La moartea lui Ion Creangă

“La 2 ianuarie s-au înmormântat, la cimitirul Eternitatea, rămăşiţele pământeşti ale lui Ion Creangă. Părerea de rău pe care această pierdere a produs-o nu numai între cunoscuţii, prietenii şi admiratorii lui Creangă de la Iaşi, dar și unde se află suflare românească, credem, e mare.

Om care prin o puternică alcătuire a naturei s-a ridicat deasupra nivelului comun, el făcea parte din aceeaşi generaţiune cu Conta, Lambrior şi Eminescu, al căror amic intim era. Împreună cu aceşti bărbaţi de talent el reprezintă cea mai frumoasă înflorire din mănunchiul ce alcătuia odinioară pe Junimea literară de la Iaşi. Hazliu, mucalit şi având un spirit foarte fin şi sarcastic, Creangă era veselia societății în care intra sau a prietenilor care îl vizitau. Neuitate vor fi pentru cei ce i-au cunoscut povestirile, glumele şi prujiturile lui.

Afară de aceasta, Creangă era un excelent institutor pentru clasa I-a primară, metoda lui de a se insinua în spiritul copiilor şi a-i face să înveţe cu plăcere e cunoscută de toţi colegii lui şi de toţi părinţii de familie ce avură de-a face cu dânsul.

Din nefericire, invitaţiunile neputând fi împărţite la vreme, cei mai mulţi dintre prietenii şi cunoscuţii lui Creangă, au aflat de moartea lui în urma înmormântării. Au fost însă: D. V. Tasu, consilier la înalta Curte de Casaţie şi vechi prieten al lui Creangă, d. V. M. Burlă, profesor, d. deputat Eug. Ionescu, epigramistul A. G. Guza, d. G. D. Anghel, d. Chiriţă, revizor şcolar, d. Paul Anghel, d-nii institutori Săvescu, Arbore şi Gigorescu, poetul Artur Stavri Coresi, d. Iorga, părintele C. Enăchercu, prietenul nedespărţit din cea mai fragedă tinereţe a lui Creangă, amici, studenţi, elevi etc. etc.

Mai multe coroane împodobeau sicriul. Una foarte frumoasă era din partea fiului şi a surorii, domnul căpitan în geniu Constantin Creangă şi doamna Olga Creangă, purtând inscripţia: “Voitorului meu de bine, scump prieten şi tată”; alta din partea familiei doamnei Creangă: “Cuscrul nostru iubit, regrete eterne. Familia Neculai Petru”. Alta: “Iubitului nostru prieten şi tovarăş de lucru, cu durere, Enăchescu, Răceanu, Grigorescu”. O alta încă: “Lui I. Creangă din partea amicului său, N. Gane”. Mai era și o coroană de flori naturală, simplă, dar elocventă. Ea era anonimă.

S-au rostit două discursuri: unul de către bătrânul institutor Toma Săvescu, altul de către domnul profesor Eduard Gruber, unul dintre admiratorii şi prietenii tineri ai lui Creangă.

Dl. Săvescu, cu o emoţiune foarte comunicativă, arată viaţa şi meritele lui Creangă ca apostol al luminei. Domnia-sa a arătat într-un limbaj foarte viu golul cel mare ce-l lasă moartea lui Creangă printre institutorii români.

Dl. Eduard Gruber, în numele tinerilor săi prieteni literari în cercul cărora Creangă venea de doi ani în urmă, rosti următoare cuvântare asupra însemnătății literare a lui Creangă:

Jalnică adunare,

O dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toţi în faţa mormântului unde curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaş al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă îşi simt acum inima zdrobită şi cugetarea înnourată în faţa muţeniei şi a neclintirii în care el zace, muţenie şi neclintire care ne face să ne îngrozim şi să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în viaţa lui.

Cernită adunare, nu această viaţă şi nici apostolatul lui de conştiincios şi excelent învăţător voi căuta să arăt în puţinele cuvinte ce voi avea durerea de a rosti înaintea d-voastră, dar o scurtă şi pripită schiţare făcută pe neaşteptate asupra însemnătăţii lui literare.

Sunt oameni sortiţi din fire ca prin puterea minţii şi înălţimea sentimentelor să ajungă aleşii poporului. Pe aceştia nu-i atinge fala, nu-i munceşte râvna, nu-i prosteşte deşărtăciunea, nu-i abat din cale cotiturile multe şi piezişe ale vieţii. În alte îndeletniciri mai nobile și mai trainice caută ei să-şi ardă flacăra sufletului. Într-înşii şi mai presus de ei planează o energie, o idee, o nevoie sufletească de a gândi şi lucra care oriunde, oricând le stă ademenitoare şi poruncitoare înaintele. Aceştia sunt aleşii, sunt cugetătorii unei naţii şi când zic cugetători, înţeleg nu numai pe filozofii şi cercetătorii care socotesc adâncurile ştiinţei şi smulg misterele necunoscutului, dar şi pe poeţii mari, care întrupează simţirile inimii noastre omeneşti, pe prozatorii, pe literaţii într-un cuvânt care rezuma într-o puternică sinteză tipurile, viaţa, epoca, geniul unui popor. Un literat din această din urmă categorie a fost şi pentru de veci acum adormitul Creangă.

Dacă alte literaturi au înscrise pe arama nemuririi nume glorioase, să ne fie învoit şi nouă, popor tânâr şi nou venit la viaţă, ca în prima noastră tinereţe literară să înscriem cu litere neuitate alături cu numele poetului Eminescu şi pe acela al prietenului său iubit şi nedespărţit, al prozatorului Ion Creangă.

Întristată adunare! Această personalitate puternică a lui Creangă îşi găseşte motivarea pe de o parte în ereditatea— de pe mamă mai ales — pe de alta în mediul popular în care s-a născut şi a crescut. Familia domnului Creagă e de baştină din Ardeal. Bunicul său, David Creangă, care mai bine de douăzeci de ani a purtat vornicia în Pipirig, a venit cu tatăl şi cu ceilalţi fraţi ai săi, Petrea, Vasile şi Nică de s-au aşezat în Moldova, în judeţul Neamţului – sunt mai bine de o sută de ani. Tot de pe mamă el are străbun pe Ciubuc, clopotarul de la Mănăstirea Neamţului, care era în înrudire cu mitropolitul Iacob, marele luptător pentru cutura românească în timpul fanarioţilor. Dar mai presus de toate, vrednică de amintit sub raportul ereditaţei a fost mama lui Creangă. Femeie aleasă şi gospodină neîntrecută, ea îşi iubea copiii cu neţărmurita iubire ce numai o mamă poate să aibă. Ea a avut o puternică şi neînvinsă dorinţă de a-l da la învăţătură. Şi, în adevăr, ei, poate, datoreşte Creangă germenul din care a răsărit omul superior, omul de talent. “Şi sânge din sângele ei”, zice el într-un loc în Amintiri, “şi carne din carnea ei am împrumutat; şi a vorbi de la dânsa am învăţat”.

În asemenea condiţiuni de predispoziţie, Creangă a adunat zi cu zi în sufletul său impresiile copilăriei şi ale vieţii de ţară. Şi ceea ce este el azi în literatura română acestei perioade se datoreşte. Creangă este un adevărat copil al poporului; din popor a ieşit, de la suman şi opincă, şi spiritul poporului într-un mod aşa de strălucit l-a introdus în literatura cultă. În toată literatura noastră poate nu e altul aşa român ca dânsul, el e o vastă sinteză etnică a poporului. Gândirea, spiritul, logica, argumentarea lui sunt tipice.

Cu părere de rău trebuie să constat un fapt ce l-am putut observa de aproape: Creangă e mult mai cunoscut şi mai popular în Transilvania şi Bucovina decât în România. Aceasta se datoreşte, credem, lipsei de adunare la un loc a scrierilor sale. De aceea acum, când s-a dezlipit cea mai verde creagă a literaturii noastre, o sfântă datorie să însufleţească pe tânăra generaţiune literară, anume aceea de a întocmi şi înălţa cât mai în grabă monumentul la care Creangă însuşi a lucrat. Iar cele după urmă cuvinte trebuind a le da nemângâiatului fiu, îi voi spune acestea: moartea e fatală şi neînduplecată şi asprimea ei nu cruţă pe nimeni, dar el poate avea o mângâiere mai mare decât alţii, îi rămâne o strălucită moștenire, numele părintelui său”.

*** Lupta, ianuarie 1890

Puteți citi și:

Amintiri inedite despre Ion Creangă

Ion Creangă: “Duşman al nimănui, prieten al tuturor oamenilor buni”