Mihail Lermontov s-a născut pe 3/ 15 octombrie 1814 şi s-a stins din viață pe 27 iulie 1841, înainte de a împlinit vârsta de 27 de ani. Provenit dintr-o familie de mici nobili din guvernământul Tuia, îl avea printre strămoși, după spusele biografilor lui, pe scoţianul George Learmouth, care emigrase în Rusia și intrase în slujba ţarului Mihail Romanov.
Rămas orfan de mamă în copilărie, viitorul poet a fost crescut de mătuşa maternă, Elisaveta Arsenieva, care era de origine germană și care i-a dat o educaţie bună, inspirându-i gustul pentru capodoperele literaturii germane şi franceze. Tot datorită mătușii, care l-a luat cu ea la moşiile din Georgia, a avut prilejul să cunoască măreţia Caucazului, frumusețea naturii şi a oamenilor, precum şi minunatele legende ale tărâmului pe care avea să-l evoce, cu atâta dragoste, pe tot parcursul scurtei sale vieţi.
La vârsta de 12 ani, Mihail Lermontov a fost trimis la liceul din Moscova, după terminarea căruia s-a înscris la universitate. Eliminat din facultate, a trecut la o şcoală militară pe care a absolvit-o în 1834, devenind în acelaşi an sublocotenent în garda imperială a ţarului Nicolae I.
Talentul lui a fost remarcat la vârsta de 15 ani, pe vremea când era încă în liceu, datorită poemului “Demonul”. Au urmat apoi câteva drame şi cele dintâi poeme care oglindeau viaţa de garnizoană. În perioada în care se afla la Sankt Petersburg, în garda imperială, a scris poemul oriental “Hagi-Abrek”, prima lui operă de inspirație byroniană.
Faima literară a apărut mult mai târziu, în anul 1837, cu prilejul morţii lui Puşkin, când a scris „La moartea poetului”, versurile prin care îi cerea ţarului răzbunare pentru uciderea lui Alexandr Pușkin în duelul pe care îl vedea ca fiind provocat de o conspiraţie de salon. Scrierea a circulat în manuscris și i-a adus admiraţia întregii societăţi ruse, dar, în acelaşi timp, şi furia ţarului, care l-a surghiunit în îndepărtatul Caucaz pentru un an de zile.
Revenit ulterior în capitală, unde a adus, pe lângă alte poeme, şi romanul “Un erou al vremii noastre”, sublocotenentul Lermontov a primit în 1840 o nouă pedeapsă disciplinară, fiind trimis în Caucaz, unde şi-a găsit tragicul sfârşit într-un duel desfășurat pe 27 iulie 1841.
Poetul a fost ucis de Nikolai Martinov, un ofiţer care îi era coleg şi prieten. Conform mărturiilor unor contemporani, “Martinov a fost pus într-o situaţie imposibilă de către Lermontov, care, de fapt, l-a provocat indirect, celui dintâi nerămânându-i decât să aleagă între dezonoare și provocare la duel”. Se pare că, în timpul luptei, văzând că Lermontov îşi ţine pistolul cu ţeava în sus, Martinov nu avea decât două posibilităţi: fie să aştepte ca poetul să tragă şi astfel să-şi rişte viaţa, pentru că locotenentul țintea foarte bine, fie să tragă în aer şi astfel să rişte onoarea.
Arhivele au păstrat memoriile incomplete ale ofițerului, care a mărturisit că ştia că adversarul lui este scriitor, dar nu-i cunoștea adevărata valoare. Ulterior numele Martinov a devenit în Rusia o vorbă de ocară.
Feodor Dostoievski spunea la un moment dat: “Dacă Lermontov ar fi trăit, n-ar mai fi fost nevoie nici de Tolstoi, nici de mine”. Opera sublocotenentului stins prematur a fost adunată după moarte în patru volume, iar numele de „poet al Caucazului” a rămas veșnic legat de amintirea celui care a cântat ca nimeni altul sălbătăcia naturii, vitejia războinică și legendele din Caucaz în “Darurile Terekului”, “Hagi-Abrek”, “Ismail-Bey”, “Cântul Țarului Ivan Vasilievici” sau “Demonul”.
“Lermontov era mic de stat, lat în spate, oacheş şi nu frumos. Aceste însuşiri negative, stângăcia lui în societate, unde ‘nu era în stare să deschidă gura’, ambițiunile lui aristocratice şi orgoliul rasei îl făceau să resimtă în chipul cel mai dureros inferioritatea socială şi-l înfăşurau într-un văl de melancolie şi de tristeţă fără seamăn. „Chiar când râde, ochii lui nu râd”, spunea Turgheniev despre el. Sub acest înveliş inofensiv, clocotea însă un temperament furtunos şi veşnic răzvrătit, care, prin expansiunile lui sufleteşti, jignea adeseori pe contemporanii în mijlocul cărora se desfăşurau.
Acest temperament lămureşte şi fireasca lui simpatie pentru Byron şi mai ales orgoliul neînfrânat, independenţa de cugetare, râsul sardonic şi cinismul care se revarsă aşa de bogat din operele amândurora, pe când imaginaţia grandioasă a lui Lermontov îl ridică în descrierea naturii cu mult mai presus de Puşkin, iar sensibilitatea lui pasionată îl pune alături cu Musset”, consemna Viața românească în 1907.
Mihail Lermontov s-a îndrăgostit pentru prima dată în 1825, în timp ce se afla în Caucaz, de o fată de nouă ani. Cinci ani mai târziu scria în jurnal despre iubirea din copilărie: „Atât de devreme în viață, la zece ani! O, acest mister, acest Paradis pierdut, îmi va chinui mintea până în mormânt. Uneori mă simt amuzat și sunt gata să râd de această primă iubire a mea, dar mai des prefer să plâng.”
La șaisprezece ani, s-a amorezat de Ekaterina Sushkova (1812–1868), o prietenă a verișoarei lui, Sasha Vereshchagina, pe care o vizita adesea în satul Srednikovo. Ekaterina nu și-a luat însă în serios admiratorul.
În 1830, sensibilul poet a cunoscut-o pe Natalya Ivanova (1813–1875), fiica dramaturgului Fiodor Ivanov, și a avut o aventură cu ea, dar nu se cunosc multe informații despre această relație. Mai târziu Natalya s-a căsătorit cu un bărbat mai în vârstă și mai bogat, iar poetul a considerat asta drept o „trădare”.
S-a îndrăgostit apoi de o verișoară îndepărtată, Varvara Lopukhina, dar tânăra s-a căsătorit, obligată de familie, cu Nikolai Bakhmetyev, un aristocrat bogat, iar locotenentul a rămas „uimit și cu inima frântă”. Se pare că Varvara a fost singura sa iubire profundă și de durată.
În decembrie 1834, și-a reîntâlnit fosta iubită, pe Ekaterina Sushkova, la un bal la Sankt Petersburg și a decis să se răzbune: mai întâi a sedus-o, apoi, după un timp, a părăsit-o, povestindu-le prietenilor săi întreaga aventură.
În decursul celor 14 ani de maturitate artistică, Lermontov a scris 400 de poezii, 25 de poeme, 5 drame şi 7 proze.
