Frații Leonida: Cinci din cei 10 copii ai familiei, personalități ale României moderne

Dimitrie Leonida s-a născut pe 23 mai 1883 la Fălticeni și a fost fiul ofițerului Atanase Leonida și al Matildei Leonida. O aventură romanţioasă înconjura, ca un nimb, căsnicia părinţilor: tatăl său trebuise să înfrunte familia viitoarei sale soţii răpindu-şi aleasa, iar căsătoria avusese loc în refugiul protector al unei mănăstiri.

Datorită misiunilor tatălui său, Dimitrie a început-o școala primară la Galați în 1890, clasa a III-a a terminat-o la Buzău, de unde a mers la București, la școala Clemența, apoi la Școala Primară Petrache Poenaru.

În primele două clase de liceu a fost extern la Liceul “Sf. Sava” din București, clasele a III-a și a IV-lea le-a urmat la Gimnaziul “Mircea cel Bătrân” din Constanța, iar din clasa a V-a a frecventat cursurile Liceului “Mihai Viteazul” din București. În ultimul an al liceului, Leonida s-a retras de la școală și s-a pregătit în particular, după care a susținut examenul de bacalaureat.

“Întotdeauna m-a atras tehnica. De copil am început să desenez trenuri şi vapoare şi cea mai mare bucurie o aveam privind la mişcarea din portul Galaţi. Din beţişoare construiam linii de cale ferată, mosoarele golite tăiate în două erau roţile locomotivelor şi ale vagoanelor. La gimnaziul din Constanța am avut cel mai bun profesor de fizică, un anume Mălinescu. Era un dascăl înnăscut, care ne încuraja să perseverăm, chiar atunci când încercările noastre nu reuşeau…”, mărturisea mai târziu.

Pasionat de tehnică, tânărul a decis să studieze electricitatea la Politehnica din Charlottenburg. În perioada studiilor universitare în orașul aflat lângă Berlin, a vizitat Muzeul Tehnic din München și a început să se gândească la fondarea unei instituții similare la București. În anul IV de facultate a conceput proiectul “Metropolitanului din București”, care avea ca linie principală Gara de Nord-Sf. Gheorghe-Calea Moșilor și o ramificație Sf. Gheorghe-Filaret, fiind printre primii care au propus construirea unei rețele de metrou în capitală. Deși a avut oferte de la firma Siemens pentru a lucra în Germania și posibilitatea de a semna un contract de 5 ani de la Școala Politehnică din Charlottenburg pentru a ocupa un post de asistent, Dimitrie Leonida s-a întors în România în anul 1908, cu diploma pe care scria „elektroingenieur”.

Revenit în țară, s-a angajat la Primăria Capitalei, unde s-a ocupat de verificarea instalațiilor ce urmau să fie racordate la rețeaua electrică, de transportul public de tramvaie, dar a propus și proiectul construcției metroului, după lucrarea pe care o făcuse în anul IV de facultate. Tot inginerul Leonida s-a gândit și la construirea unui canal navigabil Argeș – București – Dunăre, cu port la București și centrale hidroelectrice la București, Orăști, Budești și Fundeni.

În 1929, inginerul menționa că a studiat timp de zece ani regimul apelor Argeşului şi necesitatea de energie electrică a Capitalei şi a căilor ferate: “Proiectul meu se compune dintr-un canal industrial de la Argeş la Bucureşti şi o uzină electrică în Capitală. Rentabilitatea acestui canal este asigurată prin producţia energiei electrice în cantitate de circa de 40 milioane kilowaţi pe oră anual care va fi furnizată Capitalei şi industriei locale. Partea a doua a proiectului consistă într-un canal navigabil de la Bucureşti până la Olteniţa şi în construirea unui port la Bucureşti.

Rentabilitatea acestui al doilea canal poate fi asigurată de navigabilitatea lui şi de energia provenită de la uzinele hidroelectrice construite la ecluzele canalului”.

Conform planurilor, primăria trebuia să contribuie cu 40 la sută din capital, iar grupurile financiare străine cu 60 la sută. “Canalul navigabil poate fi realizat prin două mijloace: exploatarea să se facă de stat, iar construcţia de concesionari”, susținea Dimitrie Leonida continuând: “plata construcţiei s-ar putea face prin emiterea de obligaţiuni ale statului. Al doilea mijloc e ca exploatarea canalului să se facă de concesionari, iar la sfârşitul concesiunii toate instalaţiunile şi lucrările să revină statului. Energia electrică produsă de uzinele construite de-a lungul acestui al doilea canal s-ar putea absorbi de calea ferată electrificată Bucureşti-Braşov. Şi electrificarea acestei căi ferate s-ar face de către societatea concesionară”. Costul total al lucrărilor era estimat la aproximativ 6 miliarde de lei la acel moment.

În anul 1908, Dimitrie Leonida a înființat prima Școală de Electricieni și Mecanici din România, care a funcționat peste 45 de ani. Un an mai târziu, în 1909, a înființat primul Muzeu Tehnic din România, pe care l-a donat în 1951 statului român. În 1912, inginerul a proiectat centrala termoelectrică de la Grozăvești, iar doi ani mai târziu a proiectat Centrala de la Botoșani.

Dimitrie Leonida a fost profesor universitar la Timișoara și București, a participat la elaborarea planului de electrificare a României și a avut multe funcții de conducere în consiliile diverselor societăți de gaz și electricitate sau de proiectări hidroenergetice până în 1948, când a ieșit la pensie.

Trei dintre surorile sale – Adela, Natalia și Elisa au fost personalități publice remarcabile în domeniile lor de activitate.

Adela Leonida-Paul a fost medic oftalmolog, primul specialist român care a utilizat curentul electric în tratamentul cataractei. În timpul Primului Război Mondial, Adela a fost repartizată la un spital din Iași, unde l-a secondat pe medicul francez Dantrelle, iar după încheierea războiului a revenit la București, fiind numită directoare a orfelinatului de copii nevăzători „Vatra Luminoasă”. Pentru a-și ajuta elevii, a înființat în cadrul instituției o tipografie cu ajutorul căreia a reprodus în sistem Braille manualele pentru clasele primare și de liceu.

În 1920, când s-a înființat Spitalul de ochi „Vatra Luminoasă”, Adela Leonida a devenit primul director al instituției medicale. Tânăra doctoriță a fost solicitată de Regina Maria pentru o operație de cataractă și apoi a devenit medicul oftalmolog al Casei Regale a României. De-a lungul carierei a efectuat peste 8.000 de intervenții chirurgicale, dar, din păcate a murit la doar 37 de ani, în anul 1928, în urma complicațiilor suferite după o operație la ficat.

O altă soră, Elisa, a fost inginer și inventatoare, șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României. Tânăra a studiat la Berlin și, deși i s-a oferit un post la firma BASF din Germania, s-a întors în țară, așa cum făceau cei mai mulți dintre tinerii români la acea vreme.

Când a început Primul Război Mondial, Elisa a plecat pe front și s-a implicat în activitatea organizației „Crucea Roșie“. I s-a încredințat conducerea unor spitale de campanie în apropiere de Mărășești și, după încheierea războiului, a fost decorată pentru activitatea ei excepțională.

Pe front, Elisa l-a întâlnit pe viitorul ei soț, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, inginerul Constantin Zamfirescu, cu care s-a căsătorit la Ghidigeni, în 1918, la nuntă participând și Regina Maria.

După război, Elisa a lucrat la Institutul Geologic, unde a condus laboratorul de analize și, în același timp, a fost profesoară de fizică și chimie la Școala de fete „Pitar Moș” și la Școala de electricieni și mecanici din București, condusă de fratele ei, Dimitrie.

Natalia Leonida, sora cea mare, a făcut studii universitare în Franța, fiind licențiată a Facultății de Litere de la Sorbona, apoi a obținut și licența în filologie modernă la Universitatea București. Natalia a ales o carieră didactică, devenind profesoară de franceză la Liceul „Frații Buzești” din Craiova, apoi, din 1927, directoare a Liceului de fete Regina Maria din București, liceu ce va fi desființat de comuniști în 1948.

Gheorghe, penultimul dintre frații Leonida, a făcut studii la departamentul de sculptură a Conservatorului de Arte Frumoase, în timpul Primul Război Mondial a luptat pe frond și după aceea și-a continuat specializare de artă în Italia, pentru o perioadă de trei ani. În 1925, Gheorghe Leonida s-a mutat la Paris, unde sculptorul polonez Paul Landowski tocmai primise contractul pentru realizarea statuii gigantice din Rio de Janeiro. Tânărul a fost angajat de către Landowski să sculpteze capul statuii, a început lucrarea în 1926 și a finalizat-o în 1931. Întors în România, Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze. A murit într-un accident stupid în primăvara anului 1942, la vârsta de 50 de ani, căzând de pe acoperișul casei familiei sale din București, în timp ce culegea flori de tei.

Profesorul Dimitrie Leonida a încetat din viață pe 14 martie 1965, la vârsta de 81 de ani.