Figuri din vechiul București: Pantazi Ghica, un scriitor uitat

Pantazi Ghica s-a născut pe 15 martie 1831 și a fost fiul banului Dimitrie Ghica și al Mariei Câmpineanu, al doisprezecelea dintre cei cincisprezece copii ai familiei, din care doar patru au supraviețuit până la maturitate. Frate mai mic al lui Ion Ghica, Pantazi a studiat la Liceul Sf. Sava din București. În 1846, după moartea tatălui, este trimis la Paris, de unde se întoarce după doar un an, pentru a deveni secretar al “Magazinului istoric” și colaborator al lui Nicolae Bălcescu.

În 1849, Pantazi Ghica, D. Berindey, doctorul Iatropolu, George Crețeanu și Al. Zissu se înțeapă în braț și semnează cu propriul sânge un act prin care se leagă sub jurământ să trăiască “toți pentru unul și unul pentru toți”.

Plecat din nou în Franța, tânărul revoluționar revine în țară în 1853. Era deja căsătorit cu Camille Pauline Marie Guyet de Femex (nunta s-a desfășurat, aflăm de la George Călinescu, pe 16 februarie 1852), fiică sau rudă a unui director de pension parizian. Ulterior, Pantazi Ghica a luat parte la războiul din Crimeea, ca locotenent în corpul Cazacilor otomani din garda imperială, fiind avansat căpitan şi decorat. Urmează apoi o carieră în justiție: este numit procuror supleant la Tribunalul de Dâmboviţa, devine apoi avocat, asesor pe lângă Ministerul Justiției și şef de divizie în Ministerul de externe, avocat al Ministerului Cultelor şi instrucţiunii, apoi inspector al monumentelor istorice.

George Călinescu scrie într-un studiu publicat în 1959 în revista literară “Steaua”:

“Pantazi s-a făcut ilustru prin injuriile cu care l-au acoperit Eminescu şi ceilalţi contemporani. El e:

Urâciunea fără suflet, fără cuget.

Cu privirea-mpărţată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom.

Crescut „sub poalele Fanelii”, vindea bilete pentru a sa adorată în uşa cafenelelor:

El legi dă şi-aruncă fetoricele-i suliţi

În capiştea cea plină de saltimbanci de uliţi.

Convorbiri literare din 1 august 1875 în înfățișează astfel pe Pantazi:

Printre jivine

Joacă mereu!

Şi du cu tine

Dispreţul meu.

În care intră

Toţi fraţii tăi

Ce se frământă

Hidoşi pigmei.

Esop, vezi bine,

Un cap va fi.

La coadă vine

Şi Pantazi. (…)

Şi Caragiale îl înfăţişează urât, zevzec şi ghebos, în goană după tinere stele teatrale, din care pricină fu şi uns odată, printr-o păcăleală, cu chinoroz pe obraz. Şi era, într-adevăr, cocoşat (“umerii săi erau puţin cam ridicaţi”) şi pentru asta cineva îl ironiză în Cameră. Eminescu şi Caragiale sunt nedrepţi. Pantazi nu numai nu pare zevzec, dar este, hotărât, un om cu o largă cultură literară. Afară de aceasta, polemica lui vădeşte un om delicat, un adevărat gentleman („Quel bon et excellent coeur!”, zice fratele său, Ion).

„Pantazi Ghica, scrie Orăşeanu, e un bun băiat de societate, vesel şi de spirit, el se acomodează cu orice, nu e dificil la nimic, glumeţ chiar în nenorocire, sincer în amide, bon vivant totdeauna”. Avea „viţii” blajine, îndeosebi acela, susţinut printr-o teorie specială a fericirii, de a cultiva actriţele germane ori franceze de pe la varieteuri. Fanela era o astfel de cântăreaţă de la Orpheu, localul lui I. D. Ionescu, peste drum de Prefectură”.

*** Pantazi Ghica, George Călinescu, Steaua, 1959

Pantazi Ghica a murit pe 17 iulie 1882, la vârsta de 51 de ani, la București. Revista Familia îl omagia la sfârșitul anului 1882:

“În vara trecută a murit la Bucureşti un om de litere român, care, ca autor de piese teatrale, ca foiletonist, ca deputat şi ca advocat, și-a câştigat un nume stimat. Acesta a fost Pantazi Ghica.

Publicul cel mare românesc l-a cunoscut din scrierile şi cuvântările sale; am sperat că şi coloanele “Familiei” vor mărturi activitatea lui, căci ne promise că va intra în şirul colaboratorilor noştri, însă interveni o putere mai mare, moartea, şi aceasta nimici planul său şi dorinţa nostră. Dacă dânsul nu s-a putut prezenta în aceasta foaie cu lucrările sale, să spunem cel puțin noi cine a fost el. Aceasta o vom putea face ușor, căci avem înaintea nostră notițele sale biografice, pe care însuși ni le puse la disposițiune.

Pantazi Ghica a fost al 12-le fiu din 15 copii ai marelui logofăt al dreptăţii în România, Dumitru Scarlat Ghica, şi a Mariei Ghica născută Câmpinean. S-a născut la anul 1831 martie, 15. La 1845, tatăl său, atunci membru la Înalta Curte, încetă din viaţă și maică-sa îl duse la Paris, unde-l instala în o casă de instrucţiune.

Copil încă, în ţară, în colegiu, şi la Paris, el manifestă o mare plăcere pentru studiul literelor, autorii şi poeţii clasici erau favoriţii lui. La 14 ani, dobândi în Colegiul Naţional de la Sfântul Sava premiul I de istorie, pe când în acelaşi an domnul Costache Aristia decernă premiul I de limba franceză.

La sfârşitul anului 1847, maică-sa fiind forte slabă şi bolnavă, pe la noiembrie dânsul se întorse în ţară, cu gustul lucrărilor serioase. Se legă cu Nicu Bălcescu şi A. Tr. Laurian şi servi ambilor de copist, sau mai bine zis de secretar, fără nici un salariu pentru “Magazinul Istoric”. La 1848, el luă parte activă în revoluţiunea României; fu numit în cel dintâi timp comisar pentru propagandă în districtele Prahova şi Buzău, şi în cel din urmă secretar intim al lui Nicu Bălcescu, ministrul afacerilor străine. După înăbuşirea revoluţiunii, armatele ruseşti ocupând ţara şi aflând despre poziţiunea ce a ocupat Pantazi Ghica pe lângă ministrul revoluţiunii, muscalii îl arestară şi-l ţinură câteva săptămâni închis la comanda pieţii, însă negăsind nici o probă în contra lui, văzându-l abia adolescent şi în consideraţiunea sănătăţii foarte zdruncinate a mamei sale, îl liberară pe cauţiunea unchiului său, marele vornic Alesandru Sc. Ghica, cu condiţiunea că va plecă inmediat din ţară.

El fu trimis din nou de maică-sa la Paris, dar după foarte puţin timp fu chemat să asiste la ultimele momente şi se primescă ultima binecuvântare a acelei mame care se sacrificase fiilor săi. Ion Ghica, cel mai mare fiu al ei, exilat, nu putu dobândi consolaţiunea de a o îmbrăţişa la ultima ei oră.

După moartea maicei sale, Pantazi Ghica se duse în Constantinopole, la fratele său, Ion Ghica. La 1849, se reîntorse la Paris, unde atunci începu o viaţă învăpăiată de muncă şi de petreceri, de nopţi de veghieri sacrificate studiului. Gustul literelor nu-l abandonă, trecu bacalaureatul, încercă se se apuce de medicină, dar o abandonă şi începu studiul dreptului în Paris. Împins prin amorul său pentru litere şi pentru arta dramatică ce devenise la dânsul o pasiune, el făcu prin Emile Hermel de la Grange, care fusese preceptorul său, cunoștinţa lui Roger, renumitul tenor de la Operă, cu care deveni foarte intim, am putea zice nedespărţit. Prin acesta, el intră în relaţiuni cu celebrităţile literelor şi frecventă pe domnii Alexandre Dumas tatăl, Eugene Scribe, Alphonse Karr, Fiorentino, Auber, Halevy şi deveni amic cu Brindeau, Bressant, Ravel, domnișoarele Fix şi Scrivanek.

Admiraţiunea, cultul lui Pantazi Ghica însă era Vasile Alecsandri; acesta era modelul şi maestrul lui, deşi adeseori s-a despărţit de şcoala lui.

După ce Turcia, în acord cu puterile aliate, Francia, Anglia şi Piemontul, declară răsbel Russiei, urmând avântul general şi naţional de scuturare a protecţiunii muscăleşti, care devenise un jug apăsător pentru ţară, Pantazi Ghica intră în armata turcească şi fu primit cu gradul de locotenent în corpul cazacilor otomani din garda imperială a sultanului; el făcu campania Danubiului şi aceea din Dobrogea, fu decorat şi numit căpitan la Măcin. Când a ieşit din armată, a primit medalia militară şi se reîntoarse în țară.

Pantazi Ghica a fost procuror şi president de tribunal la Dâmboviţa, dar cu căimăcănia lui Alesandru Vodă Ghica începe viaţa sa politică şi literară. El se retrage din magistratură la redacţiunea ziarului “Dâmboviţa”, în asociaţiune cu Dimitrie Bolintineanu, şi publică în colaboraţiune cu dânsul “Călindarul poporal pe anul 1858”.

La 1859, publică în ziarul “Naţionalul” romanţul “Un bohem Român” şi novelele sale, “Amazoanele Române” şi “O lacrimă a poetului Cârlova”. Dânsul a fost redactorul multor ziare, între care: Păcală, Independinţa, Opiniunea constituţională și a colaborat la ziarele: Desbaterile, Ţara, Românul, Alegătorul liber şi Telegraful. Acesta fără a face menţiune de ziarele umoristice la care a colaborat cu domnii N. Orăşan, Radu Rosetti şi Ion Gianoglu.

Sub domnia lui Vodă Cuza, în cei dintâi timpi ai acestei domnii, Pantazi Ghica a fost asesor pe lângă Ministerul Justiţiei şi director al corespondenţei străine la Ministeriul de Externe, sub ministrul Vasile Alecsandri. Mai târziu, lăsând funcţiunile publice, a intrat între redactorii Revistei Române şi, în cele din urmă, a luat parte activă la Revoluţiunea de la 11 februarie, care a răsturnat pe Cuza.

Pantazi Ghica a fost succesiv căpitan, şef de batalion, locotenent colonel şi ajutor de şef de legiune în Garda Naţională. În urma unui conflict cu colonelul Zăgănescu, după desfiinţarea organizării primitive a Gardei Naţionale şi noua organizare a Gardei orăşeneşti, și-a dat demisiunea.

La începutul domniei lui Vodă Carol I, Pantazi Ghica a fost prefect la districtele Buzău şi Argeş, sub ministeriile Ion Ghica şi Ion Brătianu. Cariera constantă pe care a urmat-o nestrămutat de la 1858 până la sfârşitul vieții a fost profesiunea de advocat, al cărei exerciţiu l-a întrerupt în scurta durată cât a ocupat funcţiuni publice şi pe care o îmbrăţişa iară îndată ce se retrăgea din funcţiunile statului.

Ca advocat, dânsul ia apărarea cauzei cetăţenilor Craiovei, preveniţi ca insurgenţi, proces după care craiovenii recunoscători au litografiat portretul său în mii de exemplare. Până acum, sau singur, sau cu alţi confraţi ai săi, a luat apărarea tuturor preveniţilor şi acuzaţilor în procese de presă sau delicte politice care s-au urmărit atât sub domnia lui Vodă Cuza, cât şi sub Domnia lui Vodă Carol I.

Afară de procesele politice, el a pledat cu succes o mare parte din cele mai importante procese civile şi criminale la bara justiţiei din România. Ca publicist, Pantazi Ghica a fost el însuși urmărit în două rânduri în cele din urmă timpuri ale domniei lui Vodă Cuza pentru delicte de presă, sub ministeriul domnilor Costafor şi Boerescu, şi închis întâia oară la puşcăria din Dealul Spirei şi a doua oră la Văcărești, cu domnii Radu Ionescu, Ion Gianoglu şi N. Orăşan.

Achitat în ambele rânduri de tribunale, guvernele de persecuţiune nu au putut avea satisfacţiunea de a-şi răzbuna în contra lui. În fine, Pantazi Ghica fu, cu domnii Petru Grădiştean, V. A. Urechia, C. Essarcu, D. A. Laurian, St. C. Mihăilescu, G. Creţian, Ciru Econom, M. Zamfirescu şi alţii, unul din fundatorii “Revistei Contimporane”.

Din operele lui literare s-ar putea face şase volume de câte 1.000 de pagini cel puţin, acesta afară de predările sale şi afară de operele sale ştiinţifice de drept, “Dicţionarul general de drept” şi “Noţiuni de drept administrative”, cu a căror publicaţiune se ocupă în anii din urmă, afară din articolele de ziare, reviste politice, articole de fond, cronicele săptămânii, critici literare, teatrale, muzicale, mici fantasii literare şi altele publicate în ziare.

Operele literare ale lui Pantazi Ghica, publicate fie în volume, fie în reviste şi ziare, pe care ni le amintim ca mai importante, care au avut mai mult succes, sunt: “Un bohem Român” (romanţ), “Amazoanele Române” (romanţ), “O lacrimă a poetului Cârlova”, “Fata haiducului”, “Istoria unui cămătar ce-şi perde timpul alergând după un debitor”, “Un amor perdut”, “Nu me uită”, “Sângele Voinei”, “Suveniri de adolescenţă”, “Garofa întemniţatului”, “Dinele Cislăului”, “Marele vister Cândescu”, “Adulterul”, “Elena cea frumosă”, “O amintire”, novele.

În literatura dramatică, “Heloisa şi Abeilard”, traducţiune din copilărie trimisă la 1846 din Paris şi reprezentată sub direcţiunea domnului Costache Caragiali, “Stelian Păţitul”, comedie în trei acte; “Iadeş”, comedie în 2 acte; “Ce aduce o oră, n’aduce un an”, proverb în un act, “Dl. Drumărescu”, comedie în 2 acte, “Nebunii din faţă”, comedie în un act, “Mircea cel Bătrân”, dramă în 5 acte, “Furtuna” comedie în un act. A scris și mai multe cântecele comice, dintre care amintim: “Revista artistului cântăreţ”, “4 milioane”, “Cloşca cu pui”, “Mardalile”, “Pastrama” şi altele.

Şi când puteam să aşteptăm din condeiul său opere şi de mai multă valoare, moartea ni-l răpi iute, în luna lui 17 iulie 1882”.

*** Familia, decembrie 1882