“Mă uitam, cu o curiozitate îndreptăţită, la toată lumea îngrămădită în sală. Tot ce vedeam, era nou pentru mine.
Printre persoanele de pe scenă, mi-a atras mai mult atenţia un domn voinic, cu faţa roşcovană, veşnic zâmbitoare: părea foarte hazliu și îmbrăcămintea lui, deosebită de a celorlalţi, îi dădea un aer original. Acesta era Ion Creangă.
ÎI cunoşteam din auzite şi mai cu seamă din abecedarul care mă chinuise, în clasa întâia primară, cu fabula „Racul, broasca şi cu ştiuca“, pe care nu era chip s-o învăţ pe din afară.
Discursurile de la congres nu m-au atras de loc şi, fără nicio părere de rău, n-am mai dat prin sala teatrului. Lipsa reprezentantului judeţului Suceava nu se va fi simţit şi lucrările congresului nu au fost întru nimc stingherite din această pricină.
Congresiştii plecau cu alai din Iaşi. La gară se adunase multă lume. În restaurantul clasei a treia, înaintea tejghelei plină cu pahare de bere, stătea Creangă, cu pălăria lui cea mare pe cap, întovărăşit de câţiva prieteni care făceau să salte comerţul român. Ca să-l pot vedea mai de aproape, m-am alăturat lângă omul acela aşa de vesel. Creangă s-a uitat zâmbind la mine, a luat un pahar cu bere de pe tejghea şi mi l-a întins, zicându-mi ca şi cum m-ar fi cunoscut de când lumea:
— Trage-i şi tu, bre!
A trecut un şir de ani şi nu l-am mai văzut pe Creangă, până ce l-a adus Gruber la întrunirile cercului nostru literar de la Beldiceanu.
Deşi între noi era destulă depărtare de vârstă, m-am împrietenit cu Creangă şi am fost unul dintre cei care i-au intrat mai adeseori în casă, în vremea cât am stat în Iaşi, precum şi unul dintre cei puţini faţă cu care Creangă şi-a deschis inima.
„Bojdeuca” lui din strada Ţicăului nu putea să te atragă prin confort sau prin bunătăţile pământului. În tovărăşia lui Creangă puteai să găseşti sinceritate, un lucru aşa de preţios pentru cineva care ar fi avut norocul să se întâlnească, de multe ori, cu făţărnicia în cale.
Despre cum trăia Ion Creangă, s-au scris multe: prefaţa lui Grig. Alexandrescu la volumul de „Poveşti”, apărut în primă ediţie la Iaşi, cuprinde tot ce s-ar putea spune. Eu am să pomenesc numai despre unele lucruri auzite de la Creangă, pe care le-am însemnat chiar de când mi le-a povestit, şi am să mai spun câte ceva din cele ce s-au petrecut după moartea lui.
Creangă a fost unul dintre prietenii buni ai lui Eminescu, şi prietenia lor începuse de prin 1866-67.
Pe atunci Creangă, împreună cu alţi institutori din Iaşi, tipărea „Abecedarul”, pe care-l luase în editură „Societatea pentru învăţătura poporului român”. Venind într-o zi de la tipografie, Creangă s-a abătut pe la Bodnărescu, care înlocuia pe Maiorescu în direcţia Școalii Normale de la Trei Ierarhi. Acolo a întâlnit pe Eminescu. Din una-alta, a venit vorba şi despre „Junimea”, societate pe care Creangă n-o avea la inimă. El făcea politică şi era înscris în Facţiunea liberă şi independentă, iar cei de la Junimea, care-l porecleau Popa Smântână, îi puneau în socoteală un discurs în care ar fi zis: „În ţara asta n-ar fi rău dacă ar fi bine”.
În colaborare cu alţii, Creangă făcuse o „Carte de Cetire”, şi-i trebuia aprobarea Ministerului. Ministru de Instrucţie era Tell, şi unul dintre tovarăşii lui Creangă, ştiind că d. Iacob Negruzzi are trecere la Bucureşti, l-a rugat să stăruiască pentru aprobare. D. Negruzzi, îmi spunea Creangă, i-a răspuns că s-ar aproba cartea, dacă n-ar fi și numele lui Creangă pe copertă. El a propus să-i scoată numele, dar tovarășii au refuzat, și cartea s-a aprobat după avizul unei comisiuni.
Toate aceste împrejurări îl făceau pe Creangă, îmi spunea el, să nu fie prietenul Junimii. Totuşi, prietenia ce o întemeiase cu Eminescu, dragostea lui pentru literatură şi admiraţia pentru Maiorescu i-au îndreptat paşii spre această societate a căreia lozincă era: „intră cine vrea, rămâne cine poate”.
Eminescu şi Bodnărescu au introdus pe Creangă în Junimea, unde a putut să rămână.
Despre întrunirile de la Junimea, Creangă nu păstrase tocmai bune amintiri. Lumea care alcătuia societatea aceasta era prea fină pentru apucăturile ţărăneşti ale lui Creangă. Între atâţia oameni citiţi şi umblaţi prin lume, oameni învăţaţi, răspopitul din Humuleşti se simţea stingher. Doar când povestea el anecdotele „porceşti”, cum le numea el singur, şi care făceau să râdă, din toată inima, toţi pudicii de la Junimea, Creangă se simţea între ai lui.
Năduful ce-l înăduşa în timpul întrunirilor acestora şi-l răsplătea Creangă în tovărăşia lui Eminescu. Îmi istorisea el, cu multă duioşie, cum se ducea cu Eminescu în Târguşor, la crâşma unuia Ţâru, unde mâncau friptură de porc cu usturoi, pregătită în hârb de ceaun. Alteori făceau chefuri amândoi la vestita crâşmă „Boltă Rece”.
Pe Eminescu l-a admirat, dar l-a şi iubit povestitorul nostru. De câte ori vorbea despre el, ochii lui Creanga se umpleau de lacrimi. În dosul bojdeucei lui, moş Creangă avea un cerdac lat, acoperit cu streşină, de unde se vedea numai goliciumea întristătoare a dealului Ciric. Acolo, îmi spunea Creangă, şedea Eminescu zile întregi. Acolo a scris el „Doina”.
În acest cerdac şi-a găsit adăpost şi Agură, care mai pe urmă a ajuns ministru în Bulgaria. De la Agură i-a fost rămas lui Creangă un dulap, pe care-l mai păstra încă.
Multe din lucrurile pe care i le povestise Eminescu le spunea şi Creangă, de câte ori i se ivea ocazia. Din viaţa lui Cuza-Vodă ţinea minte o anecdotă interesantă. Zice că Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti ar fi scris lui Kogălniceanu întrebându-l ce-i de făcut cu Vodă Cuza, a cărui domnie ar trebui să înceteze. Kogălniceanu le-ar fi răspuns că Domnitorul e iubit în ţară, şi în afară e susţinut, aşa că nu-i nimica de făcut decât… doar un pistol. Scrisoarea aceasta căzu în mîna lui Liebrecht, care o dădu lui Cuza. Într-o zi, îl cheamă pe acesta Cuza la Palat, şi după ce isprăveşte ce avea de vorbit cu el, îi dă scrisoarea zicându-i:
— Ia-o, Mihalachi; știi că oamenii sunt răi.
Din viața lui Eminescu mi-a istorisit Creangă, pentru a-mi da o notă caracteristică despre firea lui, că pe când acesta se afla la studii în străinătate, Maiorescu i-ar fi scris să se grăbească a lua diploma şi să vie în ţară, pentru a-i da o catedră la Universitate, iar Eminescu i-a răspuns că el nu învaţă pentru ţidule. Maiorescu ar fi strâns din umere.
Pe vremea când l-am cunoscut eu, Creangă era adânc mâhnit din pricina purtării lui Maiorescu faţă de el.
Cu lacrimi în ochi îmi spunea cum, pe când era în zile grele, s-a dus la București, cu gând să apeleze la Maiorescu pentru a i se face o pensie ori pentru un alt interes. La fereastra casei sale din strada Mercur, l-a zărit pe Maiorescu, dar când s-a anunțat, feciorul i-a adus răspuns că stăpânul nu-i acasă. Trei zile în şir a încercat Creangă să fie primit de acela pe care-l admira mai mult, şi de trei ori a fost izgonit de la uşa lui, până ce a înţeles că acum, când nu mai publica nimic în Convorbiri, el nu mai era „povestitorul“ de odinioară, singura parte din fiinţa lui pentru care fusese cândva admis între acei cu care, altfel, nu avea nimic comun.
Mândria ţăranului din Humuleşti fusese jignită, cu toate acestea nu l-am auzit o singură dată vorbind un cuvânt de rău despre cineva din Junimea.
Şi ar fi avut ocazia să-mi spună multe, dacă în fundul inimi lui curate ar fi fost ascuns un pic de răutate, pentru că mă duceam la el foarte des, aproape în fiecare zi, şi vorbeam despre toate.
Uneori mă ruga să-i citesc ceva. Într-o zi m-a pus să-i citesc din nuvelele lui Vlahuţă. Eu citeam rar şi Creangă mă urmărea cu foarte multă atenţie, repetând, pe şoptite, cuvintele mele. Deodată mă întrerupea:
— Cum zice el acolo? Asta nu-i pe româneşte. Ia mai citeşte odată.
Şi-i citeam din nou câte un pasaj întreg, după care el repeta câte o frază ca şi cum ar fi scandat-o.
Creangă judeca bucăţile literare după efectul acustic pe care i-l produceau lui.
În iulie 1889 m-am despărţit de Creangă, şi nu l-am mai văzut. În 31 decembrie a murit.
Prietenii cei noi ai lui Creangă, în frunte cu Gruber şi cu ceilalţi din fostul nostru cerc literar, au convocat la o întrunire, pentru ziua de 5 ianuarie 1890, şi pe vechii prieteni ai lui Creangă, pentru a se lua o hotărâre asupra tipăririi scrierilor lui, în care scop fiul acestuia, căpitanul Constantin Creangă, punea la dispoziţie nouă mii de lei din averea ce rămăsese de la tată-său.
În acelaşi timp, Gruber propunea ca să scoatem o revistă, să o punem sub conducerea lui Gherea, pe care să-l aducem în Iaşi. Căpitanul Creangă, entuziasmat de versurile lui Artur Stavri, oferea trei mii de lei pentru revistă; domnişoara Sevastos dădea patru mii din cei cinci mii de lei, premiul ce obţinuse de la Academia Romînă, pentru lucrarea sa „Nunta la români”. Cu aceşti bani şi cu cei ce urma să mai dăm şi noi s-ar fi încropit până la douăsprezece mii de lei, fondul revistei.
Pentru Gherea se propunea să-i adunăm, prin cotizaţii, o sumă lunară, în schimbul căreia el să facă, la Universitate, un curs de literatură comparată.
Gruber, cel mai optimist dintre noi, a şi scris lui Gherea. Acesta, însă, cu mintea lui sănătoasă, a răspuns că nu se poate risca. Şi arată lămurit princinile care-l împiedică: el nu ştie bine limba românească, nu are darul oratoric şi cunoaşte literatura greacă şi latină numai din traduceri. În asemenea împrejurări, cu părere de rău, nu poate primi propunerea ce i se face.
În sala de 5 Ianuarie s-a ţinut întrunirea, în restaurantul Hotelului Traian. După oarecare discuţii, s-a luat o hotărâre care, de fapt, se cunoştea de mai înainte: s-a ales o comisiune compusă din A. D. Xenopol, Gruber şi Grig. Alexandrescu, care să se ocupe cu editarea scrierilor lui Creangă.
La întrunirea aceasta nu a venit nimeni de la Junimea, deşi toţi au fost invitaţi.
După ce mulţimea s-a împrăştiat şi am rămas numai vreo 16 din cei care ne înţelegeam mai bine, ne-am aşezat în jurul unei mese, în fruntea căreia zâmbea iubitul nostru profesor Xenopol, şi am mâncat, şi am râs, şi am ţinut toasturi.
După plecarea lui Xenopol, căpitanul Creangă se adresează lui Gruber şi-i cere să răspundă, scurt şi cuprinzător, dacă în adevăr este socialist.
Căpitanul începuse a regreta mărinimia din perioada entuziasmului şi căuta o pricină ca să nu mai dee cei trei mii de lei pentru revistă.
Planul lui însă nu a izbutit. D. A. Bădărău, rămas printre noi, a vorbit frumos şi a demonstrat căpitanului că în Iaşi există o mână de tineri pe care-i întâlneşti oriunde este vorba a se face vreun lucru bun. Dacă vrei ştiinţă şi literatură, dai de aceşti oameni, în politică, ei ţin un stindard curat şi demn; şi dacă vei cerceta mai de aproape, vei vedea că toţi aceştia, care alcătuiesc inteligenţa Iaşului, toţi sunt mai mult sau mai puţin socialişti. Şi să nu-şi închipuiască cineva că aceşti oameni, când se vor apuca să scrie literatură, nu vor face să reiasă, chiar inconştient, ideile lor, în rândurile ce vor scrie.
A doua zi a căutat să-mi explice tânărul Creangă atitudinea lui din ajun. El e junimist, mi-a spus, fiindcă are protector pe Petre Carp, care l-a trimis la Viena, ca spion, cu o sută de lei pe zi. E junimist în politică, nu însă şi în literatură, din pricină că exista o răceală pronunţată între tatăl său și d-nii Maiorescu și lacob Negruzzi. În seara întrunirii, căpitanul primise o scrisoare de la domnul P. Missir, în care acesta îl sfătuia să dea la Junimea ceea ce a rămas literatură de la Creangă, Junimea să-i editeze scrierile, publicându-se mai întâi în „Convorbiri literare” partea inedită din „Amintiri”. Creangă i-ar fi refuzat cererea pentru următoarea pricină: d. Petre Missir i-ar fi spus că n-a știut despre moartea lui Creangă decât după înmormântare, pe când el avea dovezi că d-nii Missir și Volenti, cu o zi înainte, târguiseră o coroană pe care nu au cumpărat-o, părându-li-se prea scumpă.
În urma unor discuţii destul de aprinse cu Gruber şi Grig. Alexandrescu, tânărul Creangă a făcut contractul cu Xenopol, prin care dădea cei nouă mii de lei şi peste două zile am însoţit pe prietenii mei care au ridicat din bojdeauca lui Ion Creangă manuscrisele, câte s-au mai găsit”.
Artur Gorovei, Viaţa Românească, 1921
