“Întâmplarea — sau poate altceva decât întâmplarea — a făcut ca pământul blând al Iaşului să primească, şi să păstreze pentru veşnica lor odihnă, pe toate cele trei glorii ale scenei româneşti: Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu şi, acum, Aglae Pruteanu.
Încântătoarea artistă de altă dată s-a stins, în acest violent şi melancolic început de primăvară, pe un pat sărac de spital, singură, bătrână şi uitată.
Pe această minune a teatrului moldovenesc am văzut-o puţin, târziu, spre sfârşitul carierei sale. N-am văzut-o nici în Julietta, nici în Dama cu Camelii. Am văzut-o însă destul ca să n-o mai pot uita niciodată. Abia acum îmi dau seama că frageda Catiuşa din primul tablou al Învierii, care-şi cânta atât de suav cântecul numelui ei, era o femeie în pragul bătrâneţii: nici o Catiuşă, din câte au venit în urma «Prutencii», n-a fost atât de tânără ca ea.
Cu discreţia ei de totdeauna, şi poate şi dintr-un pic de cochetărie, — ultimă şi dureroasă cochetărie, — a plecat din teatru înainte ca «ale vremii nobile injurii» să-şi pună pecetea pe chipul ei dulce şi să provoace respectuoasa compătimire a celor de dincoace de rampă. Din dragostea pentru arta ei, din respect pentru publicul ei, s-a retras la timp. A renunţat la ceea ce era singurul ei rost pe lume, pentru că aşa era frumos.
Generaţiile foarte tinere n-au văzut-o şi n-au auzit-o. Dar cei care au cunoscut, trecute prin delicatul aparat de precizie al talentului ei, emoţii intense şi pure, când vor să aducă un elogiu suprem vreunei tinere artiste, nu găsesc să spună decât atât:
— Are ceva din Pruteanca…
De mult, când Aglae Pruteanu a jucat incidental la Bucureşti, d. Tudor Arghezi şi-a arătat uimirea că această incomparabilă artistă «preferă să pâlpâie la Iaşi în loc să ardă la Bucureşti».
Dar Aglae Pruteanu tot la Iaşi s-a întors. S-a întors în târgul ei, la publicul ei, la teatrul ei, căruia i-a rămas credincioasă până în cel din urmă ceas, cu îndârjirea nezdruncinată a sufletelor delicate când iubesc. A înnobilat, a umanizat şi a îndulcit, cu fermecătoarea ei feminitate, toate rolurile pe care le-a jucat, de la Shakespeare la Baba Hârca. În aerul îmbâcsit al scenei, braţele ei flexibile au sculptat şi bucurii suave, şi desnădejdi sălbatece. Iar cuvântul, rostit de ea, era şi fluid şi palpabil în acelaşi timp.
Cine-ar putea-o uita pe Flammeda rostind, ca o frunză în colţul gurii, insinuantă, tulburătoare şi tristă: «Balada foilor de mintă»? Versurile Martirei pluteau peste sală ca o incantaţie păgână, parfumate aevea cu mireazma amăruie şi înţepătoare a foilor de mintă.
Ne-au rămas de la Aglae Pruteanu anumite atitudini, anumite gesturi, anumite priviri şi anumite inflexiuni de glas, pe care nimeni, niciodată, nu ni le mai poate aminti.
Îmi spunea o artistă tânără:
— Când mi s-a încredinţat primul meu rol adevărat, mi-a fost frică. Şi m-am gândit că nimeni nu m-ar putea îndruma mai bine decât Aglae Pruteanu. M-am dus la ea. A răsfoit rolul şi a început să mi-l «joace», cu glasul şi cu mâinile atât. Am plecat umilită şi descurajată. Am înţeles că oricât aş munci, n-am să pot face niciodată ce-a izbutit, dintr-odată şi fără nici un efort, bătrânica asta amărâtă…
Aglae Pruteanu şi-a început cariera pe vremea şcoalei aşa zisă « veche». Ea, însă, n-a făcut parte din nicio şcoală. Prodigioasa ei intuiţie artistică i-a ţinut loc de studii prin străinătăţi. Jocul ei a fost, de cum a călcat pe scenă, aşa cum ar fi şi astăzi, aşa cum ar fi şi mâine, şi totdeauna, perfect modern.
A fost ea, şi nu i-a trebuit mai mult. Nimeni n-a putut s-o imite, pentru că n-avea nimic convenţional, nimic imitabil în arta ei.
De o severă sobrietate artistică, disciplinată fără efort, deşi capricioasă, Aglae Pruteanu a stăpânit acel simţ al măsurii, extrem de rar, care a făcut-o să ghicească totdeauna cu precizie limita impalpabilă şi nestatornică dincolo de care orice talent, oricât de mare, alunecă în cabotinaj. S-a ferit, instinctiv, să creeze acea familiaritate dintre artist şi public, în care se complac atâţia artişti, şi mai ales atâtea artiste. Aglae Pruteanu a fost iubită de publicul ei, dar a fost iubită ca un juvaer de preț, nu ca un obiect uzual.
Dar, pe lângă sensibilitatea ei artistică miraculoasă, pe lângă o aspră putere de muncă şi o desăvârşită conştiinciozitate, pe lângă temperamentul excepţional şi glasul incomparabil, Aglae Pruteanu a fost dăruită şi cu un trup de o subtilă feminitate, şi cu o figură deosebit de dulce şi de maleabilă.
Artistele cu trăsături mai dure, mai caracteristice, sunt osândite să-şi poarte pe scenă, în toate rolurile, acelaşi chip de pe stradă şi de acasă, Aglae Pruteanu, cu figura ei puţin neprecisă, impresionabilă ca faţa unei ape în care se resfrâng deopotrivă de limpede seninul, ca şi toată furtunile cerului, a fost de-apururi alta în fiecare rol. Nu numai că n-a semănat cu nimeni, dar chiar cu ea însăşi a ştiut să nu mai semene când a trebuit. Candidă, cochetă, perfidă, pasionată, ori chinuită până la sfâşierea trupească, a putut fi cea mai suavă Ofelie, ca şi cea mai patetică Sapho.
Ne-am dus cu inima strânsă, vom mai regăsi-o, oare, după ani de tristeţă şi de izolare, pe Pruteanca noastră?
În semi-întunericul învietor de iluzii al scenei am regăsit-o. Ne-a spus versuri cu glasul ei pur, cu glasul ei de altădată…
Spectatorii tineri, care o vedeau pentru întâia oară, au simţit şi ei atunci că se petrece ceva neobişnuit acolo, pe scena indiferentă. Aglae Pruteanu a fost primită cu mirare şi ascultată cu smerenie.
Fericiţi cei care au putut-o auzi măcar atunci… Iar noi ceilalţi, cei care aveam parcă un drept de proprietate asupra Prutencii noastre, i-am închinat, cu emoţie şi cu recunoştinţă, un zâmbet, o floare şi un regret.
A fost o sărbătoare a amintirii, o mare și tristă sărbătoare.
Pe urmă, Aglae Pruteanu s-a dat definitiv la o parte din calea celor care veneau, nerăbdători, în urma ei. N-a mai făcut umbră nimănui.
Doar, de câte ori ne sosea de pe aiurea câte o glorioasă pasăre călătoare, noi, cei care rămăsesem iremediabil «ai ei», ne gândeam cu melancolie:
— Degeaba… nu-i ca Pruteanca noastră! Rătăcea încă printre noi, atât de modestă, atât de discretă: umbră amărâtă, amintire care doare, mustrare vie…
Îi auzeam încă glasul, tot pur, și-i vedeam încă chipul, tot frumos, peste care mâna noastră timidă ar fi vrut, şi nu îndrăznea, să treacă umbra unei mângâeri. Dar, prinşi în vârtejul zilelor sbuciumate pe care ne e dat să le trăim, nu ne-am învrednicit să luminăm cu un pic de bucurie ceasurile din urmă ale aceleia care a dăruit tuturora atâtea curate bucurii.
Şi dorea să mai joace odată, măcar odată, numai odată, pentru cea din urmă dată… Aşa cum doresc toţi artiştii, ca nişte copii desnădăjduiţi, când simt că li se apropie sfârşitul.
Acum, această dulce minune a noastră, a celor dela Iaşi, — atât de a noastră cum n-a mai fost alta, — a plecat pe cel din urmă drum.
A plecat liniştită. În sfârşit liniştită. Glasul ei cald, glasul ei de lumină, s-a stins. Va mai trăi o vreme, atât cât vom mai trăi noi, cei care l-am auzit, şi va muri, pentru totdeauna, odată cu noi”.
Aglae Pruteanu s-a născut pe 22 octombrie 1866 la Vaslui și a încetat din viață pe 28 martie 1941, la Iași.
Sursa:
Otilia Cazimir, Revista Fundaţiilor Regale, aprilie-iunie 1941
