Multe surse otomane susțin că marea expediție a lui Baiazid Fulgerul împotriva Țării Românești, terminată cu celebra Bătălie de la Rovine din 17 mai 1395, a fost urmarea acțiunilor îndrăznețe ale domnului român împotriva cuibului de achingii de la Karînovasî. Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil, care plaseasă eronat Bătălia de la Rovine, cea mai cunoscută bătălie a lui Mircea cel Bătrân, după cea de la Nicopole, susține că sultanul Baiazid I Fulgerul (cunoscut și ca Yldirim) l-a învinuit pe domnitorul Țării Românești “că el a început cel dintâi războiul, aliindu-se împotriva turcilor cu Sigismund, împăratul romanilor”, astfel că expediția ar fi fost o măsură de pedepsire după Nicopole.
Știind că Baiazid va porni luptele împotriva sa, Mircea s-a asigurat că îl are ca aliat pe Sigismund de Luxemburg, care se întorsese învins din expediția sa în Moldova, și cu care a încheiat un tratat de alianță pe 7 martie 1395 la Brașov.
Tratatul era îndreptat “împotriva acelor cumpliți și vicleni fii ai strâmbătății, vrăjmași ai numelui lui Hristos și neîmpăcați dușmani ai noștri care sunt turcii”. În text erau prevăzute scopurile și strategia viitoarei implicări românești în lupta antiotomană. Mircea se angaja ca, “de câte ori, de-acum înainte, domnul rege va merge la luptă cu oștirea sa, el însuși împotriva zișilor turci sau împotriva oricăror altor părtași de-ai lor, atunci tot cu oștirea, cu oamenii și cu puterea noastră să fim ținuți și datori a merge cu dânsul, de asemenea, noi înșine, împotriva acelora”. Dacă însă regele nu ar fi mers în persoană, ci ar fi trimis doar armata sa, tratatul prevedea ca Mircea să procedeze la fel, poziționându-se astfel ca egal al regelui Ungariei.
Domnul se mai obliga să asigure trecerea liberă și hrana necesară, contra cost, oștirii regale ce va merge în “părțile lui Dobrotici sau în orice alte pământuri, cetăți, ținuturi, trecători, porturi și în oricare alte locuri supuse stăpânirii și ascultării noastre”. Înțelegerea mai prevedea ca, dacă regele sau oștirea sa ar fi mers “prin altă parte decât prin locurile supuse puterii noastre și stăpânirii noastre, precum ar fi dincolo și aproape de Dunăre, prin locuri învecinate cu stăpânirea noastră și cu Dunărea”, domnitorul Țării Românești nu era obligat să însoțească expediția, ci doar să aprovizioneze oștirea cu resursele solicitate. În sfârșit, Mircea se angaja să ofere ospitalitatea cuvenită celor răniți în luptă sau bolnavi, inclusiv regelui, care puteau rămâne în țara sa cât ar fi fost necesar. În această perioadă sultanul Baiazid își pregătea oștirile pentru a trece la nord de Dunăre, pregătirile pentru campania de supunere a Țării Românești fiind, conform surselor otomane, foarte serioase, în raport cu capacitățile militare ale armatelor lui Mircea, iar faptul că sultanul însuși a condus armata arată amploare acțiunilor militare, aceasta fiind prima dată când un sultan se pregătea să pășească pe pământ românesc.
Cronicarul Idris Bitlise a descris pregătirile Porții: “după ce sultanul s-a întors la Edirne (Adrianopol), stindardul de plecare a fost ridicat și înălțat până în culmea constelațiilor firmamentului și a fost emis un firman în care se prevedea ca achingiii din Rumelia să fie echipați și pregătiți să se îndrepte din toate părțile și direcțiile spre Iflak și ca, fără întârziere, emirii și soldații din Rumelia și din Anatolia să se îndrepte spre Edirne”. Cele două mari grupe de ostași din Rumelia, partea europeană a Imperiului Otoman, și din Anatolia urmau să se întâlnească “ca talazurile mării” sau “ca două mări însângerate”, iar sultanul s-a îndreptat apoi în fruntea lor spre Dunăre
Un alt cronicar, Kemalpașazde, susține că, după ce sultanul a dat ordin beilor, aceștia i-au chemat pe achingii, care se pregătiseră cu sârguință să organizeze armata de jefuitori. La această mare armată, evaluată la circa 40.000 de oameni, au fost obligate să se atașeze detașamentele de oșteni vasalii sultanului din Serbia: Ștefan Lazarevici, Constantin Dejanovici (cneazul de la Velbujd) șI Marko Kralevici (cneazul din Prilep), care l-au însoțit pe sultan în expediție, adăugând armatelor otomane încă 8.000 de oameni.
“Iar aceștia, după cum spune cronicarul sârb, erau cu păgânul (sultanul) nu de voie, ci de nevoie. Și fericitul Marko i-a spus lui Constantin: Eu cutez să spun și mă rog lui Dumnezeu să fie ajutător creștinilor, iar eu cel dintâi să fiu între morți în această luptă” și, într-adevăr, Marko a pierit în bătălia de la Rovine, sacrificat pentru o cauză căreia îi era potrivnic. Nu se știe cum au trecut Dunărea oștirile otomane, nici dacă Mircea a opus rezistență în acel moment, dar cronicarul turc Ibn Kemal a notaa: ”Pentru a face uitat caietul (catastiful) țării ghiaurilor răufăcători, au făcut o schelă la Nicopole, la fluviul Dunărea ce semăna cu marea. Ieșiseră la iveală corăbii nenumărate precum stelele. Trecând peste acea apă care acum era precum miazănoaptea, au intrat în țara vrăjmașilor care caută ura. Cohortele, precum valurile mării, risipindu-se pe câmpie și în locuri muntoase, au ajuns la primăvara prilejului și au adunat nenumăratele flori ale jefuirii”.
Prima faptă de vitejie a oștirii otomane a fost ocuparea cetății Turnu (numită și Nicopolul Mic), cetate ce fusese construită de puțin timp în urmă de Mircea și unde sultanul a lăsat o garnizoană pentru a-și acoperi retragerea.
În fața amenințării otomane, Mircea cel Bătrân a aplicat o tactică clasică: după ce a adunat sub steagurile sale oastea țării (oastea cea mare), a trimis la adăpost femeile și copiii în munți, iar el și oștenii au început hărțuirea otomanilor intrați în țară.
Pregătirile domnitorului Țării Românești au fost relatate de cronicarul turc Ibn Kemal: “Domnul nu s-a înspăimântat, ci dimpotrivă, din pricina orgoliului său, leul viteaz (adică Baiazid) nu i se părea nici cât furnica”. Domnul, “făcând eforturi să se bată și să se lupte cu acest dragon, se îngrijise să scoată la iveală oastea țării sale. A dat poruncă, zicând să se adune oricâți luptători și călăreți există în țara Valahiei. Adunându-și călăreții și pederastrașii într-un loc, dându-le armele și cele necesare, îi umpluse cu arme pe acei rebeli. (…) Ferindu-se să dea lupta îndată ce turcii trecuseră Dunărea, domnul a creat condițiile unei treptate slăbiri a forței agresorului pe teritoriul țării. I-a lăsat să înainteze prin vestitele păduri de stejari, al căror desiș uimea pe trecătorii vremii și făcea pe cronicarii militari să recunoască după acest război că țara nu este accesibilă dușmanilor și nici ușor de supus”, scrie istoricul Barbu T. Câmpina.
Tot cronicarul bizantin Chalcocondil consemnează că Mircea, ținându-se după oștile dușmane, săvârșea “fapte vrednice de amintit: se încăiera în luptă, dacă vreo parte a oștirii dușmane, rupându-se de ceilalți,
se îndrepta undeva în țară după hrană sau după pradă de vite și astfel hărțuia oștirea lui Baiazid cu cea mai mare îndrăzneală, ținându-se după ea și dând mereu lupte în chip strălucit. Și se spune că presa armata dușmană aflată în marș și-i aducea grele pierderi și nu înceta să o hăcuiască.”
Barbu Câmpina consemnează: “Hărțuit și chinuit de întregul șir de încercări prin care trecuse, epuizat de oboseală și de foame, numărându-și cu îngrijorare morții căzuți în lupte mărunte și inutile, dar, mai presus de orice, ros de o adâncă descurajare, corpul expediționar otoman era doar umbra propriei sale măreții când sfârșise prin a atinge malurile Argeșului, nu departe de cetatea de scaun a țării”.
Aici, într-un loc pe care izvoarele îl numesc Rovine, s-a desfășurat una din cele mai crâncene și mai glorioase bătălii din istoria Țării Românești. Sursele istorice consemnează că lupta de la Rovine din 17 mai 1395 a fost o încleștare uriașă, în care oștenii s-au înfruntat corp la corp cu lănci lungi de lemn, în timp ce arcașii români aruncau numeroase săgeți în oștenii invadatori. O cronică bulgaro-bizantincă arată: “Lănci nenumărate s-au frânt atunci și mulțimea săgeților a fost nenumărată, încât cerul nu se mai putea vedea de desimea lor” și însuși Baiazid s-a înspăimântat și a fugit.
Cronicarul otoman Ibn Kemal relatează și el: “În ziua aceea, de dimineața până seara, au făcut să răsune bolta cerească de larma neasemuitei bătălii. De la revărsatul zorilor și până la vremea amurgului, cetele care au pus în mișcare valurile de săbii s-au zbuciumat precum marea. Până când marginea întinderii cerești a devenit arămie cu purpura înserării, cele două oști, neîntorcându-și fața (adică nedând bir cu fugiții), luptătorii, nesătui de lupta așternută pe câmpul mustind de sânge, ci mâncând săbii și cânepă în loc de carne și pâine, dând din mână-n mână, în chip de cupe, căpățâni pline cu vinul curat al sângelui, au încins petrecerea bătăliei… Viețile bravilor și vitejilor din cele două părți s-au mistuit în focul bătăliei pline de nenorociri. Într-adevăr, au fost nimiciți mulți ghiauri, dar și dintre slujitorii și însoțitorii monarhului lumii au căzut destul de mulți oameni.”
A doua zi dimineață sultanul Baiazid a trecut Dunărea cu trupele care îi mai rămăseseră, iar amintirea strălucitei victorii de la Rovine va rămâne vie în memoria românilor și datorită poetului Mihai Eminescu și a foarte cunoscutei secvențe din Scrisoarea a III-a care recompune tabloul strălucitei biruințe a lui Mircea cel Bătrân:
La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari..
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
– Ce vrei tu?
– Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.
La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– Tu eşti Mircea?
– Da-mpărate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta.. Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!..
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne’mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs..
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul..
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!
Surse:
P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, 1944
Pr. Niculae Șerbănescu, Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare, 1987
Barbu T. Câmpina, Principele cel mai puternic și cel mai viteaz – Mircea cel Bătrân
