunosc că nu este singura mea izbândă din carieră. Chiar la sfârşitul stagiunii trecute, în „Convertirea lui Picşora”, interpretând rolul prinţului rus, îl consider drept o… mică creaţie şi o izbândă în plus.

— Ai spus că la filmul „Tinereţea unei regine” ai dormit. Ţi se întâmplă de multe ori acest lucru?

—Ai luat de capital un cuvânt pe care eu l-am rostit în treacăt, mai mult ca să caracterizez un răspuns la întrebarea dumitale. Totuşi pot să spun că nu acord prea multă valoare fotografiei animate atâta timp cât este lipsită de expresivitate artistică, de acea expresivitate care să oglindească stările sufletești și arta în genere.

— Ai vedete preferate?

— Niciuna. Mi se întâmplă chiar sa confund vedetele masculine cu cele feminine și invers. În schimb, însă, mă interesează regizorii. În tot timpul rulării unui film, urmăresc mâna acestor indiscutabili realizatori de talent.

— Dar regisori preferați ai?

— Prefer deopotrivă pentru marele lor talent dovedit în atâtea rânduri, cu prilejul rulării filmelor la noi, pe Ernst Lubitsch — regizor de imensă spiritualitate, — pe Reinhard, spre care se îndreaptă întreaga mea admiraţie pentru felul în care a realizat “Visul unei nopţi de vară”.

— Pe dumneata nu te-ar tenta să fii vedetă de cinematograf?

— Să fiu vedetă cinematografică? Desigur că acest lucru este destul de tentant pentru un actor — şi mulţi s-au lăsat ispitiţi de această tentaţie, încercând aventura cu… fata morgana.

— Pare-mi-se cu te-ai ispitit şi pe d-ta?

— Da, am filmat în “Ciuleandra”, după capodopera marelui nostru romancier Liviu Rebreanu. Un film remarcabil pentru acele timpuri, când filmul sonor era încă în fașă. De-atunci, am mai avut diverse propuneri dar, după cum vezi, nu s-a ales nimic din ele.

— Crezi în posibilitatea realizării filmului românesc?

— Aș vrea să cred. Din păcate, însă, mijloacele materiale se opun frumoaselor proiecte şi intenţii. Când un film produs în străinătate, în marile studiouri, care a comportat o cheltuială de numai vreo… zece milioane şi abia reuşeşte să fie mediocru, ce se poate spera la noi, unde nimeni nu vrea să investească o atare sumă fantastica. Motivele sunt cunoscute: nu avem debuşeu peste graniţă. Statul însă, e dator să studieze chestiunea cu multă atenţiune şi mai ales cu multă… bunăvoinţă.

Locul ales pentru convorbirea noastră, oricât ni s-a părut de retras, a început totuşi să se populeze. O cuconiţă, vreo două fetişcane şi apoi o duduie mai răsărită ne aruncă nişte ochi, dovedind că au făcut o descoperire senzaţională şi că incognito-ul interlocutorului meu a fost dezvăluit.

Urmăresc atitudinea d-lui Băltăţeanu. Deşi şi-a dat seama, ca şi mine, că a fost recunoscut, totuşi dânsul rămâne impasibil, indiferent la ceea ce a stârnit în jurul său. O modestie pe care nimic nu o trădează, nici măcar în această clipă de vădită popularitate de care domnia sa se bucură.

…Şi trebuie să ştiţi că ne-am întâlnit, departe de oraş — căci d. Bălţăţeanu este omul cu trei case, dar a preferat să mă primească în cea de-a patra, aceea care nu are nicio adresă.

— Ce să fac? Sunt un vagabond, mi-a spus domnia sa în chip de scuză. Dorinţa mea de evadare nu mă poate statornici în casă. Dacă aş avea bani mulţi şi timp liber, aş pleca în lume. Îmi place să călătoresc, să văd locuri străine, să-mi satur ochii de ele, să-mi îmbăt sufletul de frumuseţile şi minunile naturii. Spre deosebire de un bun camarad al meu, care cu o convingere demnă de admiraţie se laudă că văzuse Parisul cu mult înainte de a-l fi văzut în realitate, eu ţin să fiu la faţa locului, să cunosc oamenii şi pământul, în toată imensitatea lui, cu obiceiurile şi curiozităţile fiecărui colţişor, oricât de îndepărtat ar fi el. Această pasiune a călătoriilor mă face să mă reped, în puţinul timp liber de care dispun, prin împrejurările Capitalei, fie într-un sat la mare sau la un cătun la munte — turist incorigibil — sau în cel mai rău caz, vagabond în unele piese pe care le joc, când realitatea se confundă cu iluzia, dându-mi prilejul, ca atare, să-mi trăiesc cu intensitate, cu naturaleţe, rolul. Şi când aceste nevinovate lucruri nu sunt posibile din cauza repetiţiilor sau spectacolelor, atunci mă reped la o grădină din împrejurimile sau chiar inima Capitalei. Recent, camaradul şi prietenul Duţulescu a descoperit una de-i zice “Parcul fericirii”, iniţiindu-mă în tainele ei.

Emblema este simbolică şi ilustrează cu prisosinţă menirea ei. Acolo, amicul Duţescu joacă domino.

— Nici nu bârfeşti? În cazul acesta, ce cauţi d-ta în acea grădină?

— Uiţi că-i zice “Parcul fericirii”? Şi unde poate fi găsită fericirea decât în fundul unui păhărel de vin? Trăiesc, alături de Duţulescu, acest caracter de mare blândeţe, clipe de reculegere.

— Astfel îţi petreci dumneata timpul liber?

— Care timp liber?… Nu dispun de aşa ceva. Cel puţin actualmente, când repet mereu, de zor…

— În ce piese te vom vedea în stagiunea ce urmează?

— În „Manechinul sentimental” care se va relua, pe cât ştiu, în cadrul unei sărbători a autorului piesei, poetul Ion Minulescu. Voi interpreta şi de astă dată pe Radu Cartian, acelaşi pe care l-am creat la premieră cu 10 ani în urmă.

— Cum ţi se pare rolul după un deceniu?

— L-am găsit la fel de tânăr şi mă regăsesc în el cu plăcere, cum te regăseşti cu un prieten vechi, — deşi între timp l-am întâlnit mereu.

__? !

— La Corso!… unde mediul şi atmosfera îţi aminteşte pe eroul piesei domnului Ion Minulescu. Repet deci aceasta minunată lucrare dramatică, alături de excelenta mea camaradă, doamna Marioara Zimniceanu, în tovărăşia căreia, ca parteneră, mă simt la largul meu, — legaţi pe deoparte de o altă întâmplare nostimă, ca să zic aşa, pe când jucam cu dânsa în „Femeia şi paiaţa”. După cum ştii, în această piesă, a cărei acţiune se petrece în mediul spaniol, extrasă după romanul lui Fierre Louys, eroul îi aplică partenerei, o zdravană corecţie. Cum rolul se cerea jucat cu multă naturaleţe, camarada mea era o adevărată victimă. Piesa atingând la Bucureşti vreo 70 de reprezentaţii, — tot de atâtea ori mi-am bătut partenera. Pe urmă am plecat în turneu. Până la Craiova, alte 25 de corecţii, — până când, d-na Marioara Zimniceanu, exasperată, luă la rândul domniei sale iniţiativa bătăii, repezindu-se la mine cu atâta… temperament spaniol, încât o veritabilă bătaie ieşi între noi doi, având darul de a-l speria pe d. Lică Theodorescu, managerul turneului, care nu ştia ce s-a întâmplat. Succesul în public a fost mare. Pe cât îmi amintesc, am luat aplauze la scenă deschisă.

— În ce alte piese mai repeţi?

— Afara de „Troilus și Cressida” mai repet în “Piratul” de Bernard Shaw, repetiţii începute încă la sfârşitul stagiunii trecute Regia o deţine maestrul Paul Gusty. Bemnard Shaw este autorul la care domnia sa ţine foarte mult, adresându-i întreaga simpatie. Sunt amândoi din aceeaşi generaţie, unindu-i aceeaşo corespondenţă spirituală.

— Ce poţi să-mi spui despre rolul d-tale „Piratul”?

— Rolul unui căpitan de vapor care s-a ataşat expedientelor de prin locurile sălbatice din munţii Algeriei, — om robust, vânjos, cu un caracter intransigent… până în clipa în care cunoaşte femeia ce o va îmblânzi. După cum vezi, o răsturnare a situaţiei din „Femeia îndărătnică” a lui Shakespeare…

— Deci, tot un rol de amorez?

— Da, dar un rol de amorez în linia marilor Don Juani, „l’homme a femme” — un rol de caracter pe care-l aștept cu multa nerăbdare.

— Desigur că va fi un succes în plus în cariera dumitale artistică.

Dl. N. Bălțățeanu tace. Răspunsul întârzie. Este o modestie diplomatică, în care „Lord Melbourne” primează.

— Fumezi?

Lord Melbourne mi-a întins cutioara cu tabac din “Tinereţea unei regine”, prevăzută însă cu o banderolă C. A. M.

— Refuz.

— În cazul acesta mă voiu servi singur. O aprinzătoare modernă intră în funcţiune, o apăsare, flacăra ţâşneşte — şi Lord Melbourne se delectează cu o țigară produs al RMS-ului.

Iluzia s-a destrămat… De ce, mă întreabă din ochi interlocutorul meu, dar adopt diplomația d-sale, tac și-l întreb:

— În afară de „Piratul”?…

— Voi juca în „Avarul” de Moliere, pe Valeriu, tip de amorez, vioi, fercheș cum sunt amorezii repertoriului molieresc…

— După toate rolurile jucate în carieră, te consideri realizat?

— Iată o întrebare la care nu eu sunt acela care îți pot răspunde. Sarcina revine Măriei Sale Publicul. În tot cazul, pot să spun că un actor greu se poate realiza chiar după o viață întreagă consacrată scenei.

—Ce rol te ar tenta să joci? (Răspunsul este marcat de o tăcere adâncă).

— Hamlet, bunăoară… Admir râvna colegilor mei de a juca acest rol, cade răspunsul, scurt.

—… Vagabondăm mereu. Trecem dintr-o stradă într-alta, dintr-un cartier într-altul. Lăsăm în urmă case, oameni — şi întâlnim alte case şi alţi oameni.

— Nu eşti obosit? Mă întreabă d. Bălţăţeanu…

— Deloc! Dumneata?

— Pentru mine-i un exerciţiu sportiv… înainte de masă (este ora trei după amiază)

— Eşti atât de sportiv?

— Nu „atât” de sportiv, — dar întrucâtva. Ca amicul Chibericcon, asistent la matchurile de football şi alte reuniuni sportive care au adesea darul de a mă pasiona.

— Personal, practici vreun sport?

— Înotul. La vârsta de opt ani am trecut Dunărea înot la Turnu Severin, în dreptul Porţilor de fier, unde fluviul are o lărgime de aproape doi kilometri Cu toate acestea nu am cucerit niciun titlu de… campion. La Mamaia, minunată plajă, mi-am satisfăcut sportivitatea înotând ore întregi în mare.

— Ce alte pasiuni ai?

— Mă opresc la cele spuse până aci. Cea mai mare rămâne, repet, călătoriile.

— Când ai făcut un „mare” voiaj?

— Anul trecut am fost la Viena. Păcat însă că era vară. Mi-ar plăcea să vizitez odată Parisul și chiar Viena în timpul iernii. Un Crăciun petrecut acolo m-ar interesa foarte mult.

— Nu-i ceva imposibil…

— Ba este… plus tradiţia, care mă cere prezent în ţară.

Ne-am apropiat de centru. În dreptul unei librării, d. Bălţăţeanu se opreşte. În vitrină, o carte: „Jeunnes files” de Montherlan.

— Ţi-o recomand, mi se adresează companionul. Este o carte foarte bună. Am citit-o în timpul vacanţei.

… Sunt două ore de când vagabondăm de-a lungul şi de-a latul Capitalei. Care va fi ţinta finală, m-am întrebat la un moment dat”.

F. O. Fosian, Rampa, septembrie 1936

Marele artist a încetat din viață pe 27 februarie 1956 la București, la vârsta de 62 de ani, fiind condus pe ultimul drum de o întreagă generație de mari actori și regizori ai teatrului românesc: Sică Alexandrescu, Costache Antoniu, Marcel Anghelescu, Nataşa Alexandra, Niky Atanasiu, Lucia Sturza-Bulandra, Ștefan Braborescu, Aura Buzescu, Radu Beligan, N. Brancomir, Aurel Baranga, G. Calboreanu, G. Ciprian, Al. Critico, Jules Cazaban, Marietta Deculescu, Toma Dimitriu, M. Davidoglu, Victor Eftimiu, Maria Filotti, Al. Fini, Ion Finteşteanu, Beate Fredanov, Moni Ghelerter, Aurel Ghiţescu, Al. Giugaru, Al. Ghibericon, Ion Iancovescu, Al. Kiriţescu, Gh. Kovács, Ion Manolescu, V. Maximilian, Agepsina Macri Eftimiu, Vasile Moldovanu, A. Pop Marţian, Vlad Mugur, Camil Petrescu, Irina Răchiţeanu, Marieta Sadova, Constantin Sincu, Ion Sahighian, Marioara Voiculescu, George Vraca, V. Valentineanu.

Mihai Berechet scria în 1976, la comemorarea actorului, în revista Teatrul:

“Cât de violent, de necruţător se imprimă uitarea pe imaginile, personalităţile, chiar pe miturile unor timpuri trecute! Cum oameni răsfăţaţi odinioară devin destrămare, fărâmiţare, colb de amintire sau, în cazuri fericite, simple nume lipsite de chip… Şi cum, de aceste imuabile canoane, atât de omeneşti, de altfel, nu scapă nici marile personalităţi actoriceşti care magnetizau, cu farmecul lor, mulţimea de spectatori, atât de dornici să-şi vadă şi să-şi revadă idolul care, în decursul câtorva ore, reuşea să-i transfere pe alte orbite de atenţie, în alte lumi…

Până în anul 1952, la decesul lui Mihai Popescu, Aleea artiştilor de la Cimitirul Bellu era aproape pustie. Două morminte: cel al lui Vasile Vasilache şi cel al fostului secretar al sindicatului artiştilor — un …escu oarecare, datorită insistenţelor şi perseverenţei căruia, însă, municipalitatea de altădată cedase „figurile”

Acum, nu-i loc de întors. Şirul început de Mihai Popescu, atât de tânăr răpit scenei, s-a desfăşurat în sarabandă, „Cârna” dovedind că, în materie de actorime, îşi depăşeşte norma. Scriitorii sunt alături, şi ei.

Printre monumentele, care mai ostentative, care mai somptuoase, care mai modeste, o grămadă de pământ, din care vara ţâşneşte o hortensia sălbatică, o bucată de lemn, un nume şters… Printre celelalte pietre de mormânt, rânduite, un soi de tristă dezordine se etalează cu nepăsare, chiar cu ostentaţie.

Dezordinea asta, din care ţâşneşte rădăcina hortensiei sălbatice, ascunde sub ea, caracterizând-o, parcă, o mare personalitate a scenei româneşti: Nicolae Bălţăţeanu. Cel mai sărac şi mai uitat mormânt… Cel mai sărac şi mai uitat mormânt se potriveşte, poate, cel mai bine, marelui Bălţăţeanu… Ascunsului Nenea Nicu, ambiguul personaj al nopţilor bucureştene, omul atât de generos cu talentul şi cu personalitatea sa…”

Surse:

Ilustrațiunea română, 1930, 1935

Rampa, 1936

Realitatea ilustrată, 1930, 1935, 1940

România liberă, 1956

Teatrul, 1976