Pe 26 iunie 1940, la ora 22:00, Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care cerea „retrocedarea” provinciei Basarabia.
Două zile mai târziu, pe 28 iunie 1940, rușii au ocupat pentru a doua oară provincia dintre Prut şi Nistru al cărei nume îl aminteşte pe cel al lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti.
Un ziar elvețian a publicat cu acel prilej o scurtă istorie a teritoriului cedat Rusiei sovietice:
„Sub numele de Basarabia se înţelege jumătate din teritoriul vechiului principat al Moldovei, adică jumătatea cuprinsă între Nistru şi Prut, Gurile Dunării şi Marea Neagră. Basarabia are o întindere aproximativă de 44.000 km pătrați, cu aproape 3.000.000 de locuitori.
Între Prut şi Nistru, în marginile lumii creştine către dominaţia tătară, nu era, în sec. al XIV-lea, în afară de satele româneşti semănate, decât marele drum al invaziilor, străbătut de războinicii hanului mongol şi de curierii săi.
Prin 1350 nu s-ar fi putut găsi decât foarte puţini locuitori în văile Basarabiei septentrionale şi centrale, o dublă penetraţie românească i-a dat rasa dominantă, care subzistă şi astăzi, cu toate vicisitudinile.
La sud, principii români ai Valahiei, stăpâni pe tot malul stâng al Dunării, s-au instalat până la gurile marelui fluviu, după ce au izgonit ultimele rămăşiţe ale dominaţiei tătare. Cum dinastia care domnea atunci cobora dintr-un Basarab, acest district primi de la vecinii săi numele de Basarabia, pe care ruşii l-au extins, după 1812, întregii provincii până la zidurile Hotinului.
La nord și la sud, principii români ai Moldovei au îndeplinit această operă. Ei au trimis războinici pentru a apăra împotriva întoarcerii posibile a tătarilor malurile Nistrului, fluviu care, după o legendă populară, a fost pus de Dumnezeu acolo ca să fie de hotar între România şi Polonia. Patru cetăţi ca tot atâtea mărturii ale unei vechi linii permanente de apărare în contra ameninţărilor orientului se înalţă şi azi pe malul drept al Nistrului. Sunt cetăţile Hotin, Soroca, Tighina şi, în fine, castrul genovez Cetatea Albă, care toate datează penetraţia occidentală.
De altfel, geniul latin şi-a lăsat pecetea pe tot acest mal al fluviului. Rămăşiţele valului Traian dovedesc că această ţară a început încă din sec. al III-lea după Christos să participe la viaţa occidentală, atunci când Kievul şi Moscova erau cufundate încă în barbarie. Pentru a apăra provincia aceasta, voievozii moldoveni şi-au încrucişat adesea săbiile cu ale păgânilor de-a lungul secolelor. Şi în timp ce apărau acest pământ românesc, principii moldoveni s-au preocupat şi de dezvoltarea lui, împroprietărind pe războinicii care se distingeau pe câmpul de luptă cu întinse domenii şi înălţând sanctuare care şi azi împodobesc ţara.
Prin ei şi generaţiile care au urmat, stepele uneori acoperite de păduri s-au transformat în roditoare câmpii de grâu, prin răbdarea şi dragostea lor pentru glia ancestrală, virtute a ţăranului român.
Un sfetnic al lui Ştefan cel Mare întemeia Chişinăul, capitala Basarabiei actuale. Din această provincie a ieşit dinastia Cantemirilor. După un fiu al acestei provincii, Gogâlnic, şi-a luat numele marele om de stat român Mihail Kogălniceanu. Ar fi lungă enumerarea faptelor istorice care, timp de peste patru secole, atestă strânsa legătură care a unit ţinutul cuprins între Nistru şi Prut de viaţa românească a vechii Moldove.
Către sfârşitul sec. al XV-lea, turcii luau Chilia, Cetatea Albă şi Tighina numind-o „Bender”, ceea ce în turceşte înseamnă „poartă”, o poartă deschisă spre Orient pentru noi cuceriri. Mai târziu, Hotinul trebuia şi el să se supună. Planurile Rusiei asupra Constantinopolului constituie fondul testamentului politic al lui Petru cel Mare. Hotarele sud-occidentale ale Rusiei au fost întâi Niprul, apoi Bug-ul, apoi Nistrul, prin tratatul de la Iași din 1792. Rușii visau mai departe.
În 1806, declaraseră încă o dată război turcilor. Sultanul se bizuia pe ajutorul lui Napoleon, care pregătea atunci faimoasa sa campanie în Rusia. Acest ajutor întârziind să sosească, Turcia semna la 16 mai 1812 tratatul de la Bucureşti, care amputa Moldova de cea mai frumoasă parte din ea până la Prut, care devenea astfel hotar între imperiul otoman şi cel rusesc. Cu toată intervenţia moldovenilor pe lângă cancelarul Meternich, cedarea Basarabiei fu ratificată prin tratatul de la Viena, în 1815.
În 1818, Țarul Alexandru I acorda un fel de autonomie acestei provincii, dar succesorul său, Nicolae I, abolea aceste privilegii. Totuși, după războiul Crimeii, fatal rușilor, tratatul din Paris restituie Moldovei cele trei judeţe, Ismail, Cahul şi Bolgrad. Dar în 1878, Rusia victorioasă într-un război contra turcilor cerea să i se deschidă din nou porţile către Dunăre şi reocupa cele trei judeţe retrocedate.
Cu toată separaţia de patria mumă, românii din Basarabia au continuat să-şi cultive limba maternă. Revendicările naţionale şi afirmarea unei vieţi intelectuale se înfiripau. Moldovenii din Basarabia au dat României un mare număr de scriitori şi gânditori: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alecu Russo, Const. Stamate, Al. Donici, Zamfir Arbore, etc. Cu toate persecuţiile, limba moldovenească trăia şi-şi păstra vigoarea la proprietarii de pământuri care, mândri de trecutul lor, o cultivau cu dragoste.
În timpul războiului mondial, armata rusă, în rândurile căreia se găseau peste 306.600 de români, intră în contact cu armata română pe frontul Carpaţilor. Trezirea conştiinţei naţionale se produse la soldaţii şi ofiţerii basarabeni şi aceasta se comunică rudelor şi prietenilor.
În aprilie 1917, 10.000 de soldaţi basarabeni se întruneau la Odessa şi, proclamându-şi originea română, cereau autonomia provinciei lor. Evenimentele se precipitară apoi. În iulie 1917 se convocă la Chişinău „Sfatul Ţării”. În octombrie 1917, congresul militar de la Chişinău proclama „Republica democrată federativă moldovenească”. La 27 Martie 1918, „Sfatul Ţării” adunat în şedinţă solemnă, proclama Unirea Basarabiei la Regatul României. Regele României şi guvernul din Iaşi recunosc, curând după aceea, acest fapt îndeplinit. Această unire a fost, de altfel, recunoscută de Franţa, Anglia, Italia şi Japonia. A fost şi o „recunoaştere” rusă… care azi se cam clatină.
Reforma agrară, votul universal, un liberalism patern au câştigat curând masa populaţiei cauzei româneşti. Să spunem că printre scrierile ruseşti se află multe proteste contra anexării Basarabiei la imperiul ţarilor?… Că un geograf rus cunoscut, P. Keppen, scria pe la mijlocul secolului că în 1834, după 22 de ani de la anexare, exista o populaţie românească reprezentând 86 la sută din populaţia totală? Căpitanul rus de dtat major Zaschtin spunea în 1869, într-un studiu asupra Basarabiei: „Moldova – Românii formează cea mai mare parte a populaţiei, fie 3/4 din numărul total.”
După o sută de ani de dominaţie rusă, românii reprezintă 70 la sută din numărul total al locuitorilor, ruşii nereprezentând decât 20 – 22 la sută, cu elementul ucrainian, restul înglobând evreii, germanii, bulgarii, tătarii, etc. Şi pentru ce Basarabia, lângă patria-mumă, nu ar fi pământ românesc, când de cealaltă parte al Nistrului, în cadrul U.R.S.S.-ului, există republica moldovenească, a cărei populaţie se ridică la aproximativ 1.000.000 de locuitori?”.
***L’ Annen, „Lecture du foyer”, Lausanne, 1940
