Pentru blândeţea lui cuceritoare, pentru dragostea cu care îşi îmbrăţişa prietenii, i s-a spus bătrânului Rosetti Papa Rose, o prescurtare a numelui său; tot astfel i s-a spus şi iubitei sale soţii, Maria, Mama Rose, după cum nota Sabina Cantacuzino în volumul „Din viaţa familiei Brătianu”. Primul copil al soților Rosetti s-a născut în ziua în care a izbucnit Revoluţia din anul 1848. În amintirea acelei zile istorice pentru cucerirea primelor libertăţi constituţionale, nou-născuta a fost botezată Liberte (Libertatea). C.A. Rosseti stătea lângă patul soţiei aflată în durerile facerii şi, deşi copleşit de suferinţele ei, gândul îi era la mişcarea revoluţionară. După ce copila a venit pe lume, Maria Rosetti și-a îndemnat soțul să meargă în mijlocul poporului şi să-şi facă datoria.
Într-o stampă a lui Costake Petrescu, un grup de tineri bonjuriști sunt reprezentați purtând tricolorul pe care scrie „Dreptate, Frăție“. Printre aceste personaje am putea să ne imaginăm figura lui C. A. Rosetti. În tabloul ce înfățișează „România rupându-și lanțurile“, alegorie pictată de Daniel Constantin Rosenthal, România a avut-o ca model pe Maria Rosetti. Nici o istorie a Revoluției de la 1848 nu poate omite numele acestor doi tineri proaspăt căsătoriți, înflăcărați de mari idealuri și gata de orice sacrificiu, pentru că ei și-au legat existența de ideea modernizării și democratizării țării.
Cine a fost C. A. Rosetti? Născut pe 2 iunie 1816, fiu de boier (părinții săi au fost spătarul Alexandru Rosetti și Elena, născută Obedeanu), ducând o vreme o viață cam zvăpăiată, a fost trimis la Paris, la studii. Acolo a urmat cursurile lui Jules Michelet și Edgar Quinet, maturizându-se și formându-și o viziune îndrăzneață despre libertate și egalitate, despre drepturile națiunilor oprimate de a se ridica împotriva opresorilor. Revenit în țară, a participat la ședințele Societății Filarmonice din casa lui Ion Câmpineanu, a aderat la mișcarea clandestină a „Frăției“ și a sfidat lumea bucureșteană deschizând, în 1846, în colaborare cu E. Winterhalder, o librărie, întreprindere comercială care nu i-a adus un câștig material, dar care a sprijinit răspândirea ideilor progresiste care circulau în Europa.
A devenit apoi secretar al guvernului provizoriu instalat după Revoluția pașoptistă și directorul unuia dintre ziarele revoluției, „Pruncul român“, publicație cu viață scurtă, dar deosebit de importantă în formarea opiniei publice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe 18 iunie 1848, în plină agitație politică, a venit pe lume primul său copil, botezat simbolic Libertate-Sofia, și socotit de Jules Michelet, mai târziu, în lucrarea sa „Principatele române“, „copilul Revoluției“. Soții Rosetti au avut încă șapte copii, însă doar patru dintre ei au supraviețuit până la maturitate: Mircea, Vintilă și Horia și prima născută, Libertate-Sofia.
După înăbușirea mișcării pașoptiste, când trupele turcești și țariste au pătruns în țară, C. A. Rosetti a fost arestat împreună cu alți membri ai guvernului provizoriu și transportat pe Dunăre, într-o ghimie, pentru a fi închis într-o fortăreață otomană. Soția sa, Maria Rosetti, englezoaică la origine, cu fetița în brațe, a urmărit de pe țărm înaintarea vasului și a reușit să organizeze evadarea revoluționarilor. A urmat un exil plin de greutăți. La Paris, viața familiei a fost împovărată de privațiuni materiale, dar întoarcerea în țară, în 1857, a fost un adevărat triumf.
Pregătirea alegerilor pentru Divanul ad-hoc și apoi a alegerii pentru Adunarea electivă și a noului domnitor, în persoana lui Al. I. Cuza, au constituit principalele obiective ale lui C. A. Rosetti. Revoluționarul înființase încă din 1857 un nou ziar, continuator al „Pruncului român“, care a marcat profund viața politică românească, ziarul „Românul“.
Odată cu întoarcerea în țară, destinul lui C. A. Rosetti a fost legat strâns de cel al prietenilor săi liberali: Ion și Dumitru Brătianu, Nicolae, Alexandru și Ștefan Golescu, Eugeniu Carada. Poetul, revoluționarul, militantul politic a devenit în acel timp cel mai influent gazetar al epocii și, în același timp, cel mai admirat și mai criticat.
În momentul declanșării Războiului de Independență, Rosetti era președintele Adunării deputaților din România și a avut un rol decisiv, alături de premierul Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, în coordonarea mișcărilor armate și în tratativele diplomatice care au urmat.
În 1884, C.A. Rosetti, ajuns la vârsta de 68 de ani, nota cu duioșie și durere: „Acum vreo cinci ani am scris un testament. El era și personal, și politic. Acel testament a ars sau a dispărut, ca multe alte obiecte, în incendiul de care am fost bântuit la 25 ianuarie trecut.
Acum nu mai fac un testament, scriu numai aci câteva cuvinte pentru ai mei. Exprim soției mele simțămentele mele de recunoștință pentru fericirile de tot felul ce mi-a dat pe toată ziua și pe toată ora, de la 31 august 1847 și până acum. Totdeauna bună și dulce pentru toți; totdeauna iertătore pentru toți; totdeauna devotată pentru toți; totdeauna senină, a răspândit în juru-i lumina și căldura adevăratei virtuți și adevăratei fericiri; aceea de a lucra, de a iubi, de a ierta, de a se sacrifica, fără a cere altă răsplată decât mulțumirea de a învălui pe toți cu nesfârșita ei iubire, pentru a le îndulci orice suferință fizică sau morală.
Ea m-a făcut să iubesc viața pentru a putea să fac ca prin faptele mele să merit a fi iubit de dânsa și pentru ca să pot să scrie fericirea ce inteligența, bunătatea și dulcea ei veselie răspândesc în juru-i. Dacă sufăr de plecarea mea este numai pentru durerea ce-i va da acestă despărțire. (…)
Acum o durerosă pentru mine chestiune materială. Am datorii. Sper că amicii care voiră după incendiu
să facă o subscripțiune pentru a-mi dărui o casă vor face ceva pentru a se plăti aceste datorii. Dacă nu, soția și fiii mei vor tipări câte vor găsi din scrierile mele și poate că publicul le va cumpăra pentru ca să plătescă datoriile ce cu adâncă durere silit am fost a face…
Recomand tuturor şi mai cu seamă fiilor mei să iubească poporul şi pe săteni şi să lupte cu iubire pentru fericirea tuturor; o îmbrăţişare fiicei şi fiilor mei şi ultima rugăciune tuturor: a îngriji şi mângâia pe soţia mea!”
C.A. Rosetti s-a stins în noaptea de 7 spre 8 aprilie 1885 la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Funeraliile sale au fost, după scum relata ziarul Voința națională într-un articol omagial, „doliu nu numai pentru presă, ci pentru întreaga țară. Înmormântarea s-a făcut exact după dorința bătrânului luptător politic și decan al presei: simplă, dar impunătoare.
Întreaga capitală a văzut cum românii au știut să-și arate pentru ultima oară sentimentele de recunoștință aceluia care, în toată viața sa, împreună cu conluptătorii săi, n-a făcut decât să le câștige drepturile cele mai mari, să le mențină și să le întărească. Pentru cei care n-au putut fi ieri de față, vom încerca să le oferim următoarea dare de seamă, scurtă și cât se poate de exactă.
De dimineață, strada Dorobanților era înțesată de un numeros public, căci curtea casei cu numărul 12 din acea stradă era plină de prieteni și cunoscuți ai lui C. A. Rosetti. Camera mortuară era împodobită cu flori, verdeață și cununi, iar la capul lui C. A. Rosetti era arborat un drapel tricolor. Pe lângă coșciugul simplu de stejar, capitonat cu catifea roșie și având pe capac un număr vechi al „Românului“, a defilat o mulțime imensă de bărbați politici fără deosebire de partide, militari și, în fine, toată societatea capitalei care, pentru ultima oară, voia să-l vadă și să-l salute pe marele cetățean. I.P.S.S. Mitropolitul a venit în persoană să prezinte condoleanțele familiei Rosetti.
La ora 12, toți domnii miniștri, afară de domnul Câmpineanu, care lipsea din țară, se aflau în camera mortuară. Pe fețele tuturor se vedea cea mai adâncă întristare. La ora 12:30, domnul I. C. Brătianu, prim-ministru, însoțit de domnii E. Stătescu, dr. C. Cantacuzino și de domnul Moruzi, prefectul Capitalei, au coborât cu un pas încet și abătut treptele scării casei cu numărul 12, pentru a-l vedea încă o dată pe vechiul prieten. La vederea coșciugului, domnul prim-ministru a părut foarte emoționat și plânsul l-a înnăbușit. După ce un preot a oficiat ceremonia religioasă, doamna Maria C. A. Rosetti, susținută de domnul prim-ministru și de principele D. Ghica, a dat ultimul adio ilustrului ei soț.
După ce coșciugul a fost depus pe carul funerar încărcat cu flori și verdeață și la care erau înhămați doi cai albi, s-au ținut cinci discursuri, apoi cortegiul a pornit pe străzile Dorobanților și Poșta Veche, trecând pe Calea Victoriei pe lângă episcopie și îndreptându-se spre Cimitirul Bellu. În tot mersul cortegiului, deși lumea era îmbulzită pe trotuare și pe străzi, ordinea cea mai perfectă era ținută de cetățeni. Toate casele din străzile pe unde a trecut cortegiul erau împodobite cu drapele tricolore îmbrăcate în doliu sau numai cu drapele negre, iar prăvăliile erau închise. Felinarele de pe străzi erau îmbrăcate în crep negru și aprinse. În dreptul redacției ziarului „Românul“, cortegiul s-a oprit, iar domnul I. Gh. Bibicescu a rostit câteva cuvinte foarte emoționante. Aici s-au mai depus două coroane: una din partea personalului redacției și alta din partea lucrătorilor ziarului „Românul“.
Înaintea carului funerar mergeau alte trei care împodobite cu cununi de flori. Acestea erau atât de multe, încât ne este peste putință de a le enumera pe toate. Din ele s-au observat mai cu seamă cele ale Majestăților Lor Regele și Regina, ale Consiliului de Miniștri, ale comercianților, ale Clubului Tinerimii, ale Creditului Funciar Urban, ale Băncii Naționale. Când cortegiul a ajuns în curtea cimitirului, corpul lui C. A. Rosetti a fost coborât de pe car și condus la groapă de lucrătorii ziarului „Românul“.
Domnul I. C. Brătianu, prim-ministru, a condus-o pe doamna Maria C. A. Rosetti de la poarta cimitirului până la mormânt, în jurul căruia se aflau toate drapelele corporațiilor care precedaseră carul funerar. După ce familia și prietenii au dat ultima salutare lui C. A. Rosetti, coșciugul a fost lăsat în cavoul familiei, punându-se deasupra un exemplar din ziarul „Românul“.
La reîntoarcerea de la mormânt, doamna Maria C. A. Rosetti, care se sprijinea de fiul său, Vintilă, mergea la brațul domnului N. Fleva, primarul Capitalei, apoi la acela al domnului D. Brătianu. Doamna Rosetti, urmată de domnul Ion Brătianu și de toate persoanele de distincție care merseseră până la cimitir, mulțumea cu ochii plini de lacrimi tuturor celor care o salutau cu respect. Doamna Rosetti era foarte adânc mișcată și, îndată ce întâlnea în traiectul de la mormânt până la poarta cimitirului pe vreunul din vechii prieteni ai defunctului Rosetti, se oprea și cu ochii inundați în lacrimi îl îmbrățișa. Asemenea scene mișcătoare am avut durerea să le vedem repetându-se de mai multe ori…”
