Eugeniu Carada, un model de dăruire și modestie pentru politicienii de astăzi

Eugeniu Carada s-a născut pe 29 noiembrie 1836 la Craiova, a fost fiul serdarului Nicola Carada și al cucoanei Petruța Slăvițeasca și a urmat studiile liceale la Colegiul Național. Sosit la Bucuresti în toiul mișcării de renaștere națională, și-a început activitatea literară urmând programul revoluționarilor de la 1848.

Carada a devenit gazetar la vârsta de 19 ani, în 1855, la “Gazeta Națională”, iar doi ani mai târziu s-a angajat redactor la “Românul”, în redacția căruia a rămas până în 1870. A fost bun prieten cu C.A. Rosetti și principal colaborator al acestuia. Între 1866 și 1870, a condus singur ziarul Românul, iar din 1867 a fost ales deputat de Ilfov.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Eugeniu Carada s-a aflat în centrul tuturor mișcărilor radicale liberale, fiind chiar arestat in mai multe rânduri, și a devenit unul dintre factorii cei mai puternici ai presiunilor cărora li s-a datorat venirea tânărului Carol I pe tronul Principatelor. În 1866, a plecat împreună cu Ion C. Brătianu la Paris, pentru a pregăti fondarea dinastiei române și, revenit în țară după instalarea Locotenenței domnesti, a elaborat proiectul de Constituție (împreună cu Costache Rosetti), pe care guvernul și l-a asumat în întregime.

În 1867, a fost trimis în misiune diplomatică la Paris, dar trei ani mai târziu a fost judecat ca autor moral al Revoluției anti-dinastice din 1870 de la Ploiești. Politicianul a fost achitat și a părăsit țara pentru o vreme pentru a urma studii economice în Franța, însă în timpul Războiului de Independență a devenit, împreună cu Ion Brătianu, artizanul eforturilor pentru înzestrarea armatei cu echipamente moderne, îmbrăcarea soldaților cu haine adecvate și animarea avântului patriotic.

Chemat de Brătianu să intre în guvern, Eugeniu Carada a declinat oferta, dar i-a oferit bunului său prieten sprijin prin acțiunile pe câmpul de luptă, probabil un efort mai eficient și mai important decât cel pe care l-ar fi depus dintr-un cabinet ministerial, fiind mereu peste Dunăre și îndeplinind cele mai grele și primejdioase misiuni, uneori chiar ca simplu soldat.

L2V4bGlicmlzL2R0bC9kM18xL2FwYWNoZV9tZWRpYS8xMDM5OfDEx-02

La crearea Băncii Naționale, Carada a fost numit prim guvernator, i s-a semnat decretul pentru ocuparea postului, însă a decis să nu primească onoranta funcție. Cu toate acestea, doi ani mai târziu, pentru că începuturile Băncii Naționale erau foarte dificile și mulți se îndoiau de reușita proiectului, a fost ales de către acționari director general al instituției. Din acea clipă și până în ultimul moment al vieții, Eugeniu Carada și-a consacrat întreaga energie pentru “ridicarea creditului statului și propășirea comerțului țării”. În 1887, a început construcția Palatului Băncii Naționale și, pe tot parcursul guvernării lui Ion Bratianu, a fost sfetnic politic al acestuia și conducător al politicilor financiare ale statului.

După moartea bunului său prieten, cu ocazia reorganizării Partidului Liberal, ținând cont de cererea lui Kogălniceanu, a făcut parte din comitetul diriginte al formațiunii (până în 1903).

“Carada a participat la toate operele de binefacere și de reparare a nenorocirilor însemnate din țară și străinătate. N-a primit nici o decorație, în afară de “Trecerea Dunării”, refuzând categoric orice altă distincție. A scris numeroase cărți (“Evreii. Anii de pribegie și Ministerul Brătianu”, “Intrigile Rusiei în România” și “Propaganda Rusă in Orient”), poseda o cultură înaltă de un caracter enciclopedic, a favorizat industria și comerțul punând în serviciul unei atari mișcări Banca Națională a României care dădea, în același timp, un concurs puternic finanțelor statului. În această sferă de acțiune, meritele lui Carada sunt nepieritoare. Minte ageră, larg cuprinzătoare, pătrundea problemele, înțelegea situațiile și dădea sfaturile cele mai sigure și mai înțelepte. Pretutindeni a fost cel dintâi când a fost vorba de muncă și jertfe, dar totdeauna s-a dat la o parte de câte ori a trebuit să i se recunoască în public meritele cu totul excepționale. Precum nu s-a înduplecat să intre în guvernele Ion Brătianu când i-a cerut-o marele său amic, așa a refuzat a intra și în guvernul de la încoronare, când a fost solicitat de Dumitru Brătianu”, scria Ilustrațiunea română.

Mai târziu, după moartea fraților Ion și Dumitru Brătianu, când șefia Partidului Liberal rămăsese vacantă și mulți i s-au adresat pentru a prelua frâiele conducerii, i-a recomandat pe alții.

“La Primăria Bucureștiului a făcut planuri edilitare, a deschis primele mici bulevarde, în sânul Partidului Liberal, alături mereu de Ion Brătianu, dădea cele mai înțelepte directive, iar la Banca Națională, pe unde se perindau guvernatori figuranți, ținea frâna conducătoare și răspunderea politicii financiare și economice și-o asuma el singur. Niciodată n-a muncit pentru el, niciodată n-a căutat răsplata lumească a faptelor sale. Crezul său era: nimic pentru noi, totul pentru neam”.

În afară de opera de mare financiar, de prim economist al României, Eugeniu Carada a ajutat cu sfatul și cu fapta literatura, arta, întreaga mișcare națională din vremea sa.

Pe 10 februarie 1910, la moartea lui Carada, Ion Slavici scria: “Sunt din ce în ce mai puțini cei ce-și dau silința să recunoască nevoile românilor din regatul ungar, mai puțini cei ce le înțeleg, de tot puțini cei ce iau parte cu toata inima la durerile izvorâte din ele. Eugeniu Carada rămase în cele din urmă cel dintâi dintre acești puțini… Când nimeni nu mai asculta, el era atent, când toate inimile erau reci, a lui bătea cu căldură, când toate ușile erau închise, la el puteai să intri și nedumerit nu te lăsa să pleci”.

La cinci zile după ce a încetat din viață, la locuința sa a avut loc un serviciu religios oficiat de I.P.S. Mitropolitul primat înconjurat de înaltul cler, în prezența familiei si a liderilor politici ai epocii. Au ținut cuvântări M. Pherekide, președintele Camerei, I. G. Bibicescu, directorul Băncii Naționale și Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Ministri, în numele guvernului. În aceeași după-amiază, cu un vagon special atașat la un tren accelerat, trupul lui Eugeniu Carada a fost transportat la Craiova și depus la Biserica Madona Dudu. A doua zi s-a săvârșit un nou serviciu religios de către P. S. Arhiereu Sofronie Craioveanu, apoi corpul defunctului a fost transportat la cimitir spre veșnică odihnă.

M. Șeulescu, fost ministru de finanțe, îl caracteriza pe Carada, eminența cenușie a primilor ani ai României moderne: “Acest om rece, rezervat, taciturn, care părea că privește lumea cu indiferența spectatorului la un caleidescop, era un entuziast, un sentimental, preocupat să-și domine elanurile caldei sale inimi și ale înaltului său suflet. Vedea tot, simțea tot, înțelegea tot, ghicea tot, dar dânsul trecea, neștiutor și rece, pe dinaintea unei lumi pe care nu o disprețuia, nici nu o iubea, dar de care îi era milă… Și atunci tezaurul lui sufletesc se revărsa în generoase binefaceri oculte.

Toate manifestațiile vieții noastre publice au profitat de acest ‘ocultism’: politică, literatură, artă, naționalism, comerț, industrie…

Unui om însă îi refuza cu îndărătnicie tot pe lume: bucurii, satisfacție de vanitate ori de orgoliu, fantezii, până și cele mai elementare foloase ale traiului. La ele nu avea dreptul un singur om și acela era chiar fiul serdarului Nicola Carada și al cucoanei Petruța Slăvițeasca, domnul Eugeniu Carada”.