„A apus soarele poeziei noastre. Pușkin a încetat din viață în floarea vârstei, în mijlocul marii sale cariere…. Mai mult decât atâta nu ne este în putință să spunem, și nici nu-i nevoie, orice inimă rusă cunoaște toată însemnătatea acestei pierderi, și orice inimă rusă va fi zdrobită! Pușkin! Poetul nostru! Bucuria noastră, gloria noastră națională! Oare într-adevăr nu mai avem pe Pușkin?”
Astfel a fost anunțată moartea poetului în ziua de 29 ianuarie 1837 (stil vechi) într-una din foile literare din Sankt Petersburg. În aceeași zi, autorul anunțului a fost chemat la Inspectoratul General al învățământului spre a i se transmite avertismentul contelui Uvarov, Ministrul Instrucțiunii: „Pentru ce această publicație despre Pușkin? De ce acest cadril negru în jurul anunțului morții omului care n-a fost nici măcar funcționar și nici n-a avut vreo demnitate în slujba Statului? Ce fel de expresiuni sunt acestea: Pușkin a încetat din viață… în mijlocul marii sale cariere? D. Ministru anume a observat: a fost oare Pușkin comandant al armatei, șef militar, ministru sau om de stat? A scrie versuri nu înseamnă, cum s-a exprimat d. ministru, a face o mare carieră…”
Aceste două atitudini față de marele poet — cea a poporului rus întreg și cea a guvernului — ne arată cât de diferit era privită opera nemuritoare a lui Pușkin în Rusia.
Cel ce a dat naștere literaturii ruse naționale (care numai de la apariția lui începe să fie cunoscută în afară de Rusia și, cu timpul, să devină mândria acestei națiuni) — nu numai că n-a fost deloc prețuit de oficialitate, dar a fost mereu persecutat și împins la sfârșitul său tragic prin intrigile celor care n-au putut să-i ierte lui Pușkin — unui simplu scriitor fără grade și decorații — gloria ce se răspândea în toată Rusia. Iar pe de altă parte, puțini dintre poeții și scriitorii ruși s-au bucurat de atâta apreciere în timpul vieții ca Pușkin, adorat de popor și devenit un adevărat idol al cititorilor. Apariția primului poem, „Ruslan și Liudmila”, a stârnit o adevărată revoluție în cercurile literare rusești, dând o lovitură hotărâtoare pseudo-clasicismului ce domnise până atunci in literatura rusă.
Poemul a avut o răspândire neașteptată: era citit cu nesaț de toate clasele societății rusești, pagini întregi se știau pe de rost, fiind scrise într-o limbă populară, ușoară și în același timp deosebindu-se prin muzicalitatea rară a versurilor. Cu acest simplu basm începea literatura rusă modernă, plină de simplicitate, reală în descrieri, modestă în fabulă, rezervată în
imagini, adânc sinceră și cu o nuanță ușoară de umor; își poate oricine închipui indignarea pseudo-clasicilor!
Cum? S-a ivit un tânăr care neglijează toate regulile acestei școli, care nu-și împodobește versurile cu fel de fel de expresii îngâmfate și artificiale, care introduce in poezie limba populară, admisă numai în conversații, și îndrăznește să debuteze cu o poveste care e bună doar pentru copii!
Protestele, însă, au fost în curând înăbușite prin elogiile renumitului critic rus Bielinski, care a anunțat, cu ivirea lui Pușkin, nașterea literaturii ruse originale. În această luptă aprigă a geniului său creator cu cei ce nu-l înțelegeau sau îl invidiau a trecut toată viața marelui poet.
Copilăria și studiile
Născut dintr-o familie boierească veche, n-a fost înțeles și nici iubit de părinții săi, care n-au ghicit geniul în acest copil gras, greoi și tăcut. Numai doica lui l-a iubit ca o mamă. Cu ea își petrecea timpul genialul copil, ascultând poveștile nenumărate pe care ea știa să le povestească atât de bine. Doica a trezit în micul Pușkin interesul pentru tradițiile populare. Niciodată n-a uitat-o marele poet pe doica lui bătrână; a cântat-o în duioasele-i poezii, dintre care „Noaptea de iarnă”, scrisă pe motiv pur rusesc, a devenit foarte populară. Nici în școală, la colegiul din Țarscoe Selo, tânărul Pușkin n-a fost apreciat de superiorii săi, cu toate că, elev fiind, începuse să publice poezii care s-au bucurat de o primire neașteptat de caldă din partea celor mai mari poeți contemporani.
Astfel, marele Derjavin, ascultând la un examen public pe micul Pușkin recitând poezia sa, „Amintirile din Țarscoe Selo”, îl îmbrățișează cu lacrimi în ochi, iar renumitul poet Jucovski îi face marea cinste de a-l invita să colaboreze cu el la compunerea imnului „Dumnezeule, păzește pe Țar”. Gloria tânărului poet găsește răsunet printre colegii lui, care până la moarte i-au păstrat lui Pușkin cea mai caldă și sinceră prietenie — singura mângâiere în viața zbuciumată a marelui poet.
Liberalismul lui Pușkin și exilul în sudul Rusiei
Viața independentă a început pentru Pușkin îndată după ce a ieșit dintre zidurile colegiului și s-a stabilit la Petersburg, unde a intrat în societăți literare, căutând să pătrundă și în cele politice. Nu-i admis, însă, în cele din urmă, fiind socotit prea ușuratic, incapabil de a păstra vreun secret important, iar pe de altă parte, fiindcă prietenii lui căutau să-l ferească de pericolul conspirației ce pregătea răscoala din 14 Decembrie (1825)…
Rusia trecea atunci prin epoca întunecată a ultimilor ani de domnie ai lui Alexandru I, așa numită „aracceevșină”, după numele favoritului țarului, generalul Aracceev, un om incult și brutal care dispunea de toată Rusia. Pușkin, disperat de neîncrederea prietenilor, în dorința de a le dovedi curajul său, scrie o epigramă despre Aracceev și oda “Volnosti” (Libertatea), protest înflăcărat contra robiei țăranilor din Rusia, o îndrăzneală nemaipomenită pentru acele vremuri, pedepsită cu exilul tânărului poet în sudul Rusiei. Pedeapsa aceasta, însă, a fost de mare folos pentru dezvoltarea literară a lui Pușkin. Departe de fierberea conspirațiilor politice, smuls din zbuciumul petrecerilor din Petersburg, tânărul poet a străbătut cele mai frumoase și poetice ținuturi din Rusia, Caucazul și Crimeea, care i-au procurat impresii noi, îmbogățindu-i izvorul de inspirație.
Găsind o primire caldă în sânul familiei culte a generalului Rajewski și un loc în inima bătrânului său șef, generalul Inzov, Pușkin trece prin cea mai fericită și creatoare perioadă a vieții sale. Martor ocazional al unei evadări de hoți la Ecaterinoslav, scrie poemul: „Frații hoți”. Caucazul îi inspiră poemul „Prizonierul Caucazului”, Crimeea – „Fântâna din Bahcisarai”, iar în Basarabia, unde se va stabili pentru mai mult timp și unde va culege material nou, se va forma cu desăvârșire și ca poet, și ca om.
Pușkin în Basarabia
La Chișinău, îl vedem pe tânărul poet nu numai bătându-se în dueluri și petrecând în societatea amestecată de acolo, dar ocupat, în afară de activitatea poetică, și cu cercetările istorice și folclorice, cu studierea limbilor noi și cu evenimentele ce se desfășurau în jurul lui. În special îl interesează Eteria, în care vrea chiar să participe. Entuziasmat de această mișcare, singur în mijlocul grecilor din Basarabia, vorbește „ca un grec”, fiind convins că Grecia va învinge și că 2.500.000 de turci vor lăsa țara înfloritoare a Eladei moștenitorilor legitimi ai lui Homer și Temistocle”. (Jurnal intim, 1821, 2 aprilie).
Scrisorile lui din această perioadă sunt pline de interesul pentru Eterie. Descrie evenimentele acestei mișcări, „care vor avea consecințe importante nu numai pentru provincia noastră, dar și pentru Europa întreagă”, și se întreabă: „Ce va face Rusia? Vom ocupa oare Moldova și Valahia sub aspectul unor mijlocitori pașnici sau vom trece peste Dunăre ca aliați ai grecilor și ca dușmani ai adversarilor lor?” Dacă-i vorba de război, scrie în altă scrisoare, atunci, pentru Dumnezeu, lăsați-mă în Basarabia”. Și se grăbește să-i scrie lui Ipsilanti printr-un tânăr francez care pleca în rândurile armatei grecești (Jurnal intim 1828, 7 Mai).
Va fi, la rândul lui, decepționat de posibilitățile poporului grec, dar Eteria și personagiile ei vor lăsa urme adânci în opera sa. În afară de câteva poezii lirice dedicate Greciei, Pușkin va schița începutul unui poem cu Ipsilanti, despre care va pomeni și în nuvela „Împușcătură”. Va cânta pe grecoaica Calipso și pe haiducul Kirijali, care ar fi luat parte în răscoală. Împrietenindu-se cu trei eteriști: Vasilie Caravia, Constantin Duca și Pendadheca, va nota, după povestirea lor, două tradiții moldovenești: „Duca” și „Dafna și Dabija”, primele lui încercări în proză care sunt, ceea ce e foarte important pentru istoria literaturii române, începutul nuvelei istorice cu subiect din trecutul Moldovei.
Cu aceste nuvele rămase în manuscris și rătăcite printre hârtiile lui, Pușkin, nu Alexandru Hasdeu, cum se socotește în literatura română, este începătorul nuvelei istorice românești în rusește, stabilind o dată nouă a acestui început, anul 1823, în loc de 1830. Interesul lui Pușkin pentru poporul român se manifestă și prin faptul că studiază limba și obiceiurile lui, intrând în contact direct cu oamenii din popor, participând la hore, culegând și traducând cântecele moldovenești populare („Satul negru” și „Arde-mă, frige-mă”).
Leagă prietenie și în societatea românească cultă. Dintre boierii băștinași, se împrietenește mai ales cu familia Ralli, și în special cu unul dintre frații Ralli, Constantin (tatăl lui Zamfir Arbore), împreună cu care cutreieră plaiurile basarabene și petrece câteva zile într-o tabără țigănească, unde, îndrăgostindu-se de o țigancă, o va cânta in minunatul poem „Țiganii”.
După o versiune păstrată în Basarabia, Pușkin însemnase începutul acestui poem ceva mai înainte, la Chișinău, când, fiind speriat de o ceată de țigani care s-au repezit la el după pomană, a fugit în casa unui alt prieten, scriitorul român Costache Stamati, i-a cerut condei și călimară și a scris primele strofe ale acestui poem:
Țiganii’n ceată sgomotoasă…
Mai avea un prieten în cercurile culte moldovenești din Basarabia și anume pe tânărul Costache Negruzzi, care prin Pușkin a început să prețuiască poezia, ascultând pe marele poet recitând și tălmăcind poeziile proprii, acasă la curtezana Calipso. „Pușkin mă iubea, își amintește Negruzzi în nuvela lui, „Calipso”, și găsea mare plăcere să-mi îndrepte greșelile ce făceam vorbind cu el franțuzește. Câteodată venea și ne asculta ore întregi, pe mine și pe Calipso, vorbind grecește, apoi începea să-mi recite versuri de-ale lui, pe care mi le traducea”.
Pușkin la Odessa și un exil nou
Totuși, la Chișinău Pușkin se plictisea de moarte, fiind prea puțină lume cultă cu care putea să se înțeleagă și a cerut să fie mutat la Odessa, unde-l atrăgea marea și opera italiană. Trecuse de sub supravegherea bunului general Inzov sub cea a contelui Voronțov, un angloman îngâmfat, o fire rece și aspră, funcționar până în măduva oaselor, care nu vedea în Pușkin un poet genial, ci un funcționar mediocru, un tânăr liberal și un ateist desfrânat, periculos pentru societate. Pe lângă acestea, Pușkin avu nenorocirea să placă frumoasei contese Voronțov, și aceasta i-a determinat soarta: în urma unui raport nefavorabil al contelui, tânărul poet a fost scos din serviciu și trimis la moșia părintească, Mihailovskoe, interzicându-i-se a mai pleca de acolo. Și de data aceasta, exilul fost favorabil activității marelui scriitor.
Doi ani petrecuți în singurătate, la țară, i-au dat prilejul să studieze viața și obiceiurile poporului (după cum studiase în Basarabia folclorul românesc), îmbogățind literatura rusă cu opere într-adevăr naționale, ca „Basmele”, „Eugen Onieghin”, „Contele Nulin” și „Boris Godunov”. Cea din urmă tragedie, scrisă sub influența lui Shakespeare, cu personagiile luate din istoria lui Karamzin, în limba cronicilor rusești vechi, a depășit epoca poetului. N-a fost înțeleasă decât de un cerc restrâns al învățătorilor și scriitorilor care, după exilul lui, auzindu-l la Moscova recitând această operă, au fost cuprinși de entuziasm și au sărit cu toții să-l îmbrățișeze pe marele poet.
Iată cum amintește această scenă istoricul rus Pogodin: „Trebue să știți că ne-am adunat să ascultăm pe Pușkin, fiind crescuți cu versurile lui Lomonosov, Derjavin, Herașcov, Ozerov, pe care noi le aveam în suflet. Modul de a citi versurile pe vremea aceea era un fel de cântec, moștenit de la declamația franceză. De rândul acesta, în loc de intonația majestuoasă a zeilor, am auzit o vorbă simplă, clară, obișnuită, și cu toate acestea fermecătoare și poetică. Primele scene au fost ascultate în liniște și în deplină tăcere, mai bine zis într-un fel de nedumerire. Însă cu cât înainta citirea, cu atât impresia creștea. Nu mai era chip să stăpânești auditoriul. Nimeni nu mai avea astâmpăr; entuziasmul creștea necontenit. Citirea s-a terminat. Ne-am privit lung unii pe alții în această atmosferă; apoi ne-am repezit spre Pușkin. L-am îmbrățișat. Delirul ajunse la paroxism. Curgeau lacrimi și felicitări…”
Însuși autorul, critic sever al tuturor operelor sale, rămase pentru prima dată mulțumit de sine isprăvind „Boris Godunov”.
Pușkin la curtea Țarului
Cu această tragedie s-a terminat și exilul lui Pușkin. Alexandru I murise subit și pe tron se urcase fratele lui, Nicolae I, care l-a rechemat pe poetul exilat. Pușkin reveni, sătul de singurătate, plin de speranțe noi, gata cu orice preț să-și răscumpere libertatea. De altfel, tânărul liberal din epoca lui Alexandru I înțelesese zădărnicia visurilor lui revoluționare din tinerețe, văzând sfârșitul tragic al prietenilor „decembriști”, și s-a convins că n-a venit încă timpul emancipării patriei lui, atât de înapoiată atunci față de țările apusene.
A rămas doar o singură cale: să lumineze poporul prin introducerea culturii în cel mai larg înțeles al cuvântului în învățământ, prin trezirea spiritului critic în publicul cititor, prin înviorarea presei, prin însuflețirea literaturii.
Despre toate acestea vorbește cu Țarul, care rămâne încântat de mintea ageră a lui Pușkin și-l încurajează, făgăduind că-l va scuti de cenzura oficială, fiind el singur cenzorul marelui poet. Pușkin e cuprins de speranțe îndrăznețe și se pune pe muncă.
Uitase, însă, un lucru: după răscoala decembriștilor, țarul se înconjurase de jandarmi, al căroi șef, Benkendorf, un al doilea Aracceev, avea o influență hotărâtoare asupra lui, așa că, de fapt, Benkendorf, iar nu țarul dispunea de soarta poetului.
În loc de o singură cenzură, aceea a țarului, Pușkin trece prin două cenzuri: cea oficială și cea a lui Benkendorf, care, fiind un ignorant, își bate joc de operele marelui poet, le interzice pe cele mai nevinovate, găsind în ele aluzii suspecte, iar în cazul cel mai bun schimbă pasagii întregi, schimonosindu-le sensul sau dând sfaturi de felul aceleia de a preface tragedia „Boris Godunov” într-o poveste.
Pușkin și societatea înaltă a Petersburgului
Persecuțiile jandarmilor n-au putut să nu-și găsească ecou în societatea înaltă, pe care începuse s-o frecventeze Pușkin și care, fiind alcătuită din tot felul ce parveniți și aventurieri, îl privea de sus pe marele scriitor. În societatea noastră scriitorul nu are loc, îi scria lui Pușkin prietenul său, prințul Viazemski. Însă ambițiosul poet, descendent după tată dintr-o familie cu „o nobleță veche de 600 de ani”, se considera mai la locul său la curtea țarului decât curtezanii cu noblețe destul de proaspătă aduși împreună cu reformele lui Petru cel Mare în locul vechii nobilimi. Trecuse de mult în Rusia vremea când boierii se luptau pentru locul cel mai bun la masa țarului, socotindu-și rangul după vechimea provenienței.
Regimul birocratic a schimbat lucrurile potolind aceste ambiții, și nobilimea adevărată își petrecea zilele departe de Petersburg, la moșiile strămoșești, refuzând să împartă onorurile lângă tronul țarului, cu parveniții și aventurierii. Pușkin, al cărui glas era ascultat de toată Rusia, cu năzuințele lui de a ridica din uitare boierimea veche, nu putea să fie pe plac actualilor curtezani, care căutau cu orice preț să-l piardă. Ocazia se va prezenta în curând.
Drama familială a lui Pușkin
Pușkin s-a însurat cu o femeie foarte frumoasă, dar tot atât de tânără și de ușuratică, Natalia Gonciarova, care a reușit să atragă atenția țarului la balurile societății înalte din capitală. Ca s-o apropie de Curte, țarul i-a dat lui Pușkin rangul de „camer-junker”, care de obicei se dădea numai nobililor tineri din jurul tronului, fapt care i s-a părut poetului, acum în vârstă, o adevărată insultă. Și, într-adevăr, era oare potrivit pentru marele poet să poarte uniforma tinerilor și să audă la adresa sa fel de fel de glume? Situația aceasta ridicolă îl supără nespus pe Pușkin. Hotărâse la un moment dat să-și dea demisia și să plece la moșie, dar demisia nu-i fu primită din cauză că Benkendorf prefera să-l aibă mereu sub ochi.
„Mai bine să-l avem pe Pușkin în serviciu decât să-l lăsăm în voia lui!” Aceasta hotărî soarta marelui poet. Situația lui la curtea țarului, printre curtezanii invidioși, devenea din ce în ce mai insuportabilă. La aceasta se adaugă și o dramă personală: Pușkin începu să-și dea seama de greșeala de a se însura cu o fată prea tânără, incapabilă să iubească și să înțeleagă pe genialul ei soț, gândindu-se numai la baluri și la petreceri. Atunci se ivise pe firmamentul societății înalte din Petersburg un aventurier francez, baronul Georges d’Anthes, venind după detronarea Bourbonilor în Rusia, în căutarea norocului și rangurilor, care se dădeau în această țară ospitalieră atât de ușor emigranților francezi.
Neștiind niciun cuvânt rusește, ajunse totuși ofițer în Garda Imperială și primi de la țar 70 de mii de ruble pentru echipament. În același timp, știu să placă ambasadorului olandez în Rusia, baronul von Heckeren, încât acesta îl „adoptase”.
În societatea înaltă a Petersburgului, tânărul și frumosul d’Anthes fu primit cu brațele deschise, întrunind toate calitățile ce se cereau: era causeur și dansator admirabil și făcea curte tuturor doamnelor frumoase. Dușmanii lui Pușkin se grăbiră să-i îndrepte atenția asupra soției marelui poet, care ajunsese la înflorirea frumuseții sale. D’Anthes își îndeplinește misiunea reușind să câștige inima tinerei femei și să trezească gelozia soțului. Intriganții se amuză observând chinurile marelui poet, și, protejând dragostea tinerilor, trimit în același timp anonime infame soțului. Pușkin provoacă pe d’Anthes la duel, dar tânărul Don Juan, arătându-se în această împrejurare mai puțin curajos decât în intrigile amoroase, caută să-și explice conduita printr-o dragoste înfocată ce ar simți pentru… sora soției lui Pușkin, Ecaterina Gonciorova, cu care, spre a dovedi cele spuse, se și căsătorește. Lumea, nemulțumită de întorsătura prea pașnică, răspândește zvonul că d’Anthes s-ar fi căsătorit cu Ecaterina spre a fi mai aproape de sora ei, și organizează o întâlnire tainică între d’Anthes și soția lui Pușkin, despre care poetul este anunțat printr-o anonimă.
Duelul și moartea lui Pușkin
De rândul acesta, duelul e inevitabil. D’Anthes trage primul, înainte de a ajunge la bariera hotârâtă, și reușește să-l rănească de moarte pe marele poet. Glonțul pătrunde în intestine și Pușkin moare după o lungă agonie, în chinuri groaznice, iertându-și soția și pe amantul ei, care, auzind despre aceasta, nu găsește să spună altceva decât: „Moi aussi je lui pardonne!”
Pușkin petrece ultimele clipe ale vieții cu prietenii, în cabinetul de lucru. În loc să-l încurajeze pe bolnav, doctorii, de la început, îl anunță că moartea e inevitabilă. Simțind apropierea sfârșitului, își ia rămas bun de la prietenii cei mai fideli, cărțile, și se grăbește să-și orânduiască afacerile familiale.
Ultimele sale cuvinte au fost: „Viața s-a sfârșit… Ce greu mă apasă!” Aceste cuvinte sunt epigraful vieții lui. Din tinerețe, Pușkin se simțea apăsat de mediocritățile ce-l înconjurau, de societate, de critici, de guvern, și, în sfârșit, de datoriile pe care le făcuse în ultimii ani pentru toaletele frumoasei sale soții. Vestea morții lui e primită de întregul popor rus cu durere și indignare. Mulțimea îi înconjoară casa, precum și legația olandeză, unde locuiește d’Anthes. Guvernul și societatea observă cu spaimă mânia poporului gata să-și răzbune poetul și numai măsurile grabnice ale prevăzătorului Benkendorf opresc izbucnirea unei răscoale. Coșciugul lui Pușkin stă înconjurat zi și noaptea de jandarmi, apoi e transportat noaptea, tainic, la Mănăstirea Swiatogorsk din gubernia Pscov.
Răsunetul morții lui Pușkin în literatura rusă
Ziarele n-au loc să scrie despre cauzele morții marelui poet. Cu toate acestea, curând după înmormântarea lui apare într-o gazetă literară o poezie despre poetul grec Euripide, chemat la curtea
lui Menelaus, unde piere sfâșiat de cânii țarului, aluzie la soarta poetului rus. Iar un alt mare poet al Rusiei, M. Lermontov, scrie poezia „La moartea lui Pușkin”, plină de indignare și de înflăcărată mânie, un adevărat strigăt de răzbunare îndreptat contra curtezanilor, care se grăbesc s-o prezinte țarului drept „un apel la revoluție”, pentru care tânărul Lermontov e exilat în Caucaz. Dar nici o tăcere silnică și nici o pedeapsă cât de aspră n-au putut stinge în inima poporului amintirea poetului național, a cărui operă a păstrat până în zilele noastre un farmec neîntrecut.
Pe tine, ca pe întâia iubire,
Inima Rusiei nu te va uita niciodată!…
Influența lui Pușkin asupra literaturii române
Cu toate că în România nu s-a făcut o traducere completă a operelor sale, totuși e interesant că Pușkin a fost cunoscut de români înaintea altor popoare europene, chiar înaintea sârbilor și bulgarilor, care se aflau sub influența culturii ruse mai mult decât românii. Astfel, Pușkin a apărut în traducere românească chiar în anul morții lui, când Negruzzi a publicat „Șalul negru” și „Kîrdjan” (pe urmă l-a imitat pe Pușkin în „Gelozia”), iar Al. Donici ne-a dat în românește „Țiganii”.
Ceva mai târziu, scriitorul basarabean C. Stamati va traduce din Pușkin „Prizonierul Caucazului” și-l va imita în „Povestea poveștilor”, „Dragoș”, „Gafița blestemată de părinți” și „Roman din Vrancea”. Iar un alt basarabean, marele B. P. Hasdeu, crescut în Rusia în vremea când influența lui Pușkin asupra literaturii ruse devenise covârșitoare, va imita pe Pușkin în începuturile lui literare în rusește, mai ales în „Domnița Voichița”, plină de reminiscențele din „Pultava”, „Ruslan și Liudmila”, “Eugen Onieghin” „Fântâna din Bahcisarai”, și va și pomeni pe marele poet rus în „Sic Cogito”, dând autograful spiritului lui Pușkin în rusește.
E interesant de notat că Pușkin a fost citit în rusește nu numai de scriitorii români basarabeni de origine sau având legături cu Basarabia, cum era C. Negruzzi, dar și de marele Eminescu, care a învățat rusește citind pe Pușkin, în timpul șederii sale la Odessa, unde fusese trimis pentru o cură de prietenii lui ieșeni. În articolul „Pușkin și Eminescu”, Octav Minar, pe baza corespondenței inedite a lui Eminescu cu prietenii din Iași, descrie amănunțit împrejurările care au dat prilejul marelui poet român să facă cunoștință cu operele lui Pușkin, încercând să traducă în românește una din poeziile poetului rus ce era dedicată lui Ovidiu.
„Nu știi ce să admiri în lirica lui Pușkin, spontană și albă de frăgezime!, îi scria Eminescu profesorului Novleanu la Iași. Te cuprinde un fior de mulțumire și deodată nervii se liniștesc. Sunt copleșit de versurile lui, izvor de apă vie, de nobilă visare, sau cum o spune dânsul, sânge sălbatec de negru în vinele unui mare visător!”
Iar filosoful român Vasile Conta, luând în mână din curiozitate un volum de Pușkin tradus în franțuzește, rămâne uimit de „poezia și sublima cugetare” ce ascund una din operele lirice ale poetului rus, „Profetul”.
„Sub inspirația lui Pușkin, spune Vasile Conta, m-am dus cu mintea în vremile trecute, unde profeții cei mari erau omorâți cu pietre de cei mici. Azi vremile s-au schimbat, adaugă el, critica și invidia contemporană nu omoară, dar ofilesc, desgustă și fac dintr-o viață ideală un calvar!”
Principalele opere ale lui Pușkin:
Poeme: „Ruslan și Liudmila”, „Fântâna din Bahcisarai”, „Prizonierul Caucazului”, „Țiganii”, „Pultava”;
Romane în versuri: „Eugen Onieghin”, „Contele Nulin”, „Călăreț de aramă”;
Opere dramatice: „Boris Godunov”, „Mozart și Salieri”, „Sirenă”, „Cavalerul avar”, „Oaspete de piatră”;
Proză: „Dubrovski”, „Dama de pică”, „Fiica căpitanului”, „Arapul lui Petru cel Mare”, „Povestirile lui Bielkin”.
Multe dintre scrierile lui au servit ca librete pentru operele celor mai mari compozitori ruși: „Ruslan și Liudmila” (scrisă încă din 1820 de Glinka); „Sirena” și „Oaspete de piatră” (de Dargomajâski); „Eugen Onieghin”, „Dama de pică” și „Mazepa” (de Ceaikovski); „Dubrovski” (de Napravnik); „Mozart și Salieri”, „Basmul despre țarul Saltan” și ,„Basmul despre cocoșul de aur” (de Rimski-Korsakov); „Boris Godunov” (de Musorgski); „Prizonierul Caucazului” și „Fiica căpitanului” (de Cezar Kuy); „Țiganii” și „Cavalerul avar” (de Serghei Rahmaninov).
*** Sursa: Centenarul lu A.S. Pușkin, Adevărul literar și artistic, 1937
